Intr-o lume ca asta in care traim, socotim ca e nevoie sa (ne) facem mereu legi care sa ne guverneze viata. Paradoxal, facem aceste legi pentru a ne restrange libertatile. Lumea noastra e una intuitiva si intuitia nu are margini. Cu cat intuim mai multe libertati, cu atat intuim si fabricam mai multe legi care sa le ingradeasca. Aceste legi ajung in cele din urma sa ne controleze viata, asezand-o intr-o matca a dependentei atitudinale irevocabile. Ne place sau nu, asta e. Ne supunem legilor. Depindem de ele. Din aproape in aproape, cu un soi de lasitate, transformam acceptarea legilor, deci a dependentei, intr-o virtute. Incepem sa credem despre cei care nu respecta aceste legi ca ne sunt inferiori, atribuindu-ne astfel calitatea de oameni de calitate, de conditie superioara. VIRTUOSI.
Ne amagim ca nu ne permite „conditia” sa stricam mersul normal al lumii comitand nelegiuiri. Nu comitem nelegiuiri, nu suntem nelegiuiti. Nelegiuiti sunt altii, ceilalti. Suntem curati, disciplinati si cuminti ca niste ingeri. Noi suntem ingeri, aici, pe pamant. Ei sunt demoni. Aici, pe pamant. Ca exista ingeri si demoni (si) pe pamant, ne e clar. Ce nu ne este din pacate tot atat de clar sau (oricum) nu ne place, e ca in fiecare dintre noi exista alaturi de un inger si un demon. Ei, acesta e un lucru pe care ne vine foarte greu sa-l acceptam…
Nu se poate. Eu sunt mare, bun, cinstit , muncitor si credincios. Sunt adevarat.
Sunt curat ca un inger. Am fost inzestrat cu virtute. De catre cine?…Ce este virtutea cand singur si nevrednic ti-o atribui? Numai o fictiune pe care ca un nebun o consideri realitate, o prapastie in drumul neted, liber, fara oprelisti pe care ai pornit cu inocenta si entuziasm. Poti avea virtute doar fiindca faci niste legi pe care le respecti in mod onorabil? Onoarea, da, este si ea o virtute. Virtutea care tempereaza pornirile izvorate din spiritul de conservare.
Instinctul de conservare e puternic, dar NU E PUTERE.
Uitam, cu voie sau fara voie, deseori, ca virtutea cu care suntem inzestrati capituleaza in lupta cu instinctul de conservare care nu accepta usor legile „facute”. Depinde de noi daca salvam ce se mai poate salva, in ciuda malformatiilor care se insinueaza cinic in inocenta noastra (de creatori de legi si faradelegi), dominata de instincte.
Merita deci, cand se-ntampla sa ne suspectam ca am fi purtatori ai pacatului ignorantei (pe care ne place s-o confundam cu inocenta), sa-ncercam sa fim (putin) si niste ingeri…Nu cu resemnare. In conservare…
Luca N Amagitu’