Declinul civilizatiei si punerea democratiei sub semnul indoielii – consecinte nefaste ale globalizarii

“Marile puteri” vor profita întotdeauna de momentele de tragedie sau de catastrofă (de orice natură) pentru a impune politici care le avantajează.

Milton Friedman, economist evreu-american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1976, consilier al președintelui american republican Ronald Reagan și al premierului britanic conservator Margaret Thatcher decreta: “Rolul statului în coordonarea economiei trebuie diminuat în favoarea economiei de piaţă, a privatizării energiei”

In aceasta perioada se observa ca o mare contributie (daca nu cea mai mare) la aparitia crizelor economice o are statul. El creaza conditii favorabile marelui capital (corporatist) si accentueaza dependenta de acesta.

Clar, nu-i asa?

Astfel se consolideaza capitalismul salbatic, in care cei multi lupta continuu, din greu, pentru supravietuire. Dar ei, cei nevoiti sa poarte aceasta lupta n-au fost niciodata si nu vor fi niciodata câştigatori. Adevaratii castigatori exista dar nu-i (prea) cunoastem desi, in mod paradoxal, stim multe despre ei. De fapt, intreaga lume este acum condusa si supravegheata de/prin entitati private care nu sunt si nu vor fi afectate de efectele crizelor. Desi nu sunt alese de nimeni, acestea fac parte din organizatia suprema autointitulata “guvern mondial” care,  practic, hotaraste soarta omenirii. Acest “guvern mondial”– superior tuturor guvernelor, le comanda slugilor lor (conducatori de state si guvernanti, sefi de mari organizatii politice si economice, de corporatii…) sa aplice masurile (de opresiune) necesare pentru tinerea (in sclavie si) sub control a majoritatii populatiei de pe planeta.

Una dintre aceste masuri este “resetarea económica”.

Deoarece in actualele conditii, imposibilitatea redresarii economice, daca nu este (inca) va deveni in scurt timp o certitudine, se accentueaza necesitatea unei resetari economice rapide, care sa asigure “sporirea calitatii vietii”.

Unii inca mai au incredere ca din aceasta resetare vor avea ceva de castigat.

Mai ales cei proveniti din mediul corporatist, in majoritate tineri cu putina experienta de viata, sustin ca schimbarea reprezinta reteta bunastarii, ca rezistenta la schimbare nu este benefica. Ei nu sesizeaza anumite incoerenţe ideatice si spera ca dupa o perioada grea (pe care sunt gata sa si-o asume), in care sa fie aplicate directiile de urmat si deciziile de schimbare, raul  se va transforma in bine.

Numai ca lucrurile nu stau chiar asa intotdeauna. Spun asta deoarece de-a lungul anilor am asistat si am simtit intr-o masura oarecare, efectele a numeroase astfel de schimbari care s-au dovedit daca nu daunatoare, in cel mai fericit caz dezamagitoare. Si, mare atentie: schimbarea nu-i tot una cu resetarea! …”. In timp ce partea cea mai “optimista”, (ca sa nu spun naiva) a populatiei va spera intr-o schimbare in mai bine, imposibilitatea redresarii economice va deveni din ce in ce mai clara. Iar “conducatorii supremi” stiu asta foarte bine.

Conditiile unei resetari economice exista, dar perspectivele de prosperitate pentru omenire sunt iluzorii.  Nevoile (de baza) ale marii majoritati a populatiei vor fi ignorate.

Oamenii sunt obisnuiti sa spere si isi inchipuie ca au puterea si instruirea necesare pentru supravietuire in caz de criza. Sunt egoisti. Uita ca numai unirea inseamna putere si, mult prea des, isi iau vietile pe cont propriu crezand ca “in grup” le va fi mai greu sa strabata hatisurile crizelor.

Democratia va fi pusa intre paranteze. Ca urmare (si) civilizatia va cunoaste un important regres.

Fiecare om (simplu) va fi pus in situatia de a se descurca “cum poate”. Si nu va putea … Astfel, constiinta omului, educatia lui in spiritul bunului simt, asertivitatea, empatia vor degenera. In lupta pentru supravietuire, omul va apela, in detrimentul semenilor, la toate mijloacele (meschine) posibile. Regresul moral va atinge cote care in urma cu putin timp erau greu de imaginat.

Afirmatia ca “nimic nu va mai fi la fel ca înainte” diseminata masiv, este, pe cat de adevarata, pe atat de periculoasa. Ea accentueaza ura, invidia, nepasarea, deruta, neincrederea si, in ultima faza – supunerea.

Interesul pentru instruire va fi diminuat. La ce bun sa te mai ostenesti cu invatatura cand ajungi sa intelegi ca “tara te vrea prost” si stii ca soarta iti e pecetluita? Pana si curiozitatea specifica omului vremurilor noastre se va dilua, transformandu-se in “ce-o fi o fi”.

Politicienii din fiecare tara (neaveniti in majoritate), slugarnici si platiti gras, au acum o sarcina primordiala: sa lucreze la instalarea recesiunii, la amplificarea si la prelungirea  crizelor de orice fel, la accentuarea saracirii, la demolarea independentei economice a cetateanului, la depersonalizarea acestuia. La globalizare.

Rezultatul: atitudinea caracteristică omului va fi căutarea compromisului.

Sub pretextul uniformizarii nivelului de trai al populatiilor, gobalizarea va impune ţărilor din întreaga lume interdependenţa economică militara, politica, socio-culturala şi de securitate. Suna bine, nu-i asa?

Numai ca prin globalizare se urmareste maximizarea profiturilor celor foarte bogati, slabirea (prin indatorare excesiva) a economiilor din tarile mai putin dezvoltate, insusirea la preturi derizorii a bogatiilor acestora. Conducatorii lumii fac asta folosind metode sofisticate, la limita legilor, cutumelor şi standardelor tarilor mai putin dezvoltate. Astfel conducatorii lumii preiau controlul asupra populatiilor mai sarace, transformate in mase amorfe, lipsite de putere si de reactie, condamnandu-le la sclavie.

Asadar daca esti nascut intr-o tara (mai) saraca esti sortit sa fii sclav, cu foarte putine drepturi si libertati neinsemnate.

Aceasta e o mare nenorocire din care sansele de scapare sunt minime, aproape ca nu exista, la fel cum nu (mai) exista sanse de a se evita globalizarea.

……………………………………………………………………………………………………………………………..

Cei mai “inzestrati”vor simti acut efectele crizei sensului vietii (vitregita de dimensiunea ei sacra) si in conditiile barbarizarii societatii si desconsiderarii adevarului, vor suferi mai mult decat semenii lor mai putin mobilati intelectual. Ei vor realiza cu mult mai repede iminenta dezastrului cultural şi educaţional pe care-l va instaura globalizarea.

Alienarea, descatusarea iraţionalului vor deveni evidente. Asistam la accentuarea dezechilibrului între ştiinţă şi conştiinţă. Observam cum, rand pe rand, realizările importante din domeniile cunoaşterii sunt puse în slujba distrugerii, a agresivităţii, violenţei, a pervertirii fiintei umane.

Demnitatea nu mai este recunoscuta ca virtute. Generozitatea, respectul, evlavia, compasiunea sunt intr-un nemaivazut declin. Civilizatia, insasi, este in pericol.

Globalizarea va duce la anularea identitatii, facand sa dispara treptat valorile și credințele la obiceiurile si traditiile, care identifică grupurile sociale.  Atitudinea europarlamentarilor, care voteaza tot ce li se dicteaza, impotriva intereselor celor care i-au trimis in respectivele demnitati, adica a intereselor acelora care muncesc din greu pentru a le sustine veniturile “nesimtite” este, in acest sens un exemplu.

Omul se va afla in situatia in care va fi dispus, ca sa nu zic obligat, sa faca “orice” pentru a mai supravietui (cel putin o perioada).

Apar fenomene de neimaginat cu cateva zeci de ani in urma. Pprobabil ne aflam in ultima etapa a “evoluţiei” umanităţii.

S-a ajuns (pana) la declararea inutilitatii existentei omului (mediocru, deocamdata), care nu produce indeajuns (progres). La ce bun sa mai existe oameni trecuti de 50 de ani, mai putin sau deloc eficienti, cand pot fi inlocuiti cu “inteligenta artificiala”, considerata mai putin costisitoare?

–           Lumea nu are nevoie de marea majoritate a populației sale… planeta nu mai are nevoie de „mâncătorii inutili”

–           Oamenii sunt mai prejos decât „inteligența artificială”…Avem puterea asupra oamenilor și asupra sentimentelor lor obiective, a imaginației lor, făcându-i să creadă în ceva…”

–           Cei aflați la putere pot manipula valorile societății în propriile lor scopuri și făcând abstracție de lucruri precum valorile obiective – inclusiv drepturile omului.

Astea sunt numai cateva dintre ideile « democratice » principale ale discursurilor de la Forumul Economic Mondial. Sa le judece fiecare dupa cum poate si doreste.

L-ati ascultat pe Yuval Noah Harari – principalul consilier al lui Klaus Schwab – fondatorul (si seful) Forumului Economic Mondial?

La summit-ul economic de la  Warwich,  acest personaj diabolic a avertizat omenirea ca daca refuza sa renunte la suveranitate in favoarea elitei mondiale, „se va confrunta cu exterminarea”.

Daca nu stiati inca, aflati ca prin “bunavointa” actualului ministru al educatiei – vajnic promotor al proiectului iohannist “România Educată”, propaganda  teoriilor anti-umane ale „marii resetări” și „revoluției transumaniste” emise de Harari si-a gasit loc in manualul de limba si literatura romana pentru clasa a VIII-a.

In Forumul Economic Mondial au existat discuții despre digitalizare si control total al fiecarui cetatean, despre ”meta-orașe” (”axate pe necesitățile și aspirațiile oamenilor”), dar și despre eliminarea birocrației prin actiunea inaltei tehnologii, despre crearea guvernelor invizibile, mai agile, cu reacții rapide, axate in principal pe informații.

Oare imensul potential (creator) al mintii umane nu mai foloseste, din moment ce masina a ajuns sa decida in locul omului? Asa se pare. Si cum vor putea fi raspunzatori membrii unui guvern ”invizibil” pentru deciziile umilitoare care afecteaza nivelul de trai, viata – pana la urma, a cetatenilor de rand? Asta da démocratie!

In aceste conditii este normal ca increderea populatiei in institutiile statului, si-asa subreda, sa dispara. Sentimentul neputintei omului de a se apara, de a reactiona, va incepe odata cu actiunea de deposedare, (pentru inceput) a celor vulnerabili, adica a celor mai in varsta (dintre supravietuitori). In primul rand lor li se va induce ideea avantajelor oferite de “traiul in comun” care-i va despovara de grija pentru ziua de maine si pentru “acumularile” de-o viata. Ei vor fi primii “facuti fericiti”.

Batjocura degeneratilor care conduc din umbra si care detin puterea, precum si dorinta de distrugere a sentimentului proprietatii celor multi nu mai poate fi contestata. Este reala, vizibila, si, am senzatia ca acesti conducatori nici nu se mai obosesc s-o mai mascheze in vreun fel.  Pur si simplu cei puternici ii sfideaza pe cei mai slabi.

Sa ne asteptam ca apartenenta la UE sau faptul ca (daca, in sfarsit) vom fi primiti in Schengen ne va scoate din impas este o dovada de naivitate. UE nu mai ofera, mai ales pentru tarile „mai firave” (ca sa nu zic „prabusite economic”, garantii de libertate si prosperitate ci dimpotriva.

Sclavia, umilinta, ipocrizia (conformista) si delatiunea vor lua locul omeniei si al demnitatii.

Civilizatia depinde in cea mai mare masura de educatie. Prin educatie se asigura conditiile propice conservarii principiilor democratice si demnitatii umane. Numai ca educatia costa mult in vremurile noastre. Bine, nu atat de mult ca inarmarea (cu vechituri) … Dar n-are rost sa “ne mai luam” (si) din pricina asta.

Desi este de necontestat faptul ca investiţia în educaţie – vectorul esential al dezvoltării durabile în condiţiile globalizării şi (al) erei informaţiei aduce cele mai mari randamente, chiar daca avantajele nu apar imediat ci treptat, pe termen lung, pentru abaterea atentiei de la insuficienta sumelor alocate educatiei se reitereaza cu orice prilej importanta administrarii “judicioase” a respectivului buget.

Desi nu are responsabilităţi directe in acest domeniu, Comisia Europeană monitorizează statele membre in privinţa modului de funcţionare a sistemului lor educaţional şi actioneaza pentru influenţarea proiectelor din domeniul învăţământului acestor state, incurajand implicarea în finanţarea educaţiei a unor societăţi comerciale sau a altor parteneri (fiecare cu interesele sale). In realitate nu se doreste sporirea gradului de instruire al populatiei ci dimpotriva, orientarea populatiei spre resemnare si conformism, spre unele libertati si obiceiuri depersonalizatoare. Oamenilor in varsta si celor mai putin mobilati intelectual li se creaza impresia ca sunt stapanii deciziilor lor, pentru a fi cu mult mai usor de controlat si manipulat.

Aproape jumătate din elevii României traiesc si invata in mediului rural, dar atentia guvernantilor si a majoritatii partenerilor contribuabili la sistemul de invatamant se indreapta, cu precadere, spre invatamantul din mediul urban. Diminuarea calitatii invatamantului, devenita un scop in sine, este cu mult mai greu de observat, urmarit (si criticat) in mediul rural iar implementarea “reformelor” la oras reprezinta o sarcina cu mult mai facila pentru “reformatori”.

Prin educaţie se asigura un grad de civilizatie superior, relaţiile dintre individ şi societate se amplifica, evolueaza, iar o societate normala are nevoie de forţă de muncă bine educată, capabila sa transpuna in practica proiectele guvernamentale. Oare asta se doreste? Evident, nu! Dorinta conducatorilor lumii este crearea conditiilor de imbecilizare a populatiei, de reducere a drepturilor, de renuntare la democratie.

Degradarea încrederii în educaţia oferită de şcoli şi universităţi mai ales in tarile “ mai putin importante” este, in aceste conditii, inevitabila.

Masura renuntarii la o parte din forta de munca (mai mult sa mai putin calificata) pe motiv ca inteligenta artificiala este mai eficienta (mai ieftina) naste (deocamdata) indoieli. Care va fi soarta celor inlocuiti de “inteligenta artificiala”? Vor deveni ei mai prosperi? Nici gand.

Progresul tehnologic va desfiinta multe ocupaţii rutiniere. Multi dintre salariati vor ramane fara locul de munca la care isi castigau sumele necesare traiului (civilizat) de zi cu zi.

Ramasi fara venituri, acestia se vor confrunta cu efectele asa-zisei bunastari, renuntarea la proprietate ca urmare a imposibilitatii de a-si sustine costurile vietii (rate, chirii, taxe, impozite, energie …) fiind o consecinta devastatoare.

De multa vreme, faptul ca in Romania, spre deosebire de alte state, exista un foarte mare numar de proprietari nu era privit cu ochi buni (ca sa nu zic cu dezaprobare) de catre organismele europene. Acum aflam ca acest lucru contravine dezideratelor globaliste.

A venit vremea in care vedem cat de usor se pot aplica metodele de deposedare a oamenilor de proprietatile lor.

Lipsiti de proprietati, oamenii vor deveni mai intai frustrati si apoi din ce in ce mai blazati, mai docili, mai resemnati. Dorinta si nevoia lor de a se implica in viata sociala si de a participa la dezvoltarea econômica se vor estompa treptat, pana la totala disparitie. Vor trece de la la statutul de idioti utili la cel de vremelnic asistati (inutili).

O buna parte a celor deposedati, (mai ales cei cu instruire precara), va accepta relativ usor sa renunte la proprietati, considerand echitabila (daca nu chiar avantajoasa) cedarea proprietatii in schimbul “linistii” data de eliberarea de poverile insuportabile reprezentate de angarale si griji zilnice. Respectivii nu vor fi prea afectati de traiul in comun pe care-l presupune noul lor statut de “asistati”,  amagindu-se cu  promisiunea ca grijile lor vor fi preluate de “stat”, ca macar li se va asigura hrana cea de toate zilele si un loc in care se vor putea odihni peste noapte in conditii mai putin civilizate dar “omenesti” de confort si ambianta, alaturi de altii semeni, ca la nevoie vor avea parte de o decenta asistenta medicala. Cu creierul spalat (si igienizat), imbatati de “fericire”, si convinsi ca si altii “fac la fel”, probabil pentru o vreme multi nu se vor mai gandi la planul mai marilor lumii de suprimare a celor deveniti inutili, adica (chiar) a lor.

Constatarea lui Pascal Bruckner este relevantă:

“Societățile noastre sunt bântuite de conformism pentru că sunt alcătuite din indivizi care se laudă cu originalitatea lor dar își aliniază comportamentul cu comportamentul (comun) colectiv.

Imi amintesc de atmosfera dintr-un azil pentru oameni cu probleme “de personalitate”, prezentata intr-un film italian. Erau acolo oameni care, ajutati de “tratamentul medical corespunzator”, deveneau imuni la orice lovitura primita de la viata, desenau, dansau, se indragosteau, traiau, “in mod democratic” cu nesat intr-o nesfarsita “joie de vivre” – erau cei mai fericiti, nerealizand cat de scurta le va fi aceasta fericire.

Intr-o lume a incoerenţelor ideatice, cu conducatori hotarati sa-si mentina controlul si puterea folosind instrumente de manipulare de tipul lansarii certitudinilor trufașe, in care desconsiderarea adevărului reprezinta esenta comunicarii, popoarele nu au mari sanse de supravietuire.

Mircea Eliade spunea ca unii autori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare”. Nu fac parte din aceasta categorie. Imi permit, numai, în numele unei libertăţi de conştiinţă si in dezacord cu cei care nu (re)cunosc libertatea si nici conştiinţa, sa adresez un indemn la independentă si curaj, la gândire liberă (si independenta), la (o portie de) adevar.

Sa nu ne amagim. Omul nu mai reprezinta o „entitate” de nepretuit. Deja a devenit (ca) o moneda (de schimb) a carei valoare scade.

Omule, dacă nu poți face altceva, macar nu te vinde ieftin”. Atat timp cat te mai poti vinde. In curand “vei fi luat pe gratis”.

Nu sunt chiar atat de naiv incat sa-mi inchipui ca acest indemn va fi considerat ca atare si urmat de toti cei care vor fi (intr-o oarecare masura) interesati de continutul acestui articol, dar stiu ca de unanimitate au parte numai cei mediocri.

Luca N Azilatu’

19 septembrie 2022

Ce va sa zica o echipa (bine sudata) si de/la ce e/nu e buna ea

Pana acum 22 de ani, cel care era absolvent de facultate (unde era asigurata o pregatire multidisciplinara adevarata) era deja un semi-profesionist care urma sa-si dezvolte cariera prin acumularea cunostintelor practice de la locul de munca la care era (obligatoriu) repartizat… Moda occidentala a calificarii „pe domenii stricte” si-a facut insa simtita prezenta si la noi. Pe motiv ca nu e necesar sa stim de toate ci sa doar sa stim unde sa cautam informatii din domeniile noastre de interes, scoala nu mai asigura o pregatire adevarata ci doar o bruma de cunostinte. Calitatea invatamantului a scazut vertiginos. Cica trebuie sa nu fii pregatit multilateral ci unilateral, dar bine.
Hmm! As fi de acord cu asta daca dupa ce un om ar termina o facultate ar avea si un loc de munca asigurat in domeniul pentru care s-a pregatit…

Trăim într-o lume care se misca rapid. Ceea ce în urmă cu cativa de ani se întampla (sau realiza) in mai multe luni de munca, acum (daca se doreste) se întamplă în ore sau chiar in secunde. Fiind asaltati si coplesiti de tot ce se-ntampla in jurul nostru, in dorinta de a face cat mai multe in cel mai scurt timp, devenim tot mai superficiali si mai lipsiti de profunzime. Chiar daca graba nu strica intotdeauna treaba precum stim, trebuie sa acceptam (realitatea) ca deseori nu mai acordam atentia cuvenita tuturor actiunilor noastre, lipsindu-le astfel de temeinicie si consistenta. De cele mai multe ori, nu suntem, sincer-vorbind, nici competenţi şi nici profunzi ci doar mult mai ingrijorati, mai grabiti si mai nesiguri. Chiar si noi, cei care am trecut de ceva vreme de categoria juniorilor, realizam (sau poate nu) ca nu mai suntem ce-am fost odata. Suntem doar mai preocupati ca acest lucru sa fie observat cat mai putin de cei din jurul nostru, pentru a nu scadea in ochii lor si pentru a ne putea conserva aceiasi prestanta cu care i-am obisnuit. Din instinct, cand suntem in pericol de a ni se descoperi superficialitatea, intram in panica si ne acoperim cu e-mailuri intr-o incercare grabita si egoista de a salva aparentele…

Unii (dintre noi) sunt autodidacti si continua (si dupa scoala) sa se pregateasca in particular, altii abandoneaza studiul si se resemneaza, multumindu-se cu statutul pe care l-au dobandit sau amagindu-se cu ideea ca meseria se fura. Nu vreau sa analizez motivele acestei resemnari, ele nu fac obiectul acestui articol. Oricum, toata consideratia pentru aceia care sunt constiinciosi si mai invata, atunci cand altii nu o fac. Constiinciozitatea, perseverenta, nevoia de autodepăşire prin învăţare, pe langa faptul ca scot in evidenta o accentuata stima de sine si ajuta la crearea unui real echilibru atitudinal, sunt indicii clare care anunţă si genereaza deseori performanţa.

Asa stand lucrurile, pentru realizarea unor obiective mai indraznete si mai cuprinzatoare, in mediul corporatist mai ales, se adopta metoda lucrului in echipa. Se presupune astfel ca daca fiecare vine cu un aport (oarecare), succesul e asigurat, sarcinile fiind mai usor abordate si indeplinite. Este clar deasemenea ca timpul in care o echipa (de obicei calitativ eterogena), realizeaza un proiect sau un obiectiv este cu mult mai scurt decat timpul in care acelasi proiect ar fi incredintat spre realizare unui singur om, oricat de bine (policalificat) ar fi. In echipa se incurajeaza dezbaterile se accentueaza transparenta masurilor, apare (teoretic) avantajul medierii dar se estompeaza calitatea profesionala a membrilor ei. Pana aici (aproape) toate bune.

Totusi, echipele nu reprezinta mereu soluţia potrivita pentru oricare tip de activitate, nu întotdeauna întregul înseamnă mai mult decât suma parţilor, desi asta se asteapta (si uneori se si intampla). Unerori, cantitatea poate anticipa calitatea, alteori, dimpotriva… Nu neaparat si nu intotdeauna echipa reprezinta o solutie pentru bunul mers al activitatii in organizaţii, dar nici nu se poate nega ca existenţa ei poate reprezenta temelia necesara pe care se poate cladi performanta dezirabila.
De ce este (totusi) benefic lucrul in echipa? Suntem oameni si chiar daca nu ne place sa recunoastem, prin formatia noastra, a fiecaruia, ne cenzuram actiunile sau le cosmetizam in functie de ce se asteapta de la noi. Cu alte cuvinte, una gandim si spunem si cam alta facem, rezultand de aici o diferenta intre atitudinea reala si comportamentul adoptat (autocenzurat). Pai ce altceva decat o asociere mediaza si potenteaza comportamentele (asociatilor) si le valorifica in vederea realizarii obiectivelor comune?
Elementul cel mai important, care da putere unei echipe este caracterul ei (de voie – de nevoie) integrativ (sau integrator, ca nu stiu cum se spune corect).
Daca ne gandim bine, nu ne este chiar usor sa aderam la o echipa, rar facem asta din convingere iar sa actionam individual, doar din constiinta, pentru realizarea unui scop, ni se intampla si mai rar. Scopul oamenilor (mai ales al celor cu o reala consistenta intelectuala) este de a evolua (cu consecventa) in raport de setul propriu de certitudini si valori, intr-o ambianta (sociala) pe care si-o doresc comoda. Este o insusire evidenta, si fireasca, in definitiv.
In afara de a realiza obiectivul pentru care a fost creata o echipa, scopul complementar al lucrului intr-un astfel de grup este ca respectand prevederile unor norme sau/si reguli, sa atenueze extremele, sa diminueze minusurile (ce ciudat suna!) si excesele, acţionând într-un sens modelator, sa permita concertarea responsabila a eforturilor dar şi deschiderea umană reciprocă şi mobilizarea capacitatii empatice, sa dezvolte relaţiile intre indivizi si atitudinea binevoitoare, sa acceseze si sa valorifice sentimentele de incredere (reciproca).
Deoarece o organizaţie nu poate fi guvernată decât prin sisteme formale, echipa se constituie si actioneaza de cele mai multe ori la fel, dupa criterii formale. Functie de obiectiv si de context, echipa este cea care determina, formeaza sau modereaza caracteristicile personalităţii individuale. Drept consecinta in afara de cazurile in care se obtin rezultate dezirabile, sunt si multe cazuri in care rezultatul muncii comune este influentat negativ, diluat de efectul produs de setul personalitatilor individuale care se manifesta atipic, functie de disponibilitatea fiecarui membru spre toleranta sau de elementul contextual, de conformism, de formalism, de rutina, (ne)incredere, indoiala, elemente care se slefuiesc in timp (indelungat). Aud aproape zilnic sintagma „echipa bine-sudata”. M-am gandit ce va sa zica aceasta asociere de cuvinte si cat adevar contine. Pentru a se putea obtine rezultatele asteptate este important ca oamenii dintr-o echipa sa fie strans uniti, ca cele cinci degete de la o mana, care desi nu seamana intre ele, uninite intr-un pumn, ajuta la o lovitura reusita, de gratie.
Daca o echipa e (bine) sudata va birui, se spune cu un optimism (corporatist si el) care nu se bazeaza mereu pe argumente temeinice. Mie mi se pare ca seamana cu propozitia de odinioara care spunea ca „oamenii-muncii strans-uniti in jurul …si animati de interesul unanim… au reusit sa…”
E adevarat ca o echipa bine-sudata este cea in care membrii ei sunt, in primul rand, animati si motivati de aceleasi interese, fapt care sporeste angajamentul individual si asumnarea deplina a rolului fiecaruia in echipa respectiva. Dar asa ceva este foarte greu (sau imposibil) de intanlit. Cel care are o functie de raspundere, remunerata corespunzator, nu poate fi animat de acelasi interes ca cel cu functie de executie si salar modest. Drept urmare caracterul eterogen (si din acest punct de vedere) al echipei este evident. Ar trebui ca intr-o echipa sa fie cooptati numai cei care chiar au ceva de spus si simt nevoia sa spuna ce au de spus. Am facut parte din cateva astfel de echipe si mi s-a intamplat nu o data sa vad cum cate unul dintre cei cooptati spune lucruri pe care restul echipei sa le catalogeze in mod mai mult sau mai putin vocal, drept minore, pe langa subiect, banale, fara (nicio) importanta, deci de neluat in seama, asa cum am fost de fata si cand altul a spus lucruri foarte interesante, utile, curajoase, care din diverse motive nu au fost luate in considerare. In ambele cazuri este normala frustrarea iar respectivul se-ntreaba pe buna dreptate: Ce caut eu aici? De ce sa mai vin si la urmatoarea intrevedere? …
Pe de alta parte daca un salariat (functionar) nu face sau n facut parte dintr-una sau mai multe echipe (de proiect), este foatre probabil sa nu fie apreciat la adevarata valoare, chiar daca este foarte bun in meseria sa, sa fie trecut la categoria „si altii”. Dorinta de implicare a unora care urmaresc palmaresul si sa iasa cumva in evidenta chiar daca sunt subtiri din punct de vedere al pregatirii genereaza posibilitatea aparitiei in grup a unor neaveniti a caror calitate unica (mai mult sau mai putin evidenta) este spiritul de echipa, calitate insuficienta pentru asigurarea unui nivel de calitate corespunzator al muncii grupului respectiv…
In carti se spune ca este important sa fii dedicat echipei tale, sa ai spirit de echipa, daca nu, trebuie sa te schimbi (pentru a fi acceptat). Corporatiile s-au grabit sa preia aceste cuvinte si sa le transforme in criterii de baza, unanime. Stiu ele de ce. Totusi concentrarea unanima (si in aceiasi masura) a eforturilor pentru realizarea obiectivului propus este (fara deturnare de la gandirea logica) doar o propozitie draguta cu un continut iluzoriu, pur ideologic, ideal(ist), unanimitatea fiind invariabil (numai) aparenta.
Se vor gasi multi care sa ma combata, argumentand ca intr-o echipa este important fiecare membru care-si aduce intr-un fel oarecare si intr-o anumita masura aportul, ca o echipa reprezinta mediul in care pot evolua si se pot dezvolta profesional si cei mai putin pregatiti, ca asta este interesul, ca nimeni nu opreste pe nimeni de la asumarea si realizarea unui obiectiv… Voi accepta si aceste puncte de vedere dar revin cu ideea ca echipele se formeaza totusi pe criterii subiective si considerente practic-pragmatice de genul „cutare pentru ca a mai facut, cutare pentru ca-l priveste direct, cutare pentru ca vrea, cutare pentru ca e sef”… De obicei e greu sa fie cooptat unul care „mananca pe paine” (de multe ori) din simplul motiv ca se afla intr-o pozitie prea mare pentru a fi deranjat ….
V-ati intrebat ce-ar fi daca pentru realizarea unor obiective indraznete ar fi preferat lucrul individual, prin proiecte, al unor oameni foarte bine instruiti, destepti, capabili, responsabili pe deplin, cat mai exista si astfel de oameni?… Sigur, in acest caz cuvinte ca echipa, sedinta, dezbatere s-ar prafui, uitate prin manuale. Paradoxal, cheltuiala de timp si de bani ar trebui reinventate cumva…(De)sigur, (aproape) glumesc!…
Sub efectul leadershipului, si sub presiunea obiectivelor-tinta, calitatea de membru intr-o echipa se suprapune peste conditia de a (mai) fi tu insuti. O fi chiar bine???…Se poate intampla ca obiectivele sa nu fie (chiar) realiste, fiind propuse sau acceptate de oameni mai mult sau mai putin impliniti profesional dar dornici de afirmare…O fi bine???…
In cazul in care oamenii care sunt cooptati sunt deseori niste personaje superficiale care-si dau cu parerea, nemaifiind ei insisi, autocenzurandu-se din diverse motive, in spiritul unei complementaritati de circumstanta, sau emitand judecati inconsistente, lipsite de curaj, care sa nu influenteze in mare masura „calea dorita” sau demonstratia prezentata mai rau sau mai bine de leader, nu exista cu adevarat (la nivel mental) o simbioza absoluta, adevarata, intre membrii unei echipe.
Dar asta e situatia si cu asta trebuie sa „defilam”. Asta e consecinta superficialitatii si precaritatii invatamantului, care fabrica diplome pentru niste oameni nu profunzi ci superficiali, nu competenti ci doar orientati, nu sarguinciosi ci comozi, cu sentimentul autosuficientei, oameni mandri, care citesc doar capitolul rezultate/rezolvari al unui manual pe care nu considera necesar sa-l si citeasca, care nu gresesc pentru ca nu-si propun sa-si asume riscuri, oameni cu o doza mai mare sau mai mica de spirit de echipa, pregatiti doar sa evolueze in echipe bine-sudate… Oameni care nu gasesc pentru ca nu vor sa caute…
Ma bucur insa cand am ocazia sa constat ca oameni tineri gandesc si fac lucruri in stil mare, demonstrand pe langa dorinta de afirmare o pregatire serioasa. E treaba lor cum au dobandit cunostintele si sunt demni de respect.
E drept ca sunt mai putini acesti oameni dar, atat timp cat exista, exista si speranta de instaurare a normalitatii, pentru un viitor mai bun.

Luca N’Échipatu’
30 Martie 2012