19 aprilie 2012
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare) 5

Originalitate sau lasitate conformista. Care este varianta castigatoare?

Salariatul deosebit nu poate fi fericit!
Iata una dintre cauze:
Exista oameni deosebiti, capabili, creativi, autentici (in sensul de originali). Nu intotdeauna ei aplica pentru un post la Microsoft, Google sau alte firme de top, unde spontaneitatea si inteligenta sunt cu adevarat factorii primordiali in procesul de selectie ci in corporatii sau firme din esaloane cu nivel (ceva) mai scazut.
Sa presupunem ca un om deosebit este cooptat si vine la noul loc de munca cu constiinta curata, si cu un aplomb necontaminat de spiritul corporatist. Dupa o perioada in care incepe sa realizeze de fapt ce si cum se-ntampla la el la serviciu, are idei pe care doreste sa le comunice si mai ales sa se tina cont de ele. Intr-o naivitate de novice, nu ia in considerare faptul ca activitatea la noul loc de munca este (bine) pusa la punct, formalizata, ca exista deja proceduri, cutume, bune practici, riscand astfel sa fie privit cu neincredere si suspiciune. In unele cazuri ideile si actiunile lui, chiar daca sunt foarte bune, sunt ignorate sau dezaprobate, deoarece prin punerea lor in aplicare ar putea genera atitudini sau procedee care nu s-ar incadra in tiparele consacrate sau ar genera turbulente in desfasurarea „normala” a activitatii.
Descopera ca desi intentia lui a fost una buna, a produs rumoare, deranj sau supararea celor care au muncit (mult) pentru a stabili fagasul normal in care sa curga activitatea astfel incat sa fie asigurat si mentinut un climat de munca sanatos si eficient. Pentru cei care au fabricat proceduri si au validat procese, formalizand chiar si informalul, este greu (chiar daca nu vor recunoaste niciodata) sa renunte la produsul muncii lor sau sa-l adapteze functie de ideile unui nou-venit in sistem. Membrii grupului cu state si responsabilitati mai vechi se vor intreba invariabil: Este necesar si oportun sa incurajam aceasta atitudine (novatoare)? Daca-l acceptam pe Deosebit cu ideile lui cu tot nu cumva ne complicam mai mult decat e necesar? Nu e oare mai bine sa-l ignoram pe acest ciudat, sa-i mai potolim elanul?
Se spune ca rutina nu e buna. Nu prea se spune, insa, ca rutina e „dulce” si comoda…
Astfel, cel nou (Deosebitul) nu va fi acceptat de restul grupului asa cum este ci, pe diferite cai si prin diverse metode i se va sugera alinierea, conformismul ideatic si atitudinal. Autenticitatea lui va fi mai mult sau mai putin voalat, dezaprobata.
Dilema lui poate fi, in aceste conditii, rezumata simplu: Ce fac? Continui sa emit idei sau judecati de valoare riscand sa fiu pus la colt, sau ma conformez asa cum fac colegii mei (cu experienta si vechime in sistem) si voi avea o viata linistita? Raspunsul este simplu!…
Realizand pericolul de a fi marginalizat, in mintea Deosebitului/Ciudatului incolteste ideea ca trebuie sa se autocenzureze pentru a putea fi acceptat, sa nu mai arate ca este ceea ce este sau gandeste, sa fie fals. Din acest moment el va actiona (atitudinal) intr-o arie fabircata, limitata si artificiala. Falsa. Iar falsul nu poate face fericit un salariat original, deosebit, special, cu constiinta si spiritul curate.
Am zis!!!

Luca N’Limitatu’
19 aprilie 2012

11 iulie 2011
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare) 6

Sunt mandru ca sunt (specialist) roman

  

”Datorită ţie stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mîinile în şolduri –
Sfîntă laşitate românească! ”                                                                                                                           

   Damian Ureche –  SFÎNTĂ LAŞITATE ROMÂNEASCĂ

Sunt mandru ca sunt roman!

Apreciez doar ca informatie pitoreasca si vesela, caracterizarea romanului din operele lui Cantemir de acum trei sute de ani, care sugera si superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare.

As retine doar insusirea particulara a romanului de a fi animat pe toata durata vietii lui de sentimente de ura, prietenie, dar si de lacomie si lasitate.

Ce ne-am face fara dusmani? Dar fara prieteni? Ce-am fi noi fara sefii nostri sau fara subalterni? Fara bani (cei mai buni prieteni si cei mai aprigi dusmani ai nostri)?

 NIMIC n-am fi!

Daca nu i-am avea, i-am imagina obsesiv, in dorinta de a ne petrece intreaga viata alaturi de ei. La baza planurilor omenirii si ale noastre, ale romanilor, stau mai mereu, prietenii si dusmanii nostri. In orice intreprindem noi, romanii, ne bazam pe ajutorul sau (si) pe slabiciunile altora. Acesta este sensul si masura evolutiei noastre originale, romanesti. Munca noastra continua este animata de nazuinta spre mai bine, iar pentru asta ne asumam (constient sau nu) si conditia de prieten dar si pe cea de dusman al omului de langa noi. Ne ajuta mult uitarea, cea scrisa-n legile omenesti si lasitatea, fara de care n-am avea nici prieteni nici dusmani.  

Lucrand pentru sine, romanul lucreaza impotriva omului in general, desi e constient ca tot ce produce este sau se transforma treptat in nimic, romanul face si desface.  Este specialist in (a)faceri si desfaceri. Totusi noi, romanii, n-avem timp si chef sa ne gandim la asta. Iar cand o facem, o facem in pripa, ne trece repede. Si „decat sa ne-ntristam, mai bine un cantec vesel sa cantam” asa cum stim doar noi. De-asta noi, romanii suntem atat de usor de stapanit, de manipulat si de umilit. Ne vindem usor si pe bani putini, pe noi insine si unii pe altii iar asta se speculeaza cu spor.

Ne e draga petrecerea dar si aventura incursiunii in penibil. Ne bagam in seama, vrem sa fim vazuti, remarcati. Ne pricepem la toate. Avem valoare. Cautam mereu persoane si lucruri care sa ne afunde in situatii delicate, ciudate, uneori doar din dorinta de a demonstra (cui?) ca putem face fata acestor situatii. Ne bazam paradoxal pe prietenia cu sefii nostri, desi stim ca e doar o aparenta, ca scopul conducatorului este dezbinarea pentru usurarea stapanirii.

Naivi si lasi, deseori ne place sa ne inchipuim ca ajutorul prietenilor ne foloseste la atenuarea actiunilor dusmanilor. Ne modelam viata cu ganduri de razbunare si-i cautam pe dusmani cu lumanarea. Si pe presupusii prieteni, la fel. Incercand in mod ridicol sa  fim fericiti, in lasitatea care ne caracterizeaza, reusim sa fim doar lamentabili.

Suntem destul de destepti, dar teama noastra de a pierde este mult mai mare decat bucuria de a castiga. Suntem ambitiosi. Nu putem invata sa pierdem desi pierdem in mod constant. Ne plac banii, dar, desi ii castigam greu, ii risipim cu usurinta.

Stim ca rodul muncii noastre merge invariabil la prieteni si la dusmani, dar ce folos ca stim?!?…

Suntem cam saraci, dar rostul primordial al actiunilor noastre este obtinerea si incununarea reusitei. Iar asta o stiu bine adevaratii bogatasi. Dealtfel asta e unul din putinele lucruri pe care le stiu. Ei nu-si aglomereaza inutil bagajul de cunostinte. Il pastreaza usor, aerisit, cu putine informatii , asezate insa in ordine. Ei stiu putine lucruri despre putine lucruri. Stiu insa ca pentru a-si atinge scopul de a se imbogati, trebuie sa-i puna pe altii la treaba. Pe  (saracii)specialisti. Pe noi ceilalti, adica…

…Noi suntem maruntii specialisti in slujba unora de-aiurea, care ne pun la treaba contra unei doze de subzistenta. Soarta noastra e sa pierdem,  pentru ca intotdeauna, altii (bogatii) sa castige, sa se imbogateasca. Iar si iar. Cunoastem ca motivul pentru care bogatii se imbogatesc mai mult, este ca saracii saracesc mai mult. Ei, si????…

…Stiu, n-am spus nimic nou. Asta este imaginea capitalismului, tabloul zugravit intotdeauna in tuse puternice, contrastante. Contrastul ( nu-i asa?) dintre specialisti si cei care-i pun la treaba, are impact, da substanta si perspectiva,  o perspectiva in care orice posibilitate se transforma mai devreme sau mai tarziu in certitudine…

…Ciudat (sau nu), intre cei avuti si specialisti nu exista ura adevarata, dragoste adevarata, nu exista pretuire sau respect real. Intre ei, adevarata este numai o eventuala relatie contractuala si o mare si adevarata lasitate. Dealtfel iubirea, ura sau respectul dintre cei avuti si ceilalti nici nu-si au rostul. Iubirea – nu-l exploatezi pe cel pe care-l iubesti. Nu ai cum sa-l iubesti cu adevarat pe cel care te exploateaza. Ura – n-are sens sa-ti faci dusmani; ura flateaza, cel urat si dusmanit realizand importanta pe care i-o acorda cel care-l uraste. Respectul– e mai avantajos sa te faci ca nu observi valoarea celui de langa tine, a superiorului, a subalternului; pentru a nu fi pus la un moment dat in situatia de a  recunoaste aceasta valoare. Si-apoi, ce sens are sa-ti faci prieteni? La ce bun sa-ti faci dusmani? Prietenii mai pretentiosi iti devin oricum dusmani, iar dusmanii, e drept ca mai rar, iti pot deveni prieteni. Sa te amagesti ca intr-o zi, adevarata ta valoare ar fi (cu sau fara invidie)  recunoscuta de dusmani, sau acceptata cu sincera bucurie de prieteni: Ce destin mic, ce naivitate bolnava, ce viata fara de folos (cu tot cu valoare)!!!…

 …Ar mai ramane o varianta. Cea a trairii unei vieti fara lasitate, in demnitate, in care reprimarea nevoii de dragoste sa fie masura pentru reprimarea sentimentului de ura. Merita incercat acest model echilibrat de viata chiar si pentru ca rasplata pentru o viata echilibrata este o moarte naturala, romaneasca (pe care ne-o dorim in secret cu totii). Doar ea, moartea ne salveaza de destinul nostru insipid si mic, de singuratatea, lacomia si lasitatea noastra, cea din proximitatea  sefilor, subalternilor a prietenilor si dusmsnilor nostri, carora, cu insufletire le daruim intreaga noastra viata.

„Am prieteni si dusmani / Care ma golesc de bani’’ sunt versuri de manea ROMANEASCA. Iar eu ma mandresc ca sunt roman!

Iac-asa!

Luca N’Ascultatu’

21 august 2009
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare) 2

Profesionistii

 “Nimic nu este mai tragic decat talentul irosit” Sonny – A Bronx Tale

Am revazut aseara filmul Poveste din Bronx (1993).  Pentru cine nu stie inca, acest film constituie debutul regizoral al lui Robert de Niro şi urmăreşte viaţa unui tânăr care se afla sub influenta a doi  oameni foarte importanti din viata lui: tatal sau, un sofer de autobuz cinstit, cu o situatie materiala modesta si un sef mafiot extrem de puternic, care detinea controlul asupra cartierului. Povestea a fost scrisă de Chazz Palminteri, bazându-se, pe descrierea copilăriei sale.Tatăl este interpretat de De Niro iar mafiotul Sonny, chiar de  Palminteri.. DOI PROFESIONISTI.

Pentru prima data, pe parcursul vizionarii, pe care am intrerupt-o de cateva ori, am avut o senzatie ciudata. Simteam nevoia sa-mi iau notite. De ce? Mi s-a parut ca povesate ilustra excelent diferenta dintre valoare si nonvaloare. Erau acolo profesionisti si diletanti „marunti”, neprofesionisti, oameni obisnuiti, naivi, normali, putem (daca vrem) spune. Alaturi unii de altii.

Aseara am vazut si am inteles ca neprofesionistii mor inaintea profesionistilor.

De fapt ce este un profesionist?  Din punctul meu de vedere, un profesionist adevarat este (de cele mai multe ori)  un personaj controversat.  Si pe buna dreptate. Profesionistul este intai de toate un om. Are slabiciuni, dar mai are ceva, care-l diferentiaza de restul muritorilor: are geniu.

Un profesionist nu poate (si nici nu trebuie) sa fie omnicompetent; nu trebuie sa dovedeasca eruditie ci mai degraba o adaptabilitate superioara la principiile dintr-un anumit domeniu, o capacitate sporita de a crea conditiile necesare pentru acceptarea ideilor lui. Insasi societatea civilizata (mai ales cea americana) cere si presupune o specializare stricta.

   El (profesionistul) poate fi in acelasi timp smerit si diabolic . Are insa un talent pe care si-l educa si cu ajutorul caruia isi face drum in viata si in constiintele semenilor, patrunde in lumea valorilor reale. De cele mai multe ori profesionistul devine lider. Profesionist devine numai acela care vrea, incearca si reuseste sa-si acriveze fermentul creatiei, sa-si cultive neincetat talentul si sa se autoeduce intr-un anumit domeniu. Nu ajunge numai sa se informeze si sa invete. Trebuie sa se autoeduce. Spiritual, comportamental. Trebuie sa-si configureze si sa-si revizuiasca sistematic, elementele de securitate culturala pentru a nu se pierde in amanunte, pentru a dobandi acea suplete comportamentala deosebita si a-si activa unele componente cognitive care la ceilalti raman inerte. Nu oricine poate sa patrunda in comunitatea valorilor. Profesionistul este potent. El isi exerseaza si antreneaza neincatat potenta intelectuala.

   Ernest Hemingway,  probabil cel mai cunoscut autor american, era numit deseori de cea de-a treia sotie (a avut patru), „Porcul”, si asta din cauze foarte naturale: nu prea se spala si consuma alcool si tutun in cantitati considerabile. Totusi era un desavarsit profesionist. Intr-ale scrisului. Atat. Asta si-a dorit, pentru asta a trait si s-a pregatit. S-a auto-pregatit. Conduita si morala sa erau deseori dezavuate chiar si de cei apropiati, insa din cele scrise de el izbucnea o forta a spiritului care n-ar fi putut avea atata putere daca n-ar fi fost consolidata printr-o tenace educatie a spiritului si competentei scriitoricesti provocand un imens impact emotional si imaginativ . Opera lui vorbeste (de la sine). Restul sunt …vorbe. Speculatii. Si exemple de profesionisti sunt nenumarate: Mozart, Cantemir, Baudelaire,  Freud, Michael Jackson, Paunescu, Chaplin, Presley, (scuze pentru asociere), Banica; profesori, avocati, contabili, manageri.

…Profesionistul nu crede ca este obligatoriu si nu cere ca toata lumea sa-l considere profesionist. Nu e neaparat nevoie de unanimitate in aprecierea talentului adevarat. El stie, intelege asta pana la nesimtire. Stie ca unanimitatea, pe langa faptul ca e demodata si de cele mai multe ori necredibila, conduce la abandonarea autonomiei intelectuale, la anularea gandirii si a actiunii, la decesul ideilor chiar inainte ca ele sa se nasca. Explicatiile si motivatiile in privinta unanimitatii nu pot scoate la iveala si dovedi decat existenta spiritelor precare, a caracterelor excesiv-pragmatice si alunecoase…

 Pentru un profesionist motivele invocate de unii in aprecierea profesionalismului aproape ca nici nu mai conteaza, asa cum considera despre calitatea de profesionist ca trebuie recunoscuta, cel putin de cine trebuie.

Uneori calitatea unui profesionist este recunoscuta prea tarziu. Post-mortem, din pacate. Viata e scurta, deci noi trebuie sa deschidem ochii. Profesionistii sunt langa noi. In universitati, la locurile noastre de munca, in metrou, chiar si in carciumi, mai ales acum, in vremurile pe care le traim si in care din naivitate, uneori, acceptam sa/si consumam si apreciem prea multe nonvalori. Este indeobste cunoscut ca mancarea proasta, muzica proasta, presa proasta, femeia proasta, se consuma puternic in zilele noastre, si asta din cel mai simplu motiv. Exista mai multi prosti decat destepti, mai multi diletanti decat profesionisti.

Sa ne scuturam deci de naivitate pentru ca ea degenereaza previzibil si neconditionat in prostie si ignoranta, provocand aritmia simturilor. Este daunatoare, contagioasa. Egoista.

                Aseara am vazut si am inteles ca neprofesionistii mor inaintea profesionistilor.

…Sa cautam sa descoperim profesionistii si sa invatam ce putem de la ei. Chiar si cum putem trai mai mult. Sa invatam de la ei cum sa nu ne irosim talentul si cum sa-l transformam in valoare. Sa ne abonam la valori si sa consumam valoare. Valoarea nu contine „E” uri. Pe Bune!

Luca N’Profesionistu’