”Datorită ţie stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mîinile în şolduri –
Sfîntă laşitate românească! ”
Damian Ureche – SFÎNTĂ LAŞITATE ROMÂNEASCĂ
Sunt mandru ca sunt roman!
Apreciez doar ca informatie pitoreasca si vesela, caracterizarea romanului din operele lui Cantemir de acum trei sute de ani, care sugera si superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare.
As retine doar insusirea particulara a romanului de a fi animat pe toata durata vietii lui de sentimente de ura, prietenie, dar si de lacomie si lasitate.
Ce ne-am face fara dusmani? Dar fara prieteni? Ce-am fi noi fara sefii nostri sau fara subalterni? Fara bani (cei mai buni prieteni si cei mai aprigi dusmani ai nostri)?
NIMIC n-am fi!
Daca nu i-am avea, i-am imagina obsesiv, in dorinta de a ne petrece intreaga viata alaturi de ei. La baza planurilor omenirii si ale noastre, ale romanilor, stau mai mereu, prietenii si dusmanii nostri. In orice intreprindem noi, romanii, ne bazam pe ajutorul sau (si) pe slabiciunile altora. Acesta este sensul si masura evolutiei noastre originale, romanesti. Munca noastra continua este animata de nazuinta spre mai bine, iar pentru asta ne asumam (constient sau nu) si conditia de prieten dar si pe cea de dusman al omului de langa noi. Ne ajuta mult uitarea, cea scrisa-n legile omenesti si lasitatea, fara de care n-am avea nici prieteni nici dusmani.
Lucrand pentru sine, romanul lucreaza impotriva omului in general, desi e constient ca tot ce produce este sau se transforma treptat in nimic, romanul face si desface. Este specialist in (a)faceri si desfaceri. Totusi noi, romanii, n-avem timp si chef sa ne gandim la asta. Iar cand o facem, o facem in pripa, ne trece repede. Si „decat sa ne-ntristam, mai bine un cantec vesel sa cantam” asa cum stim doar noi. De-asta noi, romanii suntem atat de usor de stapanit, de manipulat si de umilit. Ne vindem usor si pe bani putini, pe noi insine si unii pe altii iar asta se speculeaza cu spor.
Ne e draga petrecerea dar si aventura incursiunii in penibil. Ne bagam in seama, vrem sa fim vazuti, remarcati. Ne pricepem la toate. Avem valoare. Cautam mereu persoane si lucruri care sa ne afunde in situatii delicate, ciudate, uneori doar din dorinta de a demonstra (cui?) ca putem face fata acestor situatii. Ne bazam paradoxal pe prietenia cu sefii nostri, desi stim ca e doar o aparenta, ca scopul conducatorului este dezbinarea pentru usurarea stapanirii.
Naivi si lasi, deseori ne place sa ne inchipuim ca ajutorul prietenilor ne foloseste la atenuarea actiunilor dusmanilor. Ne modelam viata cu ganduri de razbunare si-i cautam pe dusmani cu lumanarea. Si pe presupusii prieteni, la fel. Incercand in mod ridicol sa fim fericiti, in lasitatea care ne caracterizeaza, reusim sa fim doar lamentabili.
Suntem destul de destepti, dar teama noastra de a pierde este mult mai mare decat bucuria de a castiga. Suntem ambitiosi. Nu putem invata sa pierdem desi pierdem in mod constant. Ne plac banii, dar, desi ii castigam greu, ii risipim cu usurinta.
Stim ca rodul muncii noastre merge invariabil la prieteni si la dusmani, dar ce folos ca stim?!?…
Suntem cam saraci, dar rostul primordial al actiunilor noastre este obtinerea si incununarea reusitei. Iar asta o stiu bine adevaratii bogatasi. Dealtfel asta e unul din putinele lucruri pe care le stiu. Ei nu-si aglomereaza inutil bagajul de cunostinte. Il pastreaza usor, aerisit, cu putine informatii , asezate insa in ordine. Ei stiu putine lucruri despre putine lucruri. Stiu insa ca pentru a-si atinge scopul de a se imbogati, trebuie sa-i puna pe altii la treaba. Pe (saracii)specialisti. Pe noi ceilalti, adica…
…Noi suntem maruntii specialisti in slujba unora de-aiurea, care ne pun la treaba contra unei doze de subzistenta. Soarta noastra e sa pierdem, pentru ca intotdeauna, altii (bogatii) sa castige, sa se imbogateasca. Iar si iar. Cunoastem ca motivul pentru care bogatii se imbogatesc mai mult, este ca saracii saracesc mai mult. Ei, si????…
…Stiu, n-am spus nimic nou. Asta este imaginea capitalismului, tabloul zugravit intotdeauna in tuse puternice, contrastante. Contrastul ( nu-i asa?) dintre specialisti si cei care-i pun la treaba, are impact, da substanta si perspectiva, o perspectiva in care orice posibilitate se transforma mai devreme sau mai tarziu in certitudine…
…Ciudat (sau nu), intre cei avuti si specialisti nu exista ura adevarata, dragoste adevarata, nu exista pretuire sau respect real. Intre ei, adevarata este numai o eventuala relatie contractuala si o mare si adevarata lasitate. Dealtfel iubirea, ura sau respectul dintre cei avuti si ceilalti nici nu-si au rostul. Iubirea – nu-l exploatezi pe cel pe care-l iubesti. Nu ai cum sa-l iubesti cu adevarat pe cel care te exploateaza. Ura – n-are sens sa-ti faci dusmani; ura flateaza, cel urat si dusmanit realizand importanta pe care i-o acorda cel care-l uraste. Respectul– e mai avantajos sa te faci ca nu observi valoarea celui de langa tine, a superiorului, a subalternului; pentru a nu fi pus la un moment dat in situatia de a recunoaste aceasta valoare. Si-apoi, ce sens are sa-ti faci prieteni? La ce bun sa-ti faci dusmani? Prietenii mai pretentiosi iti devin oricum dusmani, iar dusmanii, e drept ca mai rar, iti pot deveni prieteni. Sa te amagesti ca intr-o zi, adevarata ta valoare ar fi (cu sau fara invidie) recunoscuta de dusmani, sau acceptata cu sincera bucurie de prieteni: Ce destin mic, ce naivitate bolnava, ce viata fara de folos (cu tot cu valoare)!!!…
…Ar mai ramane o varianta. Cea a trairii unei vieti fara lasitate, in demnitate, in care reprimarea nevoii de dragoste sa fie masura pentru reprimarea sentimentului de ura. Merita incercat acest model echilibrat de viata chiar si pentru ca rasplata pentru o viata echilibrata este o moarte naturala, romaneasca (pe care ne-o dorim in secret cu totii). Doar ea, moartea ne salveaza de destinul nostru insipid si mic, de singuratatea, lacomia si lasitatea noastra, cea din proximitatea sefilor, subalternilor a prietenilor si dusmsnilor nostri, carora, cu insufletire le daruim intreaga noastra viata.
„Am prieteni si dusmani / Care ma golesc de bani’’ sunt versuri de manea ROMANEASCA. Iar eu ma mandresc ca sunt roman!
Iac-asa!
Luca N’Ascultatu’