„Despre psihologia poporului roman s-a scris mult, incepand de la domnitorul erudit Dimitrie Cantemir la Dumitru Draghicescu, la Constantin Radulescu-Motru si Mihai Ralea, iar astazi pana la Andrei Plesu si Horia-Roman Patapievici. S-au retinut pe seama romanului ezitarea, provizoratul, tentatia de a respinge orice lucru nou si de a construi vizavi o alta realitate, proprie, in care sa se recunoasca. S-a convenit ca morala acestuia se concentreaza in jurul bunului simt; principiu etic capabil de alt fel de performante decat principiul ratiunii. De aici si unele indaratnicii ale romanilor, reprosate de M. Vulcanescu si Emil Cioran, dar si unele deschideri ale lor, remarcate de Eliade si Noica.
   Adaptabil tot atat pe cat este de tolerant, romanul a apreciat valorile altora, dar a crezut doar in ale lui, s-a lasat fascinat de lucrurile sclipitoare, dar si le-a asumat numai odata cu ceilalti. A fost profund, reflexiv cu evenimentele grave ale vietii, dar superficial cu µpropria-i fericire. Estetic, nu adopta monumentalul si nici epopeea, iar umorul lui ramane profund latin (ridendo castigat mores) si nu atinge sarcasmul nici cand vrea sa indrepte. A fost si ramane tolerant gratie spiritualitatii lui indatorate poate mai mult Orientului decat Occidentului, iar agresiunea lui e “foc de paie” si se rezuma adesea la injuraturi. Mai mult slugarnic decat despotic, a

respins perfidia grecului, trufia ungurului, pe turc l-a judecat ca pe un pagan, pe bulgar ca indaratnic, pe rus l-a gasit apucator si nu i-a placut decat tovarasia neamtului, desi i-a gasit si lui cate ceva de reprosat. Cu tiganul a fost tolerant fiindca pe fondul fatalismului sau subtil, mioritic, a gasit la el o sensibilitate duioasa si l-a facut lautar de suflet, dar l-a ironizat in snoave cand si-a dat in petec.
   Superficial in fapta ca romanii, al caror urmas este, romanul a ramas profund ca ei in spirit si nu a urmat vechilor greci, sa cultive ca ei virtuti si idealuri de fericire. A trait fara a-si oferi prea multe motive care sa duca la scopuri morale, etica lui comoda ramanand fundamental crestina, iar crestinismul sau fundamental ortodox. Fara porniri protestante, ci poate mai degraba de carcotas, el nu a cautat o limita crestinismului sau cand a afirmat ca “si Sfantului de e sfant si tot trebuie sa-i aprinzi candela”, ci a sanctionat extinderea pana la generalizare a sensibilizarii. Dar, cu toate acestea, a fost adesea scump la tarate si ieftin la malai, incat a riscat sa frizeze irationalul: si moara a ars, dar si soarecilor le-au plesnit ochii, zice el. Numai ca nu totdeauna intre vorba si fapta romaneasca a fost un deplin acord; romanul este totdeauna bun sfatuitor, dar se impiedica in superficialitatea faptei. Ezitarile lui ascund comoditate, nu prevedere si de aici monotonia cu care si-a trait istoria. Noul il surprinde debusolat si este mai tentat sa astepte prilejuri decat sa le caute.

Libertatile care au venit peste el dupa 1989 i-au pus mai intai in valoare entuziasmul si mai apoi discernamantul. Etica romaneasca, fiind una a bunului simt, s-a cenzurat cu constiinta colectiva, nu cu constiinta de sine si nici macar cu constiinta elitelor, iata de ce noi, venind de-a valma in istorie, am venit mereu in urma. Evocarea lui Mircea Eliade, a lui Brancusi, Enescu si Cioran nu ne scuza stangaciile cu care raspunem exigentelor etice tot mai globalizate, tot asa cum nu-i scuza nici pe cei care culpabilizeaza si eticheteaza imputand etnicului ceea ce apartine individului. Trebuie sa recunoastem ca modelul nostru etic nu este, din pacate, si un proiect moral de actualitate, ispititor, ci numai protector pana la limita pagubei, dar se poate actualiza tocmai prin adaptabilitatea noastra traditionala ca valoare prin care mai mult am supravietuit decat am trait, ca sa-l parafrazam pe Cioran.”

Autorul articolului

George-Paul Meiu

Fotografii le au fost realizate de Kurt Heischer in anul 1930.