blog-image
10 decembrie 2025
luca-pitesteanu Fără categorie

Grija pentru păstrarea sensului creștinesc al bunei făptuiri – imperativ moral de discernământ și chibzuinţă

În pragul sărbătorilor creştine — când impulsul către dăruire este, fireşte, mai mare, un dar făcut cu încredere dar și cu discernământ, poate deveni nu doar un banal act de caritate, ci o mică scânteie de speranţă, lumină, mângâiere. Astfel, cei care dăruiesc, pot contribui la o lume mai justă, mai umană, mai fraternă – o lume în care iubirea nu e doar ideal, ci realitate.

Pentru un creștin adevărat, dărnicia nu este un act opțional sau superficial, ci manifestarea esenţială a iubirii – a dragostei față de aproapele său. A da alimente, bani, ajutor celor săraci, orfani, văduve – nu este doar milă ocazională, ci parte a chemării morale şi spirituale a celui credincios.

Omul (creștin) este îndemnat la filantropie – la o stare de spirit în care iubirea pentru semeni devine motiv firesc de acțiune.

În tradiţia creștină, omenia, facerea de bine are valoare profundă: nu doar pentru că se traduce în ajutor concret pentru cineva, ci pentru că exprimă compasiunea, solidaritatea, comuniunea.

Scriptura subliniază că actul de a dărui trebuie făcut cu inimă curată, cu smerenie şi cu dragoste adevărată, nu în scop de “spectacol publicitar”, cu ipocrizie sau “auto-slavă”.

Prin urmare, temeiul moral și spiritual pentru faptele bune este „iubirea de aproapele”, reflectarea iubirii divine, dar şi responsabilitatea faţă de semenii aflați în nevoie – o responsabilitate care nu e numai socială, ci fundamental creştină.

În lumea de azi – marcată de inegalități economice, instabilitate, sărăcie, nevoi (urgente) – spiritul filantropic creștin are o relevanță mai mare ca oricând. Este o realitate că, mai ales cei care au puțin, dovedesc că sunt cei mai darnici dintre oameni. Ei renunţă (deseori) cu bucurie la o parte din puținul lor ca să-i ajute pe alții, caută să fie generoşi, dăruind ce (consideră că) pot: bani, haine, alimente, medicamente, obiecte folositoare – celor aflati în nevoie, care, din pacate, sunt din ce în ce mai numeroși. Deseori o fac prin intermediari care se presupune că au cele mai nobile intenții. Realitatea ne-a demonstrat, însă, de multe ori, contrariul.

Vulnerabilităţile și nedreptățile lumii în care trăim, pun în calea actului de caritate provocări reale: riscul de exploatare, de deturnare, de superficialitate. De aceea, omul bun, în mod  pragmatic, și conştient, trebuie să îmbine “inima deschisă” cu discernământul, generozitatea cu chibzuinţa, credinţa cu responsabilitatea.

Când situația economică este precară – cum este cazul actual, fiecare carte, fiecare aliment sau medicament dăruit este de mare ajutor, fiecare sumă, oricât de mică, contează. Sub această presiune, riscul ca fondurile să fie risipite sau deturnate se intensifică. Odată cu creșterea nevoilor, a apărut  întrebarea: cine decide cum se administrează darurile? Abuzurile, lipsa de transparență, deturnarea donațiilor – sunt realități care induc o problemă de conștiință și responsabilitate. Astfel, administrarea donațiilor capătă o importanță și mai mare.

 În unele situații, donațiile sunt gestionate de unele organizații sau de intermediari care, din diverse motive, nu le distribuie corect / echitabil, sau, mai grav, își însușesc mare parte din ele (mai ales când e vorba despre bani), ceea ce poate să-i descurajeze pe cei care dăruiesc.

Mai există și tendința de a reduce caritatea la „o masură simplă de etică socială” sau la un act formal – adică se dăruieste pentru a se mai „bifa” o “datorie” morală, fără implicare sufletească reală, fără real discernământ, fără verificarea destinatarului.

Ori, ca să-și păstreze valoarea spirituală, caritatea trebuie să rămână expresia unei inimi deschise, dar și a responsabilității civice și morale.

Pentru ca faptele bune să rămână autentice, este nevoie de transparenţă, responsabilitate, onestitate. Aceasta înseamnă că cei care administrează donațiile – organizații, persoane fizice (voluntari)… să aibă conștiință curată – chibzuință, responsabilitate morală, spirituală, socială, compasiune și grijă faţă de semeni și, nu în ultimul rând, respect pentru demnitatea celui care primește.

Darul (material sau bănesc) nu trebuie privit ca „ mijloc într-o/pentru o tranzacție”, ci ca instrument al unui gest de încredere că (ajutorul) ajunge acolo unde este cu adevărat nevoie de el.

Cred că este normal ca cel care dăruieste să se asigure că donația este folosită în concordanță cu intenția inițială – nu pentru confortul și bunăstarea exagerată a unor administratori, nu pentru promovare sau satisfacerea unor ambiții, ci pentru ameliorarea suferinței, pentru ajutor necesar și concret.

Astfel se păstrează sensul spiritual al dărniciei— ca dovada a iubirii lui Dumnezeu într-o lume plină de nedreptăti și inechități.

Având în vedere contextul economic fragil, unele riscuri și unele dintre faptele (descoperite) de abuz, eu cred că oricine dorește să facă un dar prin intermediari, ar trebui să verifice dacă organizația sau persoana care “colectează” este de încredere, dacă a dovedit transparență, daca are “mărturii” concrete de corectitudine (în actul de ajutorare).

Este bine că există oameni sau organizații care se implică în colectarea de ajutoare umanitare. Trebuie să le acordăm încredere și sprijin.

Este normal ca cei implicați să fie remunerați sau să rețină pentru efortul lor, o parte din banii care se “adună”, atât timp cât nu abuzează, apreciind că li se cuvine cea mai mare parte din sumă.

În mass-media au apărut de-a lungul vremii „dezvăluiri” ale unor astfel de personaje rău-intenționate, fără scrupule, care s-au folosit de imaginea suferinței unor copii sau bătrâni neajutorați sau/și cu boli cronice, pentru a impresiona și impulsiona publicul să facă donații periodice sau lunare (cum ar fi 3.5% din impozitul pe venit).

Numai că mare parte din banii adunați au burdușit portofelele hulpave și încăpătoare ale acestor profitori care astfel au acumulat averi de milioane de euro, și-au cumpărat diplome “importante” și sinecuri care să le asigure, lor, familiilor și urmașilor lor, un trai îmbelșugat, lipsit de griji, pentru tot restul vietii s.a.m.d, Unii dintre aceștia au îngroșat rândurile oligarhiei financiare din România.

Personal, contez pe faptul că aceste exemple (de fraudă) sunt excepții, adică foarte puține.

Ar fi de preferat, când este posibil, forme de ajutor directe sau locale, nu donații „în orb”, ci sprijin real pentru: un vecin, o familie, o comunitate modestă, un batran, un copil bolnav, astfel încât (și) cel care dăruieste să vadă și să se bucure de “roadele” darurilor pe care le face.

Cred ca n-ar fi deloc nepotrivit ca omul generos să aiba grijă ca darul pe care-l face să rămână cu adevărat “dar”, adică să nu fie „ușurat” de scopul său inițial, risipit sau deturnat, ci să ajungă la cine, realmente, se află în nevoie.

Cel care vrea să facă o fapta bună, să dăruiască “cu inimă, dar și cu minte”. Să nu facă darul dintr-un impuls emoțional de moment. Faptul de a dărui ar trebui să fie o urmare firească a unei decizii luată în deplin respect față de responsabilitatea care derivă din gestul său binevoitor, creștinesc.

Numai aşa caritatea rămâne autentică și nu devine un instrument de imagine, sau o demonstratie de generozitate, ci o manifestare a iubirii și grijii, un semn că suntem fraţi unii cu alţii.

Faptele bune, donația, sprijinul pentru cei săraci sau în dificultate, chiar o vorbă bună, sunt, în viziunea creștină autentică, expresia iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, prin oameni. Faptele bune transcend convențiile sociale, devin un semn al credinţei trăite, al comuniunii, al demnităţii umane.

Românii sunt generosi. Mult mai generoși decât alte nații. Ei știu că e bine și sănătos să faci fapte bune și țin cont de asta. Medicii spun că “un comportament altruist poate declanșa sistemul de recompensă și plăcere din creier, prin eliberarea dopaminei și a endorfinelor, având astfel potențialul de a reduce răspunsul de tip stres al întregului organism”.

Sper că aceste randuri vor fi interpretate ca un apel la responsabilitate şi discernământ, nu altfel. În contextul deciziilor personale (inclusiv acte de binefacere, ajutor, donaţii etc.), este imperativ necesar să acționăm nu din interes (personal), emoţie trecătoare sau dorinţă de recunoaştere, ci din convingerea că există un bine obiectiv faţă de care avem datoria să răspundem cu generozitate, bunăvoință dar și cu chibzuință.

Luca Pitesteanu’

7 decembrie 2025

blog-image
5 mai 2025
luca-pitesteanu Fără categorie

Indemn de dupa bradul de Craciun

Mai e putin si anul asta trece

Usuca-se-va si bradul de Craciun

De Anul Nou romanul va petrece

Uitand indemnul de a fi mai bun.

Iar dupa Sarbatori se-abate gandul

De la colindatori si datini sfinte,

Din nou vechilor griji le vine randul,

Desarte lucruri iar revin in minte.

Curand si-al lasitatii foc se-aprinde,

De sub zapezi iar se iteste zgura.

Tentaculele ura si le-ntinde

Cand isi arata coltii impostura.

E, oameni buni, momentul primenirii!

Alaturi de copii, parinti si frati,

De bunavoie, fructul amagirii

Sa hotarati sa nu il mai gustati.

Nu fiti naivi, nu asteptati minuni!

Abia peste un an mai e Craciunul.

Nu mai urmati orbeste falsi tribuni

Uniti-va-n simtiri, fiti toti ca unul!

Luca N Indemnatu’

28 decembrie 2023

23 februarie 2017
luca-pitesteanu Fără categorie 6

Reforme diforme. Fond fara contur.

Prin „reforme” scumpe, din  ’89 pana azi, edificarea noii civilizații „moderne” s-a realizat in mare masura prin adoptarea unor  „forme”, provenite din occident. In goana dupa „emancipare” si reformare, nu s-a mai analizat impactul si posibilele efecte (negative) pe termen mediu sau lung, ale acestor „forme” asupra „fondului” societatii romanesti sau, mai simplu: daca „formele” de import vor incadra cum se cuvine „fondul” existent si vor configura astfel structuri instituționale benefice, socialmente eficiente.

Din interes, obedienti si servili, politicienii nostri au fost bucurosi ca pentru o mana de arginti, sa se puna in slujba occidentului, sa-i serveasca interesele – importandu-i „formele” intr-un dispret grobian fata de tara noastra si de popor. Politica se face in orice loc, la noi sau aiurea…numai din interes. Acesta este un fenomen care, ne place sau nu, se situeaza in ceea ce numim „normalitate”.

Reprezentatii celei mai mari parti a structurilor institutionale importante sunt implicati direct sau indirect in politica. Iar politica nu este pentru oameni neprihaniti.

Este daunator ca in politica si mai ales in (actuala) guvernare sa fie implicati oamenii cu instructie precara, care sa-si urmareasca animalic propriul interes, dar, credeti-ma nici cu asa-zisele elite din „opozitia” de azi nu-mi e rusine… Acum multi ani, cand am studiat teoria formelor fara fond, mi s-a parut o „descoperire” extraordinara. Azi, din pacate, simtind-o peste tot, mi se pare doar o concluzie de-a dreptul „la-ndemana”, banala, prin aplicabilitatea si actualitatea ei.

Politic-vorbind, tot ce traim sau ne inconjoara (acum) se poate raporta la aceasta teorie a formelor fara fond.

I-as ruga (daca n-ar fi in zadar) sa-mi ierte nepriceperea si impertinenta de a denatura oarecum teoria formelor fara fond, pe maestrii Maiorescu, Eminescu, Kogalniceanu, Russo sau Hajdeu…precum ii rog sa ma ierte si pe cei care poate vor citi aceste randuri impregnate cu pesimismul meu cronic (sper ca nu si contagios).

…Cum sa traim intr-un „stat de drept” vitregit de separatia puterilor? Sub ce forma? Cum sa se „mai” formeze un pol de credibilitate cand ura, prostia, demagogia, ipocrizia si dubla-masura, sunt, in fond – ele insele, generalizate?… Cum?…cand multi dintre conducatorii nostri aflati in tara, sau care ne reprezinta in afara sunt „suspecti” (cel putin din punct de vedere juridic)?

S-a ajuns prea departe cu impostura. Dependenta Romaniei (vandute) fata de occident este reala, in fond, si se manifesta in(tr-o) forma inrobitoare. Hotararile importante sunt si ele importate si sunt puse in aplicare cu sarg umilitor, de catre oamenii nostri politici (alesi). Mai toate – asa-zisele reforme din economia si societatea romaneasca s-au dovedit respingatoare, dezolante, mult prea dezavantajoase pentru romani.

S-au perindat pe la conducere toate formatiunile politice. Toate au fost cand la putere, cand in opozitie, si nu numai „de forma”.  Rezultatul: „pe fond” il vedem…daca vrem!

Aud acum ca cei aflati la putere fac in fond, numai abuzuri mascate in „reforma”. Noaptea, ca hotii. Desi declara (de forma) ca vor binele natiei. In fond, niste  nemernici (!?)

Cei din opozitie nu contenesc cu criticile. Dar ei cine sunt? Niste ipocriti neputinciosi (?!), in fond, niste instigatori iresponsabili(?!)… care, cum altfel (?), se declara (si ei) bine intentionati (!?)…De forma(!?)….

Deosebirea dintre famiglia puterii si cea a opozitiei pare sa fie acum numai aceea ca famiglia opozitiei, cand a fost la putere, a facut „reforme” ziua, in amiaza mare, (fara sa stea peste program). Sa intelegem ca daca n-a iesit in strada, poporul a fost de acord cu toate masurile luate in perioada guvernarii anterioare(?)…

Manifestarile democratice anti-sistem din Piata Victoriei, cele din vecinatatea Palatului Cotroceni, precum si cel de-al doilea „Fenomen Pitesti” au avut un numitor comun: dezbinarea prin manipulare si prin exploatarea superficialitatii unor cetateni – in esenta corecti. Mie mi-au amintit de miscarile de strada din Grecia.

Iar daca in „imaginarul colectiv” la Piata Victoriei, manifestarile au fost percepute, ca forma, curate si civilizate (cu putine exceptii), in fond – „triste” si fara un obiectiv clar conturat si temeinic exprimat si argumentat, cele de la Cotroceni si cele de la Pitesti au fost percepute ca isterice si mizere – in fond, iar in forma – ingrozitoare si dezumanizante, cauza fiind tocmai obiectivul-scop, urlat (necivilizat), din toata fiinta.

Sa fie clar, eu apreciez manifestarile ca exercitiu democratic, faptul ca oamenii isi pot striga nemultumirea in locuri publice reprezinta un drept de netagaduit. Le apreciez cand sunt cu adevarat spontane…cand nu sunt influentate de rezultatul unor instigari ci al unor convingeri bazate pe judecati individuale obiective si neinfluentate.

Imi permit o intrebare retorica, pentru care voi primi injurii:  De ce grupurile protestatarilor (indiferent de optiunea politica) n-au manifestat intr-un singur loc, pe principiul „unitatii in diversitate”?

Aceste demonstratii  NU SUNT CREATIA UNORA SAU ALTORA DINTRE POLITICIENI CI A TUTUROR POLITICIENILOR!…

Sigur, o tara in care oamenii nu sunt uniti ci „montati” unii impotriva celorlalti prin dezinformari bine ticluite in laboratoarele de comunicare ale unor consultanti extrem de scumpi, e mai usor de „strunit”. Intr-o astfel de tara e mult mai usor de furat.

In situatia actuala, prezentarea unui referendum ca solutie echidistanta si echitabila este un demers foarte costisitor, inutil si pervers. In fond – o ambitie inepta. Dealtfel exista experienta unui referendum de rezultatul caruia nu s-a tinut seama. Cel cu numarul de parlamentari… N-am vazut nicio demonstratie ampla de revolta, generata de nerespectarea dorintei populare (de atunci)… Si daca tot veni vorba de demonstratii: cu tot respectul, cei care au participat la ultimele proteste mai aveau, numai anul trecut, cel putin doua ocazii de a iesi in strada sa-si clameze principiile si sa condamne masurile luate (prin OUG) de guvernul anterior…

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Credeti ca exista cineva printre muritorii de rand, care sa-si doreasca sa traiasca intr-o tara fara cercetati penal pentru abuz in serviciu sau pentru fals, cu infractori care să nu restituie banii obținuți prin savarsirea unor infractiuni?

Pe marii infractori ii stiu prea bine cei din institutiile abilitate sa-i cerceteze.

SUNT OAMENI POLITICI si APROPIATI AI ACESTORA! Sa-i cerceteze! PE TOTI!

…Romania este „…UNA doar – si-aceea ne e tara”, MAI „OAMENILOR” POLITICI! Degeaba incercati sa instigati la ura si dezbinare si sa exploatati sentimentele unora sau altora pentru a obtine profit de imagine sau alte avantaje.

P.S.1 Pentru cei care de-a lungul timpului au citit articolele mele (si nu numai):

Sunt tot neincadrat politic si nu simpatizez cu vreun partid de pe scena politica. Nu vreau sa conving pe nimeni de nimic. Dimpotriva, as dori ca fiecare sa-si urmeze constiinta, iar daca doreste o schimbare, sa aiba in vedere faptul ca aceasta incepe cu fiecare si de la fiecare (chiar daca sare sau nu, chiar daca sta mai bine sau mai rau cu dantura)…

P.S.2  Nu exista politicieni buni sau politicieni rai ci numai POLITICIENI.

P.S.3  Daca aveti un singur exemplu de om politic, sau care vrea sa intre in politica complet dezinteresat, va rog, spuneti-mi si mie. As vrea sa-l vad si, vorba lui Arghezi, „sa-l pipai si sa urlu: ESTE!”

Luca N. Convingatoru’

21 iulie 2011
luca-pitesteanu Fără categorie 4

Despre dezradacinare

Hai acasa! – Gil Dobrica (audio&video)

Foarte putini oameni se nasc si mor in acelasi loc desi foarte putini reusesc sa ajunga acolo unde isi propun.

 Oamenii circula, alearga, se zbat sa-si asigure un loc mai bun in societate, un loc de munca mai bun, o casa mai mare si mai frumoasa, o masina. Mutarea dintr-o locuinta in alta, de la un serviciu la altul, reprezinta dezradacinari pe care intr-o masura oarecare ni le asumam  contra unui pret mai mult sau mai putin convenabil…

     Tema dezradacinarii e eterna si universala, atat in viata, cat si in literatura. De ea suntem marcati uneori mai profund, alteori abia atinsi, fiecare dintre noi. De fapt, dezradacinarea apare oriunde apare modernizarea societatii. E, as indrazni sa apreciez, una dintre conditiile modernizarii. Mase (mari) de oameni isi schimba (deseori) radical modul de trai din dorinta de a-si face viata mai usoara. Rationamentul lor este simplist: pleaca sa munceasca din greu, pentru o perioada (pe care o doresc la inceput) scurta pentru a-si asigura o existenta tihnita, lipsita de multe din grijile vietii, la intoarcere. In anii ‘50-‘60  (ai secolului trecut)  italienii  plecau sa castige bani in tarile din jur, prin Elvetia sau Germania Federala. Astazi romanii, in dorinta de a-si face o viata mai buna (se poate citi si normala), lasa tot ce au drag acasa si merg in Italia, Spania, Anglia si Germania, sperand intr-o intoarcere cat mai grabnica, intr-o dezradacinare (doar) temporara.

Cati insa reusesc sa-si pastreze  dorinta de a reveni?…

Oricand au o izbanda sau chiar o deznadejde, oamenii plecati  ar dori s-o traiasca alaturi de cei dragi de-acasa. Paradoxal, in aceasta situatie trupul se misca iar sufletul ramane „pe loc”.  Emigrantul se afla fizic in locul acela, in tara aia, dar sufletul ii ramane tot in locul din care a plecat. Gandul ca intr-o zi nu prea indepartata va reveni in tara lui, ii sporeste puterea si rezistenta, ii atenueaza sentimentul de dezradacinare.  Acolo departe, reuseste sa faca lucruri pe care nu le-a facut si nu le-ar fi facut poate niciodata aici. Uneori accepta sa fie umilit. Umilinta de acolo, n-ar suporta-o aici.

Si totusi…

   Cu sufletul coplesit de dorul celor care, cu acelasi dor, il asteapta in pridvorul casei parintesti si cu gandul la florile din gradina casei (sau din ghivecele de la ferestre), la sarmalute si caltabosi, la mititei si ciorba de burta, la mamaliguta aburinda si vinul din rodul viei de la tara, indura strangand din dinti, toate neajunsurile vietii de emigrant.

   O doamna plecata de vreo paispe ani in America imi povestea ca acolo se gasesc toate verdeturile si condimentele din lume in afara de leustean (da, de leustean) si in avion, pe intreg parcursul, la venirea in tara s-a gandit la o ciorba romaneasca (taraneasca) cu mult leustean proaspat…

   Cand obositi vin pe-acasa, ceva mai ofiliti (imbarbatandu-se  oarecum cu gandul ca cine nu se ofileste nu traieste) dar bucurosi de revederea cu cei dragi, mai afla una, alta despre viata de-aici, asa cum nu stiau din emisiunile televizate pe care in putinul timp liber le urmareau de afara, tocmai ca sa-si mai aline dorurile. Afla ca aici e tot (mai) greu, si asta de cele mai multe ori ii (re)pune pe ganduri. Reapar in sufletele lor tristetea si indoiala. Privind spre infinitatea calma a cerului senin de acasa, incep sa se resemneze ducandu-se cu gandul catre gazoanele impecabile de acolo…

Chinuiti de indoieli, multi nu mai au puterea  sa vada (doar)  partea idilica a vietii de-aici si a meleagurilor natale

Pragmatici, mai rationali, mai putin sentimentali, asa cum ii invata Occidentul, se consoleaza cu cliseul ca omul ramane om cat timp are o casa pe pamant. Incep sa compare cele bune de aici cu cele bune de acolo. Se prefigureaza déjà ideea prelungirii sederii sau chiar “asezarea” in tarile in care s-au aciuat, acolo, departe. Indemnul la renuntarea la ce este aici li se insinueaza si el perfid in minte si le anemiaza dorinta de a mai fi cetateni ai tarii in care s-au nascut si au crescut si in care le-au ramas prietenii.

Ce se schimba de fapt prin mutarea in alta tara? Constiinta, probabil, in primul rand. Apare  usor si un soi de trufie (asupra careia nu voi insista acum).  Am fost plecat afara si acolo „m-am realizat”. Sau/si: „Ma gandesc sa raman acolo”…Cum?!?…Apoi starea de normalitate (?!).  Concesia pe care cei care pleaca isi intemeiaza viata, amplifica dorinta de realizare a scopurilor propuse. Iar tot ce are un scop précis (care, desigur, scuza mijloacele), lasa locul ispitei, al dorintei de siguranta de  perfectionare, de “realizare” (ceea ce nici nu e rau pana la un punct)… Dar daca esti sigur ca (TU) ai realizat ceva,  in viata ta sau cu viata ta, inseamna ca nu ti-ai inteles menirea, ca traiesti in paralel cu timpul tau…Din fericire (cred) – omul nu poate realiza NIMIC; cat despre „realizarea lui”……………………………

Izolare, lacrima, esec, amintire, inocenta. dor. Fiecare in parte, putin din fiecare sau toate la un loc, inseamna dezradacinare. Oare cum primesc cei plecati in alte tari (de soare pline) urarile din colindele romanesti ascultate la un casetofon?

…………………………………………………………………………………………………………………

Ce prêt au totusi sentimentele de decenta, de prietenie si de normalitate, in tara in care ne-am nascut, in care traim si in care (totusi)  iubim?

Luca N’ Statornicitu’