22 iulie 2011
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare) 4

Seful si prietenul lui – Subalternul

 

 

 

 

 

 

 

 

De ceva vreme, le-am spus atunci si catorva apropiati, imi dadea tarcoale ispita de a scrie un articol despre insingurarea sefului si alterarea relatiei de prietenie dintre doi oameni atunci cand unul dintre ei devine sef. Am inceput sa-l schitez, aproape ca se inchegase, mai trebuia putin finisat cand…

Saptamana trecuta am avut ocazia sa particip la un curs de leadership unde am invatat (cu mare placere) niste lucruri importante. Dupa acest curs am recitit textul si mi s-a parut ca trebuie sa rad aproape jumatate din el. Am inceput  sa mai tai cate o fraza, sa mai renunt la cate o idée, sa mai adaug ici-colo cate ceva sa mai caut sensuri, sa mai fac legaturi. Dupa asta mi-am dat seama ca l-am saracit de coerenta, ca ar trebui sa renunt la el si sa mai astept momentul inspiratiei.

Laura, Paul, Tudor, Stefan (va salut pe toti si va multumesc) cativa vechi cititori ai blogului meu m-au certat insa ca de mult n-am mai postat nimic si iata:

Lumea in care traim nu e una perfecta. Imi amintesc acum o strofa care i-a fost atribuita lui Eminescu si care incepea asa: “In lumea asta prost facuta”….

Daca lumea noastra nu e una perfecta inseamna ca este lipsita de echilibru. Asa cred eu.

Unde sa fie echilibru cand unii traiesc in palate iar altii in bordeie de pamant. Unde sa fie echilibrul intre cei care dau comenzi si indicatii printr-o simpla apasare a butonului unui mouse si cei care trudesc in galeriile minelor cu cazmaua si tarnacopul.

E stiut faptul, ca oamenii nu sunt egali din punct de vedere intelectual. Corect!

Unii destepti, totusi, se incapataneaza sa spuna ca in viata asta exista un echilibru in toate…

A afirma cu convingere ca echilibrul exista, este la fel cu a afirma ca stii tot. A sti tot inseamna a avea o putere supranaturala. Ori asa ceva omul nu are. Are insa atata putere cata presupune o pozitie de sef sau una de subaltern. Orice pozitie de sef inseamna de obicei, o putere mai mare decat a celor din jur. Si stim ca puterea corupe!…….

Fiecare dintre noi are prieteni mai mult sau mai putin adevarati. Se-ntampla uneori ca unii  dintre prietenii nostri sa ne devina sefi. Se-ntampla si ca noi sa le devenim la un moment dat sefi unora dintre prietenii nostri. Asta decurge aproape firesc, din dorinta de a evolua, caracteristica omului si din nevoile pe care le are societatea, nevoi care trebuie satisfacute prin aportul unora dintre noi.

Desi ne este poate greu sa acceptam asta, nici in prietenie nu exista o egalitate perfecta, desi prietenia ne dorim sa insemne in primul rand comunicare de la egal la egal. La baza fiecarei prietenii exista un cat de mic interes. Nu ne imprietenim cu oricine de pe strada ci cu oameni cu care impartasim aceleasi valori sau au aceleasi interese.

Se poate pastra o prietenie cand unul este seful prietenului sau.?  Aici apare o relatie mai mult sau mai putin formala de sef-subaltern  Si fara-ndoiala unde apare formalul incep sa dispara atributele prieteniei. O prietenie poate fi bazata pe respect (reciproc), pe omenie, la fel si o relatie ierarhica. Exercitarea puterii poate insa genera chiar dispret, iar relatia in care apare o cat de mica forma de dispret nu e prietenie.

Un om nu ajunge sef  decat daca doreste si reuseste sa se detaseze de obiceiurile prieteniei in sens traditional. Omenia lui nu mai poate fi la fel. In momentul in care apare relatia sef- subaltern, apare si delimitarea intre prietenia de dupa program si relatia din timpul programului. Prietenia incepe sa se erodeze, impurificata de relatia ierarhica iar fostii prieteni se transforma in sefi si subalterni care „incearca sa salveze aparentele”…

Cred totusi ca in sufletul oricarui sef isi face loc o umbra de tristete la gandul ca nu va mai putea fi ce-a fost odata, cand prietenul nu-i era subordonat. Singur in teama lui, in duritatea lui, in deciziile lui, singur in fata riscurilor asumate, avand povara raspunderii pe umeri, mai poate spera ca prietenul de odinioara sa inteleaga ca el nu le poate imparti pe acestea cu nimeni, pentru ca raspunderea finala este doar a lui.

Serviciul e serviciu!…. Si nimic nu este mai important pentru un proaspat sef, ca atingerea unui scop sau îndeplinirea unei sarcini… ..

Constient de imposibilitatea de a-si mai putea permite sa mai fie la fel de superficial ca mai-nainte, isi asuma responsabilitatile de sef,  ştie că nu mai e de glumit pe seama lucrurilor importante, gluma, poanta, ironia, fiind de domeniul sensurilor echivoce, al ambiguităţilor, al simulării, al jocului. Toate acestea coboara incet sub demnitatea lui. Pozitia de sef presupune prestanta, seriozitate, rigurozitate, fermitate (am mai spus-o). Pentru asta, seful asteapta sau pretinde intelegere. Altfel nu va putea sa-si exercite cu eficienta rolul de conducator. Defapt el incepe sa faca parte dintr-un scenariu bine pus la punct, in care rolul sau este bine determinat. Incepe sa intre in pielea noului personaj (Seful ), sa-si interpreteze rolul. Asta e calitatea de sef. Un rol de interpretat. Iar cand incepe sa-si interpreteze rolul omul, inceteaza sa mai fie el insusi. Pe masura ce-si intra mai adanc in rol,  obiectivele de realizat incep sa fie dince in ce mai importante pentru el si comunica rapid acest lucru.

La orice sef apare destul de repede, un soi de cinism derivat din necesitatea realizarii sarcinilor de serviciu…

Devine aproape un motiv de incantare o marturisire a lui prin care  incearca mai voalat sau mai direct sa transmita ca odata ce a devenit sef, adica unul din pleiada de avocati ai diavolului a incetat, nu mai poate sa mai fie acelasi om. In incercarea de a se dezvinovati cumva in fata prietenului  care de cele mai multe ori  e sceptic fata de “capriciile de management”,  seful isi poate chiar recunoaste mai mult sau mai putin devenirea cinica (pe care si-o asuma de la inceput),  amagindu-se cu faptul ca forma asta de cinism daca e  profesional il poate dezlega de pacate…  El isi face datoria…Nimic personal, etc…

Sa fie clar: Seful nu devine un om mai bun sau mai rau decat a fost inainte de a deveni sef.  El ramane acelasi, dar consolat cu ideea ca punctul lui de vedere este cel mai bun, mai logic, mai adevarat. Devine astfel prizonierul constiintei lui care-i dicteaza sa fie ceea ce spune ca este. Ori constiinta, restrange autonomia firii eliminand nevoia de rezumare la subiectiv. Seful devine din ce in ce mai serios, mai constiincios, mai atent, mai ambitios (uneori capos), mai exigent.  Incearca sa fie mai convingator.  Devine mai strict. Nu are incotro.  Absorbit in aceasta indeletnicire  transformatoare se insingureaza amagindu-se:  Asta e!  E mai bine asa!…Sunt mai destept! Mi se cuvine!…TRIST,TRIST!

…O mare capcana pentru un sef este sentimentul ca e indispensabil pe motiv ca stie tot. E foarte periculoasa aceasta capcana pentru ca a sti tot inseamna a nu mai sti incotro. La omul care crede ca  stie tot apare blazarea, suficienta, dispare ratiunea cautarii cercetarea, iar invatarea nu mai are sens , deseori piere umorul, iar in acest moment singuratatea sefului devine certa iar prietenia dispare efectiv.

Sistemul organizational desi se doreste o inovare a disciplinei este creator de metode iar aplicarea metodelor presupune incadrare in cerinte si  renuntare intr-o oarecare masura  la logica. Seful poate, cand e vorba de un prieten, sa indulceasca metodele dar nu le poate ignora sau elimina…  Pragmatismul impus de practicile manageriale (corporatiste), obliga seful sa devina prea matur ca sa introduca speranta in logica si (paradoxal) sa accepte sa mai creada cu usurinta in idealuri, realizand exigentele practice ale realitatii. Astfel se departeaza de firescul relatiei de prietenie, accentuandu-si orgolios gradul de individualizare, cu gandul ca fiecare lucru individual se leagă de toate celelalte si ca in felul acesta, realul se suprapune peste ideal.

In dorinta de a se incadra in limitele de corectitudine si onestitate fata de cei cu care au avut relatii de prietenie, cei mai abili dintre manageri construiesc – combinand gandirea libera din arte cu gandirea rationala din stiinte, sisteme care garanteaza faptul ca oamenii cei mai capabili si motivati vor ocupa posturi de munca mai bune si ca distorsiunile si discriminarea vor fi eliminate. Este cam tot ce mai pot sa faca pentru a inprima o nota de firesc relatiilor cu fostii prieteni…

La un anumit moment al prezentarii cursului, trainerul ne-a zis: Va dau o veste: voi nu sunteti prietenii oamenilor pe care-i aveti in subordine. Punct!…Fara de la capat.

Luca I Maturu’

 

11 iulie 2011
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare)

Stresul de la munca si puterea de a ne bucura de frumusetea vietii

 

 

 

 

 

 

“Hai sa mai beeem un Neeess

Ca sa mai sacpam, scapam de stres.”

                         Cantec corporatist

       Activitatea profesionala ne plaseaza deseori  in circumstante dificile sau paradoxale care ne dau o stare de  cautare, agitatie si disconfort. Nu putem sa fim nepasatori, impasibili la presiunea la care zilnic suntem expusi si supusi si care ne poate secatui de energie si de resursele de adaptare. Pericolul de a ne simti depăşiţi de sarcinile si problemele pe care le avem la serviciu e mare. Zilele ne par scurte si putine, termenele scurte si multe. Simtim ca timpul nu ne mai ajunge sa ne ocupam cum se cade  de noi si de cei din familie sau din grupul nostru de prieteni. Numai pana la ziua de salar avem sentimentul ca mai e o vesnicie…

   In fiecare zi venim cu sentimentele noastre  negative şi pozitive de la serviciu acasă şi invers. Nu intentionez sa fac acum o proportie intre aceste sentimente dar am convingerea ca cei mai multi dintre noi nu se simt coplesiti de sentimentele cele mai inaltatoare si nobile.

   Obosim. Simtim cum devenim mai vulnerabili. Si de parca n-ar fi de ajuns oboseala de care ne ‘imbolnavim” la serviciu, ne mai imbolnavim si de la fumat, de la telefon, de la invidie si chiar de la castraveti. Omul e cel mai vulnerabil si stresat dintre  animale.

    Incepem sa dormim mai prost si mai putin, devenim mai retrasi, simtul umorului ne scade.   Incepe sa ne scada si stima de sine, devenim mai impulsivi si mai ingrijorati. Nu mai putem avea randamentul obisnuit si incercam sa ne realizam atributiile ramanand peste program, ca sa lucram (si) in afara lui. Nu din loialitate pentru firma ci pentru ca stresati fiind peste masura, ajungem la concluzia neplacuta ca  timpul nu mai are rabdare cu noi.

   Stiu povestea cu cantitatea optima de stres si efectul ei benefic, care ne provoaca sa ne depasim limitele, dar stiu ca si factorii de stres  care se inmultesc mereu si care ne asalteaza zi de zi, ne marcheaza (de multe ori) iremediabil, existenta. Acesta, despre care scriu acum, este stresul acela acumulat, in stare sa ne aduca la epuizare emotionala dandu-ne sentimentul ca cerintele de la locul de munca sunt istovitoare si nerealiste si care ne poate usor compromite cariera.  Mi s-a intamplat nu demult sa trec printr-o astfel de stare.   

   Mi-a fost foarte greu sa ma reculeg si sa incerc sa reintru in starea normala. Nici acum nu stiu daca am reusit in totalitate, dar, ce stiu sigur este ca existenta celor de acasa si responsabilitatea pentru ei, insotite de sfaturile unor prieteni m-au obligat la o noua atitudine. Mi se parea nedrept ca desi munceam foarte mult si in credinta, ajunsesem sa ma indoiesc ca sunt apreciat cum se cuvine. Desi ajunsesem la capatul puterilor si eram coplesit de sarcinile care se revarsau asupra mea in fiecare zi, simteam cum pierd controlul asupra a ce faceam la serviciu in fiecare zi, in mod obisnuit. Desi nu sunt un tip superficial, avand un timp atat de comprimat, nu mai reuseam sa-mi fac treaba la calitatea pe care chiar eu o impusesem.  Nu mai eram eu si trebuia sa fac ceva. Aveam nevoie de un plan dar tot din lipsa timpului nu l-am mai facut. Totusi am inceput prin a incerca sa-mi evaluez rezervele de energie, adaptabilitate  si optimism. Erau jalnice. Despre bani, nu mai vorbesc. Marturisesc insa ca am descoperit ca mai am urme de mandrie si chiar si un pic de egoism. Cam cu atat mai ramasesem. Si mai aveam ceva: mai aveam (lucrul cel mai important) prieteni. Simteam nevoia discutilor ca de la om la om cu prieteni cu care demult nu ma mai vazusem si nu mai vorbisem nici macar la telefon. Mi-am amintit cum si ei, la randul lor au apelat la mine din nevoia de a-si spune pasul si de a-mi cere un sfat in unele situatii limita aparute in vietile lor. Trebuia sa ies din transa. Am inceput sa ma intalnesc cu prieteni vechi si buni si sa le cer sfatul la o bere. Am apreciat faptul ca inca le mai pasa ca am (si) probleme.

Doamne, comunicarea este sfanta! Prietenii mi-au amintit (ce ciudat suna) ca am o familie frumoasa si iubitoare, ca am inca prieteni multi si adevarati, ca stiu si pot sa fac (si) lucruri pe care altii ar fi incantati sa le poata face. Mi-au sugerat, unii in modul cel mai direct,ca trebuie sa fiu mai atent cu mine insumi, sa ma respect  mai mult, sa ma bucur de lucruri carora nu le mai acordam prea mare importanta. Mi-au amintit de Dumnezeu si de faptul ca (si) El ma iubeste. Urmandu-le sfaturile am descoperit avantajul de a aprecia micile mele reusite profesionale, oricat de marunte, dupa efortul pe care l-am facut pentru a le obtine si nu m-am mai gandit ca pentru altii realizarea lor este (poate) o bagatela. Pentru a economisi timpul, am inceput chiar sa invat sa refuz, lucru care mi se parea aproape condamnabil. Am descoperit un lucru extraordinar. De cele mai multe ori, nu refuzam din egoism. Da, asta am descoperit… Despre tacere mi-am amintit ca poate fi cel mai potrivit raspuns pentru multe intrebari iar despre uitare ca este un bun pansament pentru suflet.  Mi-am impus sa nu ma mai joc de-a perceptia fina, pe care o consideram un atu si care defapt  imi insuma suspiciunile, sporindu-mi stresul. Am hotarat sa iau lucrurile ca atare.  Am lucrat la inlaturarea sentimentului de resemnare care ajunsese sa-mi determine si dirijeze modul de actiune. Mi-am dat astfel seama ca gandul si sentimentul sunt doua lucruri diferite, un gand dintre cele mai putin bune, poate usor sa dea nastere la suspiciune si sa determine un resentiment profund, puternic si coroziv, care sa-mi acreasca viata si de care chiar n-aveam nevoie. Mi-am amintit ca demult nu m-am mai plimbat in parc, ca am o bicicleta, ma rog, lucruri mici, omenesti, ca trebuie sa am grija si de starea MEA de sanatate, care, multumita lui Dumnezeu este inca buna.

Astfel am redescoperit ceva ce nu mai luasem in seama demult si anume trairea in armonie cu tot ce ma inconjoara. Sigur, mai am inca de lucru in acest sens, nu stiu  cat si daca voi continua demersul meu de armonizare dar stiu ca toate cele enumerate mai sus m-au readus pe o cale normala (poate si fireasca) pentru a rezista in continuare.

   Intentia mea nu este sa ma spovedesc, nici sa-mi ascund  micul egoism existential. Nu vreau sa demonstrez nimic. Imi asum subiectivismul. Nu am pretentia ca cele relatate vor avea vre-un ecou…

… Chiar am simtit ca sunt unele lucruri la care trebuie sa stii cand sa renunti si altele  care asteapta sa le (re)descoperi. Mie mi-a trebuit mult timp sa-mi dau seama…

… Pentru a putea construi in continuare nu  trebuie sa  te gandesti ca tot ce ai reusit sa faci cu ravna si seriozitate, poate fi stricat cu un gest sau o vorba a cuiva. Daca gandesti asa, nu vei mai construi nimic si sentimentul inutilitatii iti va intuneca viata.

   Evolutia omenirii e caracterizata de schimbări bruste, rapide, imprevizibile uneori, pofunde  si durabile. Constientizand imposibilitatea de a influenta majoritatea  acestor schimbari in acord cu dorintele si nevoile noastre devenim vrand-nevrand prea preocupati de gasirea si aplicarea unor  metode de supravietuire pe care le vrem normale si eficiente, neluand in calcul ca exista posibilitatea ca unele dintre problemele noastre (profesionale) sa se rezolve de la sine. Acestui lucru ii dam deseori o importanta exagerata, importanta noastra ca oameni lasand-o pe un plan secundar. 

   Suntem, fiecare dintre noi importanti iar importanta noastra creste odata cu puterea de a lupta cu viata (asa cum e ea). Ori, pentru a fi puternici nu trebuie sa uitam ca exista Dumnezeu, oameni dragi, colegi buni si simpatici, ( chiar si) sefi cumsecade si ca lumea (noastra) nu se rezuma (numai) la activitatea  profesionala. Nu traim ca sa muncim. Trebuie doar sa ne schimbam din cand in cand (atitudinea), fara a renunta la valorile noastre fundamentale. Partea frumoasa a vietii nu cred ca trebuie cautata doar  in munca. Nu este acolo dar poate fi (si acolo). Depinde cum privim lucrurile. Viata e scurta si e pacat sa ne batem joc de ea.

Luca N’ Spoveditu’

11 iulie 2011
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare) 6

Sunt mandru ca sunt (specialist) roman

  

”Datorită ţie stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mîinile în şolduri –
Sfîntă laşitate românească! ”                                                                                                                           

   Damian Ureche –  SFÎNTĂ LAŞITATE ROMÂNEASCĂ

Sunt mandru ca sunt roman!

Apreciez doar ca informatie pitoreasca si vesela, caracterizarea romanului din operele lui Cantemir de acum trei sute de ani, care sugera si superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare.

As retine doar insusirea particulara a romanului de a fi animat pe toata durata vietii lui de sentimente de ura, prietenie, dar si de lacomie si lasitate.

Ce ne-am face fara dusmani? Dar fara prieteni? Ce-am fi noi fara sefii nostri sau fara subalterni? Fara bani (cei mai buni prieteni si cei mai aprigi dusmani ai nostri)?

 NIMIC n-am fi!

Daca nu i-am avea, i-am imagina obsesiv, in dorinta de a ne petrece intreaga viata alaturi de ei. La baza planurilor omenirii si ale noastre, ale romanilor, stau mai mereu, prietenii si dusmanii nostri. In orice intreprindem noi, romanii, ne bazam pe ajutorul sau (si) pe slabiciunile altora. Acesta este sensul si masura evolutiei noastre originale, romanesti. Munca noastra continua este animata de nazuinta spre mai bine, iar pentru asta ne asumam (constient sau nu) si conditia de prieten dar si pe cea de dusman al omului de langa noi. Ne ajuta mult uitarea, cea scrisa-n legile omenesti si lasitatea, fara de care n-am avea nici prieteni nici dusmani.  

Lucrand pentru sine, romanul lucreaza impotriva omului in general, desi e constient ca tot ce produce este sau se transforma treptat in nimic, romanul face si desface.  Este specialist in (a)faceri si desfaceri. Totusi noi, romanii, n-avem timp si chef sa ne gandim la asta. Iar cand o facem, o facem in pripa, ne trece repede. Si „decat sa ne-ntristam, mai bine un cantec vesel sa cantam” asa cum stim doar noi. De-asta noi, romanii suntem atat de usor de stapanit, de manipulat si de umilit. Ne vindem usor si pe bani putini, pe noi insine si unii pe altii iar asta se speculeaza cu spor.

Ne e draga petrecerea dar si aventura incursiunii in penibil. Ne bagam in seama, vrem sa fim vazuti, remarcati. Ne pricepem la toate. Avem valoare. Cautam mereu persoane si lucruri care sa ne afunde in situatii delicate, ciudate, uneori doar din dorinta de a demonstra (cui?) ca putem face fata acestor situatii. Ne bazam paradoxal pe prietenia cu sefii nostri, desi stim ca e doar o aparenta, ca scopul conducatorului este dezbinarea pentru usurarea stapanirii.

Naivi si lasi, deseori ne place sa ne inchipuim ca ajutorul prietenilor ne foloseste la atenuarea actiunilor dusmanilor. Ne modelam viata cu ganduri de razbunare si-i cautam pe dusmani cu lumanarea. Si pe presupusii prieteni, la fel. Incercand in mod ridicol sa  fim fericiti, in lasitatea care ne caracterizeaza, reusim sa fim doar lamentabili.

Suntem destul de destepti, dar teama noastra de a pierde este mult mai mare decat bucuria de a castiga. Suntem ambitiosi. Nu putem invata sa pierdem desi pierdem in mod constant. Ne plac banii, dar, desi ii castigam greu, ii risipim cu usurinta.

Stim ca rodul muncii noastre merge invariabil la prieteni si la dusmani, dar ce folos ca stim?!?…

Suntem cam saraci, dar rostul primordial al actiunilor noastre este obtinerea si incununarea reusitei. Iar asta o stiu bine adevaratii bogatasi. Dealtfel asta e unul din putinele lucruri pe care le stiu. Ei nu-si aglomereaza inutil bagajul de cunostinte. Il pastreaza usor, aerisit, cu putine informatii , asezate insa in ordine. Ei stiu putine lucruri despre putine lucruri. Stiu insa ca pentru a-si atinge scopul de a se imbogati, trebuie sa-i puna pe altii la treaba. Pe  (saracii)specialisti. Pe noi ceilalti, adica…

…Noi suntem maruntii specialisti in slujba unora de-aiurea, care ne pun la treaba contra unei doze de subzistenta. Soarta noastra e sa pierdem,  pentru ca intotdeauna, altii (bogatii) sa castige, sa se imbogateasca. Iar si iar. Cunoastem ca motivul pentru care bogatii se imbogatesc mai mult, este ca saracii saracesc mai mult. Ei, si????…

…Stiu, n-am spus nimic nou. Asta este imaginea capitalismului, tabloul zugravit intotdeauna in tuse puternice, contrastante. Contrastul ( nu-i asa?) dintre specialisti si cei care-i pun la treaba, are impact, da substanta si perspectiva,  o perspectiva in care orice posibilitate se transforma mai devreme sau mai tarziu in certitudine…

…Ciudat (sau nu), intre cei avuti si specialisti nu exista ura adevarata, dragoste adevarata, nu exista pretuire sau respect real. Intre ei, adevarata este numai o eventuala relatie contractuala si o mare si adevarata lasitate. Dealtfel iubirea, ura sau respectul dintre cei avuti si ceilalti nici nu-si au rostul. Iubirea – nu-l exploatezi pe cel pe care-l iubesti. Nu ai cum sa-l iubesti cu adevarat pe cel care te exploateaza. Ura – n-are sens sa-ti faci dusmani; ura flateaza, cel urat si dusmanit realizand importanta pe care i-o acorda cel care-l uraste. Respectul– e mai avantajos sa te faci ca nu observi valoarea celui de langa tine, a superiorului, a subalternului; pentru a nu fi pus la un moment dat in situatia de a  recunoaste aceasta valoare. Si-apoi, ce sens are sa-ti faci prieteni? La ce bun sa-ti faci dusmani? Prietenii mai pretentiosi iti devin oricum dusmani, iar dusmanii, e drept ca mai rar, iti pot deveni prieteni. Sa te amagesti ca intr-o zi, adevarata ta valoare ar fi (cu sau fara invidie)  recunoscuta de dusmani, sau acceptata cu sincera bucurie de prieteni: Ce destin mic, ce naivitate bolnava, ce viata fara de folos (cu tot cu valoare)!!!…

 …Ar mai ramane o varianta. Cea a trairii unei vieti fara lasitate, in demnitate, in care reprimarea nevoii de dragoste sa fie masura pentru reprimarea sentimentului de ura. Merita incercat acest model echilibrat de viata chiar si pentru ca rasplata pentru o viata echilibrata este o moarte naturala, romaneasca (pe care ne-o dorim in secret cu totii). Doar ea, moartea ne salveaza de destinul nostru insipid si mic, de singuratatea, lacomia si lasitatea noastra, cea din proximitatea  sefilor, subalternilor a prietenilor si dusmsnilor nostri, carora, cu insufletire le daruim intreaga noastra viata.

„Am prieteni si dusmani / Care ma golesc de bani’’ sunt versuri de manea ROMANEASCA. Iar eu ma mandresc ca sunt roman!

Iac-asa!

Luca N’Ascultatu’

21 august 2009
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare) 2

Profesionistii

 “Nimic nu este mai tragic decat talentul irosit” Sonny – A Bronx Tale

Am revazut aseara filmul Poveste din Bronx (1993).  Pentru cine nu stie inca, acest film constituie debutul regizoral al lui Robert de Niro şi urmăreşte viaţa unui tânăr care se afla sub influenta a doi  oameni foarte importanti din viata lui: tatal sau, un sofer de autobuz cinstit, cu o situatie materiala modesta si un sef mafiot extrem de puternic, care detinea controlul asupra cartierului. Povestea a fost scrisă de Chazz Palminteri, bazându-se, pe descrierea copilăriei sale.Tatăl este interpretat de De Niro iar mafiotul Sonny, chiar de  Palminteri.. DOI PROFESIONISTI.

Pentru prima data, pe parcursul vizionarii, pe care am intrerupt-o de cateva ori, am avut o senzatie ciudata. Simteam nevoia sa-mi iau notite. De ce? Mi s-a parut ca povesate ilustra excelent diferenta dintre valoare si nonvaloare. Erau acolo profesionisti si diletanti „marunti”, neprofesionisti, oameni obisnuiti, naivi, normali, putem (daca vrem) spune. Alaturi unii de altii.

Aseara am vazut si am inteles ca neprofesionistii mor inaintea profesionistilor.

De fapt ce este un profesionist?  Din punctul meu de vedere, un profesionist adevarat este (de cele mai multe ori)  un personaj controversat.  Si pe buna dreptate. Profesionistul este intai de toate un om. Are slabiciuni, dar mai are ceva, care-l diferentiaza de restul muritorilor: are geniu.

Un profesionist nu poate (si nici nu trebuie) sa fie omnicompetent; nu trebuie sa dovedeasca eruditie ci mai degraba o adaptabilitate superioara la principiile dintr-un anumit domeniu, o capacitate sporita de a crea conditiile necesare pentru acceptarea ideilor lui. Insasi societatea civilizata (mai ales cea americana) cere si presupune o specializare stricta.

   El (profesionistul) poate fi in acelasi timp smerit si diabolic . Are insa un talent pe care si-l educa si cu ajutorul caruia isi face drum in viata si in constiintele semenilor, patrunde in lumea valorilor reale. De cele mai multe ori profesionistul devine lider. Profesionist devine numai acela care vrea, incearca si reuseste sa-si acriveze fermentul creatiei, sa-si cultive neincetat talentul si sa se autoeduce intr-un anumit domeniu. Nu ajunge numai sa se informeze si sa invete. Trebuie sa se autoeduce. Spiritual, comportamental. Trebuie sa-si configureze si sa-si revizuiasca sistematic, elementele de securitate culturala pentru a nu se pierde in amanunte, pentru a dobandi acea suplete comportamentala deosebita si a-si activa unele componente cognitive care la ceilalti raman inerte. Nu oricine poate sa patrunda in comunitatea valorilor. Profesionistul este potent. El isi exerseaza si antreneaza neincatat potenta intelectuala.

   Ernest Hemingway,  probabil cel mai cunoscut autor american, era numit deseori de cea de-a treia sotie (a avut patru), „Porcul”, si asta din cauze foarte naturale: nu prea se spala si consuma alcool si tutun in cantitati considerabile. Totusi era un desavarsit profesionist. Intr-ale scrisului. Atat. Asta si-a dorit, pentru asta a trait si s-a pregatit. S-a auto-pregatit. Conduita si morala sa erau deseori dezavuate chiar si de cei apropiati, insa din cele scrise de el izbucnea o forta a spiritului care n-ar fi putut avea atata putere daca n-ar fi fost consolidata printr-o tenace educatie a spiritului si competentei scriitoricesti provocand un imens impact emotional si imaginativ . Opera lui vorbeste (de la sine). Restul sunt …vorbe. Speculatii. Si exemple de profesionisti sunt nenumarate: Mozart, Cantemir, Baudelaire,  Freud, Michael Jackson, Paunescu, Chaplin, Presley, (scuze pentru asociere), Banica; profesori, avocati, contabili, manageri.

…Profesionistul nu crede ca este obligatoriu si nu cere ca toata lumea sa-l considere profesionist. Nu e neaparat nevoie de unanimitate in aprecierea talentului adevarat. El stie, intelege asta pana la nesimtire. Stie ca unanimitatea, pe langa faptul ca e demodata si de cele mai multe ori necredibila, conduce la abandonarea autonomiei intelectuale, la anularea gandirii si a actiunii, la decesul ideilor chiar inainte ca ele sa se nasca. Explicatiile si motivatiile in privinta unanimitatii nu pot scoate la iveala si dovedi decat existenta spiritelor precare, a caracterelor excesiv-pragmatice si alunecoase…

 Pentru un profesionist motivele invocate de unii in aprecierea profesionalismului aproape ca nici nu mai conteaza, asa cum considera despre calitatea de profesionist ca trebuie recunoscuta, cel putin de cine trebuie.

Uneori calitatea unui profesionist este recunoscuta prea tarziu. Post-mortem, din pacate. Viata e scurta, deci noi trebuie sa deschidem ochii. Profesionistii sunt langa noi. In universitati, la locurile noastre de munca, in metrou, chiar si in carciumi, mai ales acum, in vremurile pe care le traim si in care din naivitate, uneori, acceptam sa/si consumam si apreciem prea multe nonvalori. Este indeobste cunoscut ca mancarea proasta, muzica proasta, presa proasta, femeia proasta, se consuma puternic in zilele noastre, si asta din cel mai simplu motiv. Exista mai multi prosti decat destepti, mai multi diletanti decat profesionisti.

Sa ne scuturam deci de naivitate pentru ca ea degenereaza previzibil si neconditionat in prostie si ignoranta, provocand aritmia simturilor. Este daunatoare, contagioasa. Egoista.

                Aseara am vazut si am inteles ca neprofesionistii mor inaintea profesionistilor.

…Sa cautam sa descoperim profesionistii si sa invatam ce putem de la ei. Chiar si cum putem trai mai mult. Sa invatam de la ei cum sa nu ne irosim talentul si cum sa-l transformam in valoare. Sa ne abonam la valori si sa consumam valoare. Valoarea nu contine „E” uri. Pe Bune!

Luca N’Profesionistu’

 

7 august 2009
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare)

Despre motivare – comentariu psiho-socio-simplist

  

 

 

 

 

 

 

 Multe studii arata ca cei mai multi angajati sunt foarte slab motivati, drept pentru care randamentul lor este modest. Angajatii motivati sunt persoane implicate complet in munca lor, muncesc cu pasiune si entuziasm si sunt legati de compania apartinatoare. Acesti oameni sunt mai productivi, orientati catre client, iar sansele ca ei sa paraseasca compania sunt mici. Totusi, cele mai potrivite mecanisme de motivare sunt, se pare, foarte greu de intuit si de aplicat.
Voi face in continuare referire la cele mai banale dintre motivele pentru care un salariat nu se simte motivat (pe deplin).

 

Acestea sunt consideratii personale, de salariat si pe buna dreptate, pot fi suspectate de o doza de subiectivism.

 

Sefii ca si subalternii sunt „oameni” si au structuri morale sovaitoare…
In majoritatea lor, salariatii sunt bine intentionati, dornici sa realizeze la locul de munca tot ce e mai bine pentru ca obiectivele pe care le au de realizat sa fie atinse in conditii de calitate. Aceasta majoritate este organismul capitalului uman. Capitalul uman al unei organizatii are un caracter bivalent. Pe de o parte, forta de munca trebuie dimensionata corespunzator cu volumul si complexitatea muncii de realizat si pe de alta parte, calitatea personalului angajat trebuie sa se situeze la inaltimea potentialului necesar pentru indeplinirea sarcinilor. Ori pentru ca aceasta calitate sa nu ramana doar un deziderat, e nevoie de niste oameni entuziasti si multumiti. Entuziasmul vine (si) din multumire. De aceia consider ca a le transmite salariatilor in mod mai mult sau mai putin explicit sarcina sa fie entuziasti, este dupa parerea mea exagerata, dovedind doar cultura subtire si exces de zel. In acest caz, multi vor avea grija si vor lucra pentru ca aparenta fata de clienti (mai ales), sa fie conforma cu standardul corporatist care le-a fost comunicat. Cu ce pret???
Cu ce pret?
Angajatii se pare ca pun cel mai mare pret pe fructificarea oportunitatilor de avansare si dezvoltare personala. Salariul este foarte important (cu bani se rezolva orice), dar multi isi doresc sa aibe un sef bun, cel putin la fel de destept ca ei, in stare sa realizeze care sunt problemele care apar in derularea activitatii si niste colegi pe masura. Majoritatea angajatilor sunt oameni rezonabili si daca sunt tratati cum se cuvine, se vor purta si vor munci cum se cuvine… In aceasta perioada o afacere poate supravietui doar daca atrage cei mai buni oameni de pe piata. Si daca se pricepe sa-i pastreze. Se dezvolta si creste doar daca, repet, reuseste sa-si pastreze acesti oameni. Daca la angajare nu s-au facut prea mari compromisuri (cum e obiceiul, din pacate), cu privire la cooptarea aspirantilor de calitate si de incredere, trebuie ca alesii sa se bucure de ce merita, de incredere, adica. Asadar, sefii trebuie fie capabil sa le demonstreze angajatilor care merita, in permanenta, ca au incredere in ei. Increderea care este investita intr-un salariat bun, este un binom cu mare putere de motivare. Increderea cu care un superior isi crediteaza subalternul este datatoare de siguranta. Cand seful nu pare ca se indoieste de capacitatea si de bunele intentii ale subalternului, ii transmite acestuia din urma un mesaj reprezentand un mix de apreciere si incurajare. Increderea care i se acorda ente…
   Se poarta sondajele (de opinie) prin care se masoara nivelul de calitate al serviciilor. Departe de a nega utilitatea acestor demersuri, imi permit sa fac o observatie. Raspunsurile la intrebarile adresate prin sondaje, sunt de multe ori subiective, alcatuite neprofesional. De multe ori, cei chestionati, din teama de a nu parea ridicoli, superficiali sau prea „apropiati” de cel a carui activitate face obiectul sondajului, evita formularea unor raspunsuri categorice sau la superlativ. La randul lor, operatorii de sondaj, „oameni” si ei, coplesiti de volumul de munca mai comit greseli. Nu fac aceste afirmatii gratuit. Ele se bazeaza pe experienta traita, nu citita. Aceasta atitudine, chiar daca nu are o influenta radicala in aprecierea unor rezultate, se rasfrange in mod negativ asupra salariatului. Afirm cu toata responsablitatea ca exista salariati care din diferite considerente, pe care n-am sa le mentionez acum, isi propun sa realizeze prestatii la superlativ. Uneori chiar reusesc. Am cunoscut astfel de oameni. EXISTA!!!…
…Ce simte un salariat care stie ca si-a facut datoria fara greseala si din tot sufletul, cand activitatea lui nu este apreciata la adevarata valoare?

   Insatisfactia celui care constata ca aportul lui nu a fost rasplatit cu aprecierea cuvenita, il determina sa-si reconsidere atitudinea fata de munca si sa inceapa sa faca economie de efort. Pe buna dreptate se gandeste ca n-are rost sa se dedice in totalitate indeplinirii obiectivelor, din moment ce obtine aceiasi apreciere ca si unii dintre colegii lui, care sunt mai „atenti cand isi dozeaza efortul” si nu pun pe primul plan rezultatele muncii.
Organizatia care a ales sa lucreze pentru ea oameni responsabili, constiinciosi si de incredere, nu cred ca mai trebuie sa apeleze la alte metode de cuantificare a aportului celor care reprezinta interfata intre ea si clientii ei. Si iarasi spun: Increderea este sau nu este, iar masurarea ei nu e cea mai fericita alegere. Nu e corect sa ai incredere in cineva intr-o oarecare proportie. Oricine, orice-ar spune, siguranta ca omul trimis sa-si desfasoare activitatea intr-o organizatie- client este unul de exceptie, nu va descalifica niciodata un furnizor de servicii, ci dimpotriva. Inca ceva: Increderea este un atribut foarte important, puterea ei determinata de reciprocitate fiind extraordinara.
Las pentru un alt capitol tema despre ungerea unor personaje dubioase si confuze, in pozitii de sefi.

Inainte sa inchei, mai fac totusi cateva divagatii legate si ele intr-o masura oarecare de motivare.
Mare atentie din partea sefilor la ce premiaza si pe cine avanseaza. Experienta pe care am acumulat-o pe parcursul a mai bine de un sfert de secol de activitate in diverse domenii, mi-a atras de multe ori atentia asupra acestui aspect. In virtutea unei traditii, care cu trecerea timpului isi pierde substanta, am observat tendinta unor sefi de a propune pentru premiere sau avansare, fara sa stea prea mult pe ganduri, unii si aceiasi oameni, care (se presupune ca) fac parte din setul de valori ai organizatiei, chiar daca acesti premiati de ocazie sunt in realitate niste personaje obediente care nu au nici pe departe o activitate meritorie. Unii dintre acestia chiar creaza unele prejudicii mai mult sau mai putin acceptate si vizibile. Ori acest lucru, mai ales premierea ineficientei, diminueaza drastic increderea subalternului in seful care a facut propunerea de avansare sau premiere si scade substantial respectul fata de sistemul de conducere si administrare a beneficiilor, in organizatie, in general.
Se ajunge invariabil la concluzia care le displace cel mai mult sefilor, aceia ca cel mai important lucru e sa ai pile. Si din pacate, importanta pilelor e un adevar care tinde sa se generalizeze.
Ce poate fi mai daunator pentru imaginea unei firme decat aprecierea importantei indiscutabile a pilelor, venita din partea propriilor salariati?
Nu in ultimul rand: Sefule, incearca intotdeauna sa te tii de cuvant. Nu promite si nu afirma nimic inainte de a te convinge ca cele spuse de tine se vor (si) intampla. Motiveaza-ti subalternii cu „complicitatea” adevarului. Si daca ai cerzut ce-ai zis, fii sigur ca la randul tau vei fi crezut, poate si apreciat.

 

Luca N Influentatu’/ 12 august 2008

 

7 august 2009
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare)

Eu nu strivesc corola de lumini (a lumii)

„Cand eram mic, priveam la soare/Intrebandu-ma ce-i fericirea/Acum stiu, sunt baiat mare./Fericirea e un lucru marunt/E o aripa care vibreaza/ Fericirea e un lucru mic,/Un pitic ce danseaza” – Covei de la Tapinarii

   Suntem niste fluturi care bantuie in jurul unor becuri aprinse. Mai mari, mai mici, mai luminoase sau mai putin luminoase. Asta e lumea noastra. Lumea in care cu totii cautam cu ravna, ca niste fluturi bezmetici, FERICIREA.
Unii dintre noi mai mari si mai puternici se apropie mai mult de lumina becului. Se-nvart necontenit, tipic si solicitant, imbatandu-se, imbogatindu-se cu lumina in care se scalda. Uneori iau atata lumina incat incep sa lumineze la randu-le. Priviti cum se-nvart in jurul becului lor, iti pare ca sunt petale de lumina sau licurici. Licuricii cufundati deopotriva in lumina si in pacla indeletnicirilor cotidiene, in care cu voie (sau mai putin), se agita, uita deseori ca mai sunt si altii pe-alaturi. Ocupati, uita sa mai priveasca in jur. Sarguinciosi si constiinciosi, isi fac treaba, cautandu-si fericirea, ignorandu-i pe cei care se afla pe-o orbita vecina cu a lor. O corola de lumini, formata din licurici carora le este mai bine si mai cald decat celor de pe orbitele vecine, care dau in disperare din aripi (ca n-au coate), vrand sa se apropie si sa (se) lumineze si ei mai mult. Degeaba. Sunt prea departe si abia daca se pot vedea…
   Toti si toate merg bine. La fel cum merge si mirajul fericirii care danseaza ca un pitic in zare, dar (vai), intotdeauna la aceiasi distanta (de noi)… Pana in momentul in care o palpaire rebela , venita dinspre cei neluati in seama si in serios, se insinueaza in aria vitala a licuricilor… E palpairea aripilor unui fluture mic care incearca o scuturare din reveria promisiunii ca intr-o zi si viata lui va fi mai calda si mai luminoasa si care inca mai crede ca poate fi atat de fericit cat hotaraste sa fie…
   Asta ce-o mai vrea? Ce mai e si cu asta?…Altul care vrea sa se afirme!…Da-te ba la o parte ca faci curent!…Nu-ntelegi de vorba buna hai? Numai tu mai lipseai!…
Daca totusi ala mic nu-ntelege de vorba buna ca nu e loc si nici macar timp pentru el, un curent puternic, format de bataile ferme din aripi ale licuricilor, il izbeste napraznic, facandu-l sa se prabuseasca ametit, gata sa-si dea duhul, reprosandu-si naiv: Asa-mi trebuie daca nu ascult de vorba buna!
Asumandu-si esecul, desi nepregatit sa-si accepte drama, bulversat de netrairea unui deznodamant fericit, fara sa poata realiza ca lupta lui mica nu-i va asigura niciodata o glorie mare, ar vrea sa strige din toti rarunchii dar nu mai are putere decat sa sopteasca: Ce-aveti cu mine?…Baa, ce-aveti cu mine? Eu nu strivesc corola de lumini a lumii!!! Ce-aveti cu mine? Am vrut doar sa fiu si eu putin mai fericit!
…
„FERICIREA E UN LUCRU MARUNT, E O ARIPA CARE VIBREAZA”…
   Dar de ce simt ca povestea asta a mea, adica a noastra; defapt a lor, e la fel de trista ca cea a greierusului mic, necajit de venirea toamnei gri?
Nu fiti tristi, e doar o poveste, o fantezie.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
   In viata asta eficienta si plictisitoare, oamenii nu sunt fluturi, nici licurici si nu sunt nici atat de diferiti unii fata de altii, precum par. Sunt doar incapabili sa inteleaga egalitatea, considerandu-se  inferiori sau superiori celor din jur, mai bogati sau mai saraci, mai luminati sau mai intunecati…
Si ar mai fi ceva: Convingerea celor bogati ca cei saraci sunt mai fericiti decat ei nu e mai stupida decat convingerea celor saraci ca cei bogati sunt.
Fericirea, ne e greu sa recunoastem ca e simpla lipsa a nevoii de a lupta pentru fericire. De-aia luptam mereu.  Deseori, fara sa stim clar pentru ce luptam sau daca am obtinut ce ne-am dorit cu adevarat. Pentru ca uneori nici nu ne e clar ce ne dorim, pentru ce luptam.
In mintea noastra ne facem un tel din a lupta neintrerupt pentru mai bine. Dar ce inseamna „mai bine”?  Ce ne trebuie defapt ca sa ne fie mai  bine?… Luptam mereu, luptam in nestire! Fara sa ne mai gandim ca pentru a putea sa fim fericiti avem nevoie de mai multe fericiri, de micile fericiri ale tuturor…
…FERICIREA E UN LUCRU MIC, UN PITIC CE DANSEAZA!…
Luca I Luminatu’/ 07 august 2008
6 august 2009
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare)

Ingerii-demoni

Intr-o lume ca asta in care traim, socotim ca e nevoie sa (ne) facem mereu legi care sa ne guverneze viata. Paradoxal, facem aceste legi pentru a ne restrange libertatile. Lumea noastra e una intuitiva si intuitia nu are margini. Cu cat intuim mai multe libertati, cu atat intuim si fabricam mai multe legi care sa le ingradeasca. Aceste legi ajung in cele din urma sa ne controleze viata, asezand-o intr-o matca a dependentei atitudinale irevocabile. Ne place sau nu, asta e. Ne supunem legilor. Depindem de ele. Din aproape in aproape, cu un soi de lasitate, transformam acceptarea legilor, deci a dependentei, intr-o virtute. Incepem sa credem despre cei care nu respecta aceste legi ca ne sunt inferiori, atribuindu-ne astfel calitatea de oameni de calitate, de conditie superioara. VIRTUOSI.
Ne amagim ca nu ne permite „conditia” sa stricam mersul normal al lumii comitand nelegiuiri. Nu comitem nelegiuiri, nu suntem nelegiuiti. Nelegiuiti sunt altii, ceilalti. Suntem curati, disciplinati si cuminti ca niste ingeri. Noi suntem ingeri, aici, pe pamant. Ei sunt demoni. Aici, pe pamant. Ca exista ingeri si demoni (si) pe pamant, ne e clar. Ce nu ne este din pacate tot atat de clar sau (oricum) nu ne place, e ca in fiecare dintre noi exista alaturi de un inger si un demon. Ei, acesta e un lucru pe care ne vine foarte greu sa-l acceptam…
Nu se poate. Eu sunt mare, bun, cinstit , muncitor si credincios. Sunt adevarat.
Sunt curat ca un inger. Am fost inzestrat cu virtute. De catre cine?…Ce este virtutea cand singur si nevrednic ti-o atribui? Numai o fictiune pe care ca un nebun o consideri realitate, o prapastie in drumul neted, liber, fara oprelisti pe care ai pornit cu inocenta si entuziasm. Poti avea virtute doar fiindca faci niste legi pe care le respecti in mod onorabil? Onoarea, da, este si ea o virtute. Virtutea care tempereaza pornirile izvorate din spiritul de conservare.
Instinctul de conservare e puternic, dar NU E PUTERE.
Uitam, cu voie sau fara voie, deseori, ca virtutea cu care suntem inzestrati capituleaza in lupta cu instinctul de conservare care nu accepta usor legile „facute”. Depinde de noi daca salvam ce se mai poate salva, in ciuda malformatiilor care se insinueaza cinic in inocenta noastra (de creatori de legi si faradelegi), dominata de instincte.
Merita deci, cand se-ntampla sa ne suspectam ca am fi purtatori ai pacatului ignorantei (pe care ne place s-o confundam cu inocenta), sa-ncercam sa fim (putin) si niste ingeri…Nu cu resemnare. In conservare…
Luca N Amagitu’
6 august 2009
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare)

Democratia si libertatea opiniei

JOAN BAEZ – Blowing in the Wind

Pentru unii, libertatea de a face sau spune ceva in care cred cu adevarat e un lux pe care nu si-l pot permite. Acestia nu sunt neaparat nici mai buni, nici mai rai decat cei care abuzeaza de acest drept. Dreptul e libertate. Libertatea e democratie. Despre reciproca am unele indoieli…Esti liber sa injuri pe oricine in cel mai pervers mod posibil daca asta te racoreste. Nu esti liber sa pui in aplicare injuratura. Esti liber sa spui despre cineva ca e prost, secatura, mizerabil, jigodie. E insa de preferat ca prostul, mizerabilul, jigodia sa nu fie acolo. Sau mai bine, sa fiti unul la unul…Cu parerile e altceva. ele se mai pot cizela. Creatorii oficiali de opinie si de stil sunt la televizor. Cei neoficiali sunt si la televizor. C-asa e democratic…Nu am vanitatea de a intelepti si nici macar (pe cea) de a informa neaparat. Incerc si eu gustul libertatii, al democratiei. Cu mai mult sau cu mai putin mestesug. In cuvinte uneori mai limpezi, alteori mai cetoase. Dezbat cuvinte, emit pareri si (uneori voluntar, alteori nu) imi propulsez convingerile. Spre luare-aminte. Nu astept pentru exprimarea (in definitiv) unor puncte de vedere, multumiri laude sau alt fel de apreciere dar daca acestea vin, sunt binevenite. In general nu vreau sa deranjez pe nimeni si cred cu tarie ca transparenta nu trebuie sa determine accentuarea tuselor razboinice. Nu vreau razboi ci libertate. A-mi exprima idei, pareri si convingeri sau a(mi) adresa intrebari nu inseamna neaparat interes pentru a descoperi alte opinii sau raspunsuri diferite de ale mele. Iar raspunsurile nu se dau intotdeauna in scop argumentativ. Stiu (si) asta. Totusi democratia inseamna (si) acceptare. Acceptarea opiniei.Sa ne acordam (ca pe-o sansa) unul altuia intelegere si ingaduinta, ca sa nu devenim doar niste definitii ale modului in care suntem apreciati de semeni. Vom fi atunci mai liberi sa facem si sa spunem ceea ce credem (ca e bine) si vom dobandi intelepciunea de a renunta mai usor la oarece orgolii. Pentru ca orgoliile sunt cele care nasc si intretin conflictele. Vom trai in pace si intelegere. Vom fi mai buni.

Sa fiti democrati!

Luca N Oficialu’/ 06 august 2008