Browsing "Personaje si personalitati"

Sergiu Nicolaescu, sau orgoliul rigorii neinfranta de glorie

 

Din dorinta de a-l face mai bine cunoscut pe Sergiu Nicolaescu, mai ales generatiei tinere, am hotarat ca azi, la aniversarea nasterii sale, sa-i scriu aceasta modesta biografie.

Sergiu Nicolaescu este, de departe, regizorul cel mai prolific din cinematografia autohtonă, situându-se la nivelul celor mai activi cineaşti în plan internaţional. Filmografia sa impresionantă cuprinde filme la care, în afară de regizor, co-regizor sau  producător, este actor sau scenarist cu certe calităţi.

Viaţa i-a oferit multe lui Sergiu Nicolaescu. Faimă, bani, împliniri profesionale, putere.

A fost o jumătate de secol regizor, peste 40 de ani actor şi mai bine de două decenii, senator. Sergiu Nicolaescu a jucat fiecare dintre aceste roluri cu pasiune şi dăruire. Multi considera traseul lui profesional controversat, reprosandu-i mai ales că şi-a inceput cariera cu filme de propagandă pentru regimul comunist si ca organele de partid i-au acordat un statut profesional preferential.

Era ambitios, inventiv, foarte muncitor si exigent. Pretindea disciplina si rigoare. Nici nu putea fi altfel. Daca n-ar fi fost atat de exigent, n-ar fi putut duce la capat indraznetele lui proiecte. Ambiţia şi orgoliul i-au ghidat de multe ori deciziile.

De-a lungul carierei, actorul, scenaristul si regizorul Sergiu Nicolaescu a lucrat alaturi de cele mai mari nume ale cinematografiei romanesti: Amza Pellea, Florin Piersic, Septimiu Sever, Ilarion Ciobanu, Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Emmerich Schaffer, Olga Tudorache, Ghorghe Dinica, Stefan Mihailescu-Braila, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Colea Rautu, Gina Patrichi, Octavian Cotescu, Iurie Darie, Eugenia Bosanceanu, Ernest Maftei.

Filmografia lui Sergiu Nicolaescu – regizor, actor de film, scenarist şi producător de film – cuprinde peste 60 de lungmetraje, cele mai cunoscute fiind: ”Dacii” (1967), ”Mihai Viteazul” (1970), ”Cu mâinile curate” (1972), ”Chemarea aurului” (1973), ”Nemuritorii” (1974), ”Un comisar acuză” (1974), ”Accident” (1976), ”Osânda” (1976), ”Pentru patrie” (1978), ”Nea Mărin Miliardar” (1979), ”Revanşa” (1978), ”Ultima noapte de dragoste” (1979), ”Capcana mercenarilor” (1981), ”Wilhelm Cuceritorul” (serial TV, 1981), ”Ringul” (1983), ”Ciuleandra” (1984), ”Noi, cei din linia întâi” (1985), ”Francois Villon – poetul vagabond” (1987), ”Mircea” (1988), ”Coroana de foc” (1990), ”Oglinda – Începutul adevărului” (1993), ”Punctul zero” (1995), ”Triunghiul morţii” (1999), ”Orient Expres” (2004), ”15” (2005), ”Supravieţuitorul” (2008), ”Carol I” (2009), ”Poker” (2010, cea de-a doua comedie din cariera sa regizorală, după ”Nea Mărin Miliardar”), ”Ultimul corupt din România” (2012). “Niciun film n-a fost facut la comanda. Toate filmele mi le-am dorit si le-am facut asa cum mi-am dorit, iar acolo unde a trebuit, totusi, sa politizez ceva, am facut-o cu multa, foarte multa rezerva”, spunea el.

Totodata, in indelungata sa cariera, Sergiu Nicolaescu a jucat peste 35 de roluri, de la comisarul Moldovan la Mircea cel Batran, maresalul Averescu si Carol I.

Sergiu Florin Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930 la Târgu-Jiu. Era aromân după tată, iar numele de familie, Nicolaescu, e o reinterpretare a prenumelui părintelui său, Nicola Pantilimon, care a ajuns în Oltenia venind din Macedonia. La 5 ani a plecat din oraşul natal împreună cu familia, care şi-a stabilit reşedinţa la Timişoara, oraşul în care marele regizor a copilărit.  Inca din anii copilăriei i-au plăcut filmele şi a visat să joace în filme. Între 1936 şi 1942, aşa cum marele regizor povestea, fugea de-acasă să vadă acelaşi film de mai multe ori, uneori de dimineata pana seara.

A făcut ultimele patru clase de liceu în doi ani. În 1948, la terminarea liceului, a intrat la trei facultăţi: Belle Arte, Politehnică şi Şcoala de Ofiţeri de Marină.

În anul 1952 Sergiu Nicolaescu termină Universitatea Politehnică București ca inginer mecanic. În 1954, i se propune un post de director tehnic la o Întreprindere Agricolă de Stat de lângă Bucureşti. Dar viaţa avea alte planuri pentru el. A întâlnit un coleg din Politehnică care era repartizat la Cinematografie. Au facut schimb, (se spune ?!) şi astfel a ajuns în domeniul care i-a adus celebritatea.  Meseria de inginer a practicat-o la Studioul ”Al. Sahia” până în 1965. Făcea filmări combinate şi s-a specializat în filme documentare și jurnale de actualități.

”Eram inginer, am intrat foarte de tânăr în cinematografie, la 24 de ani, (…) mi-a plăcut această nouă lume. Eu am pornit cu filme de artă si scurtmetraje fără dialoguri, la studiourile « Sahia »… unul dintre filme a ajuns la Cannes”, mărturisea marele regizor într-un interviu acordat Agerpres, în 2010.

Începuturile carierei sale regizorale sunt marcate de o serie de scurtmetraje, “Memoria trandafirului”, un film-metaforă de 7 minute – primul din carieră. Filmul i-a adus lui Sergiu Nicolaescu in anul 1962 unica selecţie la Cannes în competiţia de scurtmetraje. Pentru acest film Nicolaescu a luat Premiul de Excelenţă al Uniunii Tehnicienilor din cinematografia mondială. Studiourile americane „Columbia” cumpăra filmul cu 10000 de dolari si producătorii vor să-l cunoască. În ciuda dosarului de cadre necorespunzator, Nicolaescu ajunge în America. Era primul contact cu cinematografia mondială.

Tot in anul 1962, Sergiu Nicolaescu devine primul operator subacvatic din România. Flmează „Scoicile nu au vorbit niciodată” dupa o idee a regizorului Virgil Calotescu . Este primul film subacvatic românesc și al șaselea din lume .

Curând va aborda, ca profesionist, lungmetrajul.

În 1963 Sergiu Nicolaescu a fost întrebat de profesorul Paul Cornea – pe atunci directorul Studioului Cinematografic București, dacă vrea să regizeze un film de ficțiune. Nicolaescu ar fi vrut să realizeze ecranizarea romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu dar primeşte ca răspuns un nu categoric. Atunci Nicolaescu vine cu alte trei propuneri: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Traian și Decebal. Paul Cornea îi spune că aceste filme urmau să fie realizate în următorii 20 de ani, dar, de catre alți regizori.

Pe la jumătatea anilor 60, acelasi Paul Cornea îi mai refuză câteva propuneri de film. Nicolaescu nu renunta şi, in anul 1965, discută la Paris despre realizarea unui proiect grandios cu Henry Deutschmeister, un producător de film evreu, născut la Brăila. Este vorba, dupa cum cred ca v-ati dat seama, despre realizarea filmului „Dacii”. Deutschmeister acceptă să facă filmul despre daci (și romani), dar în coproducție româno-franceză. Pe tot parcursul anului 1965 s-au purtat negocieri între partea română și partea franceză,  finalizate printr-un acord semnat la 9 martie 1966. Partea română urma să aibă o participare de 60%. Filmările urmau să se facă în România începând din aprilie 1966 si să dureze 10 săptămâni.

Costumele dacilor au fost greu de realizat. S-a vorbit mult la Buftea pe tema acestor costume. Nicolaescu s-a dus la Roma, a copiat costumele de pe Columna lui Traian si a venit cu schițe detaliate. Costumele au fost confecționate din in nevopsit. Regizorul a vrut sa vada cum arata si au fost îmbrăcați 12 cascadori. Când i-a văzut, Nicolaescu a avut un şoc. Dacii arătau mai degraba a mexicani …  si costumele au fost modificate.

Filmările au avut loc în perioada mai – octombrie 1966. Cadrele exterioare au fost filmate la Buftea, Sarmizegetusa, Stâna de Vale, in  Munţii Bucegi și la Hârşova, iar cele interioare la Buftea. Ca sa va imaginati amploarea actiunii va voi spune ca in prima zi de filmare au fost folosiți nu mai puţin de 2.000 de actori și figuranți.

Sergiu Nicolaescu a debutat în acest film atât ca regizor, cât şi ca actor. ”Dacii” (în coproducţie cu Franco-London-Film, 1966), s-a dovedit un mare succes românesc, difuzat şi în străinătate.

La premiera pariziană a filmului, pe Champs-Elysees, în dreptul restaurantului “Fouquets”, trona un afiş al filmului, având textul: “Un film du Serge Nicolaesco”. “Era o foarte mare satisfacţie pentru un tânăr de 37 de ani. Din acest moment începea cariera mea internaţională”, declara regizorul mai târziu.

În anul 1968, Nicolaescu are marea şansă de a lucra la Bucureşti, în calitate de regizor, cu Orson Welles şi Laurence Harvey, dar si cu alti mari actori americani si europeni. Unul din filmele produse la acea vreme  a fost “Bătălia pentru Roma”, o producţie americano-germană.

În anii ’70, a demonstrat o reală voinţă de a-şi însuşi tehnici narative şi de montaj preluate din cinematograful american comercial, pe care le-a aplicat filmelor sale de acţiune şi suspans, precizează “Dicţionarul de cinema” apărut la Editura Univers enciclopedic in 1997.

De-a lungul carierei, a abordat o largă arie tematică şi de gen (inclusiv filmul de actualitate, serialul de televiziune, comedia, drama psihologică, filmul biografic), însă certa sa vocaţie se dovedeşte a fi superproducţia de inspiraţie istorică şi filmul de acţiune.

Cea mai prolifică perioadă din cariera sa, atât ca actor, cât şi ca regizor sau scenarist este cea dintre anii 1974 și 1980, in care Nicolaescu face mai mult de două filme in fiecare an, o performanta rar intalnita la un regizor. In paralel se documenteaza pentru alte proiecte. Este perioada in care a infiintat prima şcoala de cascadori din România şi şcoala de recuzită, scoli pe care ulterior le-a  si condus.

Filmul care l-a consacrat, este ”Mihai Viteazul”, cu Amza Pellea în rolul principal care a avut premiera la 13 februarie 1971. Prea putini stiu că filmările au început cu Sergiu Nicolaescu în rolul titular, la sfârşitul anului 1968. S-au cheltuit cam 18 milioane de lei pe filmările cu el în rolul principal dar Ceausescu a decis ca  Sergiu Nicolaescu “trebuie sa-si vada de regie”. Unul dintre colaboratorii apropiati ai regizorului, cascadorul Paul Fister, a dezvăluit că Sergiu Nicolaescu a suferit enorm după pierderea rolului. „Îmi amintesc că s-a filmat în ritm alert până în preajma Sărbătorilor, iar după ce s-au terminat cadrele de iarnă, Sergiu a fost chemat la «Înalta Poartă», ca să zic aşa. «Nu-ţi stă bine în rolul ăsta», i-a spus Ceauşeasca. Episodul e descris cu lux de amănunte în cartea „Angoasa putrefacţiei“, scrisă de viitorul cerber al cenzurii de la vremea respectiva – Dumitru Popescu „ cunoscut dupa porecla sugestiva de “Dumnezeu“. Povestea este lunga si-l implica si pe Titus Popovici, care s-a opus vehement distribuirii lui Nicolaescu in rolul principal.

Am citit ca au fost multe presiuni. Nu voi insista asupra acestei povesti. Este una neplacuta, plina de intrigi  (mizere). Sergiu a preluat personajul Selim şi i-a ieşit un rol excelent. A suferit însă mult pentru pierderea rolului lui Mihai, spune cascadorul.

Aceasta este o varianta a episodului inlocuirii lui Nicolaescu. Cealalta varianta ii apartine chiar cineastului.

In cartea „Viaţă, destin şi film“, Nicolaescu afirma ca decizia de renunţare la rol a fost optiunea sa, ca şi alegerea lui Amza Pellea. «Domnilor, nu numai că nu mai joc, dar vi-l impun pe Amza Pellea în rolul lui Mihai, dacă mă vreţi pe mine ca regizor», le-ar fi spus el pe un ton ferm si categoric marilor sefi ai cinematografiei de atunci.

Cheltuielile de producţie au reprezentat un  record în istoria cinematografiei autohtone, fiind de 33 milioane de lei (44 milioane după alte surse), (nn. la valoarea de atunci! …). Pentru rolul principal au existat nu mai putin de 128 de variante. A fost colosal.

240 de actori şi 10 teatre din Bucureşti şi provincie au susţinut distribuţia filmului. Echipa de filmare avea 365 de membri (un sfert din personalul studioului din Buftea). 7000 de militari ai forţelor armate şi 700 de cai au fost folosiţi pe parcursul celor doi ani de filmări si au fost confecţionate 11000 de costume.

„Mihai Viteazul” a fost, cum spunea chiar Sergiu Nicolaescu, cel mai greu film din cariera sa, cel mai greu „pariu” al său. Dar a meritat. Studiourile “Columbia” ar fi dorit să producă filmul, într-o distribuţie de zile mari, cu Orson Welles, Elisabeth Taylor, Richard Burton şi cu Charleton Heston în rolul marelui voievod, dar, autorităţile romane ale vremii au decis ca distribuţia filmului trebuie să fie exclusiv românească. Si asa a fost. In film au jucat mari actori romani: Amza Pellea, Olga Tudorache, Irina Gărdescu, György Kovács, Ioana Bulcă, Septimiu Sever, Ilarion Ciobanu, Florin Piersic, Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Emmerich Schäffer, Sergiu Nicolaescu si altii.

August 1970. Forfotă mare la Buftea. „Vine americanu’ să cumpere filme româneşti“, se auzea în stânga şi-n dreapta. Emisarului de la Hollywood i s-au prezentat ultimele producţii ale Studioului Cinematografic Bucureşti. Nimic nu părea să-l mulţumească. „Altceva n-aveţi?“, a întreabat el la finalul vizionării. Directorii studioului dădeau din colţ în colţ. Până când unuia dintre ei i-a venit o idee: „Ar mai fi un titlu, dar nu e încă montat, abia s-au încheiat filmările… E cel mai scump film care s-a făcut la noi“. Americanul a devenit curios: „Haideţi să vedem o bobină…“. La finalul proiecţiei era numai un zâmbet: „Asta e ce căutam, îl cumpărăm. Dar cu o condiţie: sa ne facem noi montajul!”.

Aşa a ajuns filmul „Mihai Viteazul“ să fie distribuit de „Columbia Pictures“ la nivel global. O performanţă remarcabilă pentru cinematografia românească. Americanii au plătit părţii române 200000 de dolari şi au investit enorm în promovarea peliculei care a circulat în Occident sub numele de „The Last Crusade“ („Ultima cruciadă”). Americanii au făcut un montaj paralel, iar filmul lor a avut o singură serie (nn: 102 minute), faţă de cele două din varianta originală care s-a distribuit în România şi în ţările socialiste – de  211 minute. S-au păstrat aproape exclusiv scenele de lupte, iar pelicula a avut un aer pur occidental.

La vreo trei ani de la întâmplarea cu americanul, Sergiu Nicolaescu a fost la Paris şi, întâmplător (se spune), a văzut în vitrina unui cinematograf afişul filmului «La dernière croisade». A cumpărat bilet, a intrat şi a văzut liniştit varianta occidentală a peliculei. I-a plăcut foarte mult“, şi-a amintit cascadorul Adrian Ştefănescu.

În ianuarie 2010, ”Mihai Viteazul” ocupa a treia poziţie într-un clasament realizat de site-ul american de specialitate IMDb (Internet Movie Data base) la categoria ”Filme istorice”. Producţia devenea, astfel, cel mai vizionat film românesc în întreaga lume.

Filmul ”Cu mâinile curate” din 1972 a marcat debutul uneia dintre cele mai îndrăgite serii de acţiune din cinematografia românească – asa zisa serie a Comisarului.

”Nemuritorii” realizat in 1974 plasează acţiunea la zece ani de la uciderea lui Mihai Viteazul şi are în prim-plan peripeţiile unui grup de ostaşi devotaţi domnitorului.  Coloana sonoră este semnată de trupa Phoenix. Dupa revenirea in Romania, Nicu Covaci – leaderul formatiei a afirmat in mai multe randuri ca Nicolaescu ii datora o suma de bani pentru coloana a filmului “Nemuritorii”. Suma ar fi fost , dupa cum afirma Covaci, imensa: 800.000 de euro, si reprezenta drepturile de autor pe 40 de ani. “Fiind securist, in gasca cu marlanii si mitocanii care conduc tara, nici cei de la Finante nu au reactionat…Sa-l ia mama dracului!”,  au fost cuvintele lui Covaci la aflarea vestii ca Nicolaescu a murit. “M-a sters de pe genericul filmului”.

In comedie Sergiu Nicolaescu a debutat in 1979 cu ”Nea Marin Miliardar”, după un scenariu semnat de scriitorul Vintilă Corbul. Din distribuţie făceau parte Amza Pellea, Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Jean Constantin, Draga Olteanu Matei, Sebastian Papaiani. Pelicula a fost vizionată  in cinematografe de aproape 15 milioane de spectatori români.

Vasile Popa, zis Ț(e)avă, un cascador care a lucrat la aproape toate filmele și  vreme îndelungată a fost omul de încredere al cineastului este deținătorul unor secrete și povești interesante cu si despre Nicolaescu. In continuare va voi relata una dentre aceste povesti intr-o varianta scurta (varianta povestita de Teava este foarte savuroasa dar si foarte “stufoasa”).

Intr-o iarna, spune cascadorul, la începutul anilor ʼ80,  Nicolaescu era gata să se înece în timpul unor filmări pe mare, după ce s-a răsturnat cu barca. Într-o scenă, trebuia filmată o barcă ieșind în larg pe vreme de iarnă, cu vânt puternic și valuri mari. Eu in filmul ala il jucam pe pescarul Ifrim care trebuia sa fie in barca si sa lupte cu furtuna puternica. Era noapte, valuri mari, vânt puternic. În plus, începuse să ningă.  M-am suit în barcă, ajutat de niște pescari si am încercat să vâslesc spre larg. Nimic! Eu dădeam la rame cât puteam, dar barca era adusă înapoi de valuri. Enervat că nu-i iese cadrul, Sergiu mi-a strigat: «Ce faci, băi, impotentule, nu poți să miști barca aia?». Extenuat și udat până la piele de valurile care se spărgeau de barcă, i-am răspuns pe același ton: «Ia urcă tu, mă, în barcă să-mi arăți cum să fac!»”

Sergiu a venit nervos  și mi-a luat locul în barcă. Pescarii i-au împins barca atât cât au putut iar el s-a chinuit să iasă în larg. N-a apucat să dea de prea multe ori din vâsle că o pală de vânt a întors barca, apoi un val a răsturnat-o, aruncându-l în apă. Eu și pescarii am sarit să-l salvăm”. L-am scos din apa mai mult mort decât viu… Doua saptamani a stat in pat cu febra mare…

În ”Mircea” (1989), Sergiu Nicolaescu a plasat acţiunea în jurul unui alt personaj emblematic al istoriei românilor. Filmul a fost realizat cu o distribuţie din care faceau parte: Şerban Ionescu, Adrian Pintea, Colea Răutu, Silviu Stănculescu, George Alexandru.

”Sunt primul care a făcut şcoală de cascadori în România, pentru că am făcut filme mari istoric – mondiale. Am făcut ‘Dacii’, ‘Lupta pentru Roma’ cu Orson Welles şi cu Laurence Harvey”, declara pentru Agerpres maestrul în 2010, adăugând că alegea actorii pentru roluri după o metodă proprie, fără a-i pune să dea probe: ”Cu tinerii am mână bună dar am şi nişte metode speciale. De pildă, pe copii când îi aleg îi pun să joace fotbal. Jucând fotbal îmi arată caracterul lor adevărat. La actori eu văd comportamentul in viaţa de toate zilele şi îi iau pentru roluri potrivite. Nu le mai cer să participe la probe. Nu contează că sunt profesionişti sau nu, cu oricare am aceeaşi metodă”.

Din 1990, Nicolaescu a fost directorul Studioului de creaţie ”Star 22”.

La ultimele producţii, Sergiu Nicolaescu a colaborat cu mulţi actori tineri, susţinând că nu există un conflict între generaţii în cinematografie.

”Niciodată nu a existat un conflict între generaţii în cinematografie. Nu a existat! Imi aduc aminte de începuturile meseriei mele, vorbeam cu respect, aveam respect pentru cei care (…) erau o generaţie înaintea mea, le respectam eforturile, greutăţile, pentru că nu poţi să trăieşti numai în prezent. Trebuie să vezi cine sunt cei din trecut”, spunea regizorul.

Filmul ”Poker” a fost filmat în 26 de zile şi este o adaptare a piesei de teatru cu acelaşi nume a scenaristului Adrian Lustig. Sergiu Nicolaescu a reuşit să aducă în sălile de cinema un număr impresionant de spectatori. In week-end-ul de lansare (9-11 aprilie 2010), ”Poker” a fost vazut de 7200 de oameni.

Cel din urmă film al lui Sergiu Nicolaescu, “Ultimul corupt din România”, continuarea peliculei “Poker”, a avut premiera în februarie 2012. Filmul a avut, în acel an 13200 de spectatori.

Toate creatiile lui Nicolaescu au fost premiate. Nu mai insist asupra acestui aspect.

Voi aminti numai cateva dintre distinctiile cineastului:

In decembrie 2008 a primit “Premiul pentru întreaga activitate”, la cea de-a VII-a ediţie a Galei Premiilor de Excelenţă acordate de TVR Internaţional. În cadrul ceremoniei de decernare a Premiilor Uniunii Cineaştilor UCIN pe 2009, i-a fost conferit “Premiul academic”, o distincţie acordată de UCIN în premieră. În noiembrie 2011, a fost premiat pentru întreaga sa carieră, în cadrul celei de-a 17-a ediţii a Festivalului de Filme Mediteraneene MedFest, desfăşurat la Roma, unde România, Egiptul şi Tunisia au fost invitate de onoare. Sergiu Nicolaescu a fost premiat, şi la Academia Română din Roma, de juriul festivalului ProCult Cinemafest.

Sergiu Nicolaescu a fost membru al SCAD (Societatea Autorilor de Film din Franţa).

Era un tip strâns la pungă. “După filmări, noi, actorii și cascadorii, mergeam la restaurant, Sergiu, invariabil, la împinge tava”, a rememorat, pentru ziarul Libertatea Vasile Popa, care a mai spus ca  in adolescență Sergiu și-a pus pistolul la tâmplă, lucru confirmat de regizor.

“Am vrut să mă împușc de trei ori. Era un revolver pe care îl aveam în casă. Mama stia de el.  Chiar am apăsat pe trăgaci. De fiecare dată … Am avut noroc, se pare. De ce-am făcut-o?  Nu știu. Mi-era lehamite de tot, mi-era indiferentă viața”… Nu ma gandeam nici la mama, nici la nimic… acum mai vreau sa fac filme”… “Nu mi-e frica de moarte dar as vrea sa mai traiesc sa mai fac cateva filme”….”Tata muncea foarte mult. Eu cu el seman”…”Eu tot ce fac, fac prin munca asidua. Multi ma invidiaza, dar nimeni nu ma imita” …” Invatam foarte bine si ei (nn. parintii) aveau incredere in mine” … “Mi-am vazut dosarul de la Securitate. Era si Szoby Cseh acolo”..,  Sunt cateva crampeie din declaratii, graitoare pentru profilul artistului.

A fost un barbat frumos, plin de sarm, pe care l-au iubit foarte multe femei, celebre sau nu. Dincolo de numeroase legaturi pasagere a avut si trei casnicii. Prima relatie oficializata a fost cu o coafeza frumoasa. Au divortat dupa numai cateva luni, dupa ce ea a ramas gravida. Au hotarat amandoi ca acel copil sa nu se nasca. La 24 de ani, Sergiu simtea ca nu e pregatit sa devina tata. A doua oara s-a casatorit cand avea 50 de ani, cu o artista-scenograf  care facea si costume de film, pe nume Gabriela. Aceasta casnicie a durat 10 ani. Au ramas prieteni si dupa divort. Pana la ultimul mariaj, Nicolaescu a trait o poveste de dragoste cu actrita Ileana Popovici.

Cu Dana (Ionica), ultima dintre sotii, relatia a inceput pe cand ea avea numai 16 ani. Era, deci, cu 47 de ani mai tanara decat regizorul. Au fost casatoriti din 2005 până la moartea lui. Dana a fost genul de femeie preferat de regizor: inalta, bruneta, cu par lung, eleganta si foarte feminina, enigmatica si discreta, care semana izbitor cu actrita Ioana Pavelescu, una dintre actritele preferate ale regizorului.

Oficial, Nicolaescu n-a avut urmasi dar el era convins că are un copil dintr-o relație din 1956, cu o femeie pe nume Roxana. Ea era foarte frumoasa si …proaspat casatorita. La  un moment dat a plecat din tara fara sa-i spuna nimic artistului, de la care se pare ca a vrut doar un copil pe care sa-l creasca impreuna cu sotul ei.

“Marea iubire si cea mai stabila mi-a fost meseria” spunea maestrul.

Cei care l-au cunoscut aveau despre marele regizor, pareri impartite.

“Era un om cinstit, un barbat adevarat” isi aminteste scenograful Radu Corciova.

“L-am perceput ca fiind un om rece, un om respingator, de gheata. Un tip pe care cu greu il ghicesti”, spunea Costel Baloiu, partenerul lui Nicolaescu din “Pistruiatul”.

Au fost voci care l-au înfierat şi l-au descris ca pe un apropiat al regimului ceauşist. Unii l-au acuzat de colaborare cu Securitatea, dar Nicolaescu a negat mereu.

Intr-un interviú pentru revista Tango, Nicolaescu face o dezvaluire uimitoare:

“Eu din ‘78 aveam doua arme in casa. Le-am cumparat si nu le-am declarat. In decembrie 1989 le-am luat si le-am aruncat in curtea ambasadei Germaniei. Mi-era frica sa nu le gaseasca cineva acasa si sa o aresteze pe sotia mea…. Imi luasem o pusca cu luneta si amortizor. Nu imi inchipuiam neaparat ca am sa pot eu sa-l omor pe Ceausescu. Dar arma aceea reprezenta o speranta. O posibilitate. Dar, ca sa fiu sincer, eu nu sunt un om violent.”

Va las pe voi sa trageti ce concluzie doriti (!).

A jucat un rol important şi în Revoluţia din ’89. Este de notorietate episodul in care pe 22 decembrie, aflandu-se in balconul  Comitetul Central a fost la un pas de a  prelua puterea. Luase cuvantul Ilie Verdet si multimea l-a huiduit. A luat microfonul Iliescu si, de emotie (sau din obisnuinta) li s-a adresat oamenilor cu „dragi tovarasi“. Vacarm! Au inceput sa strige „Jos comunistii“. In aceste imprejurari, cand in difuzoare s-a auzit: „Sunt Sergiu Nicolaescu“ cei 400000 de oameni din piata au inceput sa scandeze in cor : „Sergiu, Sergiu“, un moment despre care artistul avea sa declare : «A fost un sentiment fantastic, cu siguranta cel mai emotionant din viata mea».

Sergiu Nicolaescu a scris mai multe cărţi pe tema Revolutiei.

Prima, “Un senator acuza”, publicata in doua editii (1996 si 1998), a fost urmata de “Cartea Revolutiei Romane decembrie ’89”- in 1999. In 2005, a publicat, “Lupta pentru putere. Decembrie – 1989” si “Revolutia. Inceputul adevarului”, apoi, in anul 2011 – “Mamaliga a explodat! Decembrie 1989”,  pe care autorul a scris-o ca raspuns pentru cei care se indoiesc de Revolutia Romana. La lansarea volumului, in martie 2011, Nicolaescu a spus ca participarea la Revolutie a fost “cel mai important lucru” pe care l-a facut: “Va rog sa credeti ca momentele respective au insemnat foarte mult pentru noi, si pentru mine a fost cel mai important lucru pe care l-am facut in viata mea. Romania, in momentul de fata, pentru mine, este o mare dezamagire. Si acest lucru a influentat aceasta ultima carte pe care am scos-o, in care, fara doar sau poate, transmit si cititorului aceasta cumplita stare prin care trecem in momentul de fata”.

Sergiu Nicolaescu a avut cinci mandate de senator, între 1990 şi 2012 si a activat mereu in cadrul Comisiei de Cultură, pentru 4 ani fiind preşedintele acestei comisii.

Marele regizor a scris si o carte autobiografica “Viaţă, destin şi film”, apărută la Editura Universitară, pe care eu n-am reusit inca s-o citesc. Documentarea pentru acest material are la baza exclusiv surse din domeniul online.

In decembrie 2007 Nicolaescu a avut un accident stupid.  A cazut pe scari, si si-a spart capul. I s-a format un hematom si a paralizat. Si-a pierdut toate facultatile, mentale si fizice. A fost operat pe creier de doua ori. Medicii nu credeau ca-si va mai reveni. Cu o perseverenta uimitoare a luat totul de la zero, invatand sa mearga din nou, sa vorbeasca. …”Imi repetam in cap „Desteapta-te, romane“ si ma chinuiam sa-l recit, ma gandeam la colegii mei de regie si asa am pronuntat primele nume: Blaier, Pita, Mihu… La 78 de ani am invatat sa scriu din nou… nu mai stiam nimic… era o senzatie cumplita”,  isi amintea regizorul.

Adevărat luptător atât în viaţă, cât şi în filmele sale, dupa ce şi-a revenit a lansat pe piaţa cinematografică, la 11 aprilie 2008, un nou film din seria comisarului Moldovan, ”Supravieţuitorul”, care nu s-a bucurat de acelasi succes ca predecesoarele din serie. Cei care l-au cunoscut spuneau ca Nicolaescu se schimbase. Era tot timpul nervos, nu mai avea rabdare.

Ca si traseul profesional, sfarsitul vietii lui Nicolaescu a fost unul controversat.

În 2009, a fost operat laparoscopic de colecistită acută, de o echipă de medici din cadrul Spitalului Elias din Capitală.

La sfârşitul lunii aprilie 2010, Sergiu Nicolaescu a fost internat la Spitalul de Urgenţă Floreasca, după ce a căzut (tot) pe scări şi s-a lovit  la frunte. Desi nu şi-a pierdut cunostinta iar investigatiile au aratat ca nu era vorba despre o lovitura foarte grava, dupa sutura plagii medicii au decis ca artistul trebuie sa ramana internat.

În februarie 2011, regizorul a acuzat unele probleme de sănătate (n-am aflat ce fel de probleme), fiind internat pentru câteva zile la Spitalul Elias.

Pe 6 decembrie 2012, Sergiu Nicolaescu a fost declarat cetatean de onoare al municipiului Targu-Jiu. In aceeasi zi, a fost inaugurat si un cinematograf care-i poarta numele. Cu acest prilej marele artist a declarant: “Ceea ce am facut in viata, in primul rand, a insemnat munca. Am facut peste 60 de filme, am 135 de milioane de telespectatori in Romania si peste un miliard de telespectatori in lume… Intotdeauna am spus cu mandrie ca sunt nascut in Targu-Jiu… Pentru mine filmul a insemnat ceea ce era mai important in viata. Existenta mea”, a spus atunci Sergiu Nicolaescu.

Pe 12 decembrie 2012, de la tribuna Senatului si-a anunţat retragerea din viaţa politică cu un mesaj emoţionant: … “Vreau să vă spun un sincer “La revedere!” şi vreau să vă spun în acelaşi timp “La mulţi ani!” şi Sărbători fericite”. „Mai am puțin de trăit și mi-am dorit să termin în profesia mea. Pentru acest lucru n-am mai participat la alegeri”…

A fost aplaudat de toti cei prezenti, desi cu unii dintre ei avusese divergente cu caracter politic. Un semn ultim de consideratie si respect.

Inainte de Craciunul din 2012, în timp ce mergea spre garaj, Nicolaescu a căzut din nou şi a suferit un traumatism toracic fisurandu-si câteva coaste.

Cadre medicale de la Spitalul Elias au declarat ca la 28 decembrie 2012 a fost operat laparoscopic de… peritonita (!?!). Intervenţia chirurgicală, a comunicat unitatea medicala, a decurs normal, fiind impusă de evoluţia clinică din ultimele 24 de ore, în contextul unei afecţiuni digestive cronice benigne cunoscute.

Cineastului i-a placut sa moara in aproape toate filmele. S-a lasat ucis in majoritatea filmelor sale, dar, la câteva zile dupa operatie, la 3 ianuarie 2013, orele 8:20,  intr-o dimineata de joi, moartea avea sa vina in realitate. Sergiu Nicolaescu – omul, chiar a murit în urma complicaţiilor cardiace şi pulmonare severe, care nu au răspuns la tratamentul intensiv aplicat.

“Am aflat cu tristete si m-a cutremurat aceasta stire, mai ales ca ieri dupa-amiaza am vorbit la telefon cu sotia lui Sergiu Nicolescu. Urmaream starea lui la spital. Mi-a povestit de Craciun despre accidentul acela, a alunecat pe gheata si si-a fisurat niste coaste. Eu credeam ca asta a fost cauza internarii sale. Am aflat ca de fapt a avut o peritonita … si de la sotie am aflat ieri ca dupa operatie a avut o evolutie mai complicata. Ieri dimineata s-a simtit mai rau, dar dupa-amiaza si spre seara se ameliorase situatia lui. Speram ca azi poate o sa-i fac o vizita, insa m-a luat prin suprindere aceasta veste tragica”, a spus Ion Iliescu.

Sergiu Nicolaescu a murit la varsta de 82 de ani si a fost incinerat. Ideea incinerării lansata suspect de tarziu ca dorință a maestrului, – a starnit agitatie indoieli si dezbateri contradictorii, nefiind pe placul multora, inclusiv al Bisericii Ortodoxe Române.

Danei i-a ramas intreaga avere a cineastului: 3 case si 2 terenuri insumand  un milion de euro, precum si 13 conturi bancare insumand 400000 de euro.

La sase luni de la moartea lui Sergiu Nicoleascu, un scandal fara precedent arunca in aer lumea artistica si nu numai. Iolanda – sora regretatului regizor sustinea ca fratele ei nu a vrut sa fie incinerat, vaduva lui hotarand acest lucru. Despre acest subiect a vorbit si poetul Corneliu Vadim Tudor care a lansat si acuzatia de malpraxis asupra medicilor  de la Elias care l-au  avut in grija pe Nicolaescu: „Marii doctori au facut multe greseli. Ei au spus ca a fost operat de peritonita si ca asta a fost cauza decesului, dar nu este adevarat. La internare au spus ca o coasta i-a intepat plamanii si el a acumulat lichid acolo. 48 de ore l-au plimbat dintr-o parte in alta, fara sa il bage in operatie. Cand au vazut ca are puroi in stomac au decis sa il opereze ca la NASA, laparoscopic, in loc sa taie si sa elimine sangele de acolo. Acel spital se transforma incet-incet intr-o uzina a mortii. Acolo s-au stins si Eugen Barbu si Adrian Paunescu„, a spus Corneliu Vadim Tudor la RTV.

La aflarea vesti despre moartea artistului, Petre Roman declara: “L-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu atat inainte cat si dupa Revolutie si m-am simtit foarte aproape de omul acesta. Ne raman pentru eternitate, pot spune, creatia sa, rolurile sale, maiestria sa regizorala, toata filmografia sa de dinainte si de dupa Revolutie. imi pare foarte rau de disparitia lui, dar ne ramane minunata lui creatie”.

“Vestea cutremuratoare a trecerii in nefiinta a uneia dintre cele mai mari valori a Romaniei, maestrul Sergiu Nicolaescu, marcheaza finalul trist al unui capitol din istoria noastra. Un capitol care s-a intins peste generatii, care a inchegat spiritual poporul roman si care a insemnat mult mai mult decat un indelung moment de aur al cinematografiei romanesti”, a spus Victor Ponta.

Iata si un fragment din mesajul de condoleante transmis de Traian Basescu: ”Maestrul a fost nu doar un mare regizor, scenarist şi actor, ci şi un creator de şcoală pentru ceea ce astăzi numim, cu atât de multă mândrie, cinematografia românească.…a dat dovadă de un talent excepţional, pe care a ştiut să-l cultive prin muncă şi dăruire, prin entuziasm şi vitalitate, trăsături care aveau să se regăsească în toate creaţiile sale cinematografice. Filmele sale fac parte nu numai din cultura românească, ci au fost înscrise demult în istoria cinematografiei mondiale”.

……………………………………………………………………………………………………

Gasesc portivit sa inchei aceasta evocare intrebandu-ma si intrebandu-va: Sergiu Nicolaescu a fost un geniu? Raspunsul meu este ca a fost un om, cu bune si cu rele, iubit si detestat, foarte inzestrat dar, mai ales, foarte muncitor. Ce putem invata de la Sergiu Nicolaescu? Raspunsul meu este unul singur: Tenacitatea. Voi ce parere aveti?

 

13 aprilie 2020

Luca Pitesteanu’

Francisc Munteanu – o viata ca o poveste dintr-un film de aventuri

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Francisc Munteanu a fost omul care a scris atat de mult, despre care s-a scris foarte putin, fata de cat ar fi trebuit ,,, si e pacat, zic eu, ca multi oameni din generatiile tinere nici macar n-au auzit de el. Acesta este motivul principal pentru care am hotarat sa scriu cele care urmeaza.

Probabil că multora, numele sau nu le este familiar. Nu e de mirare, insă Francisc Munteanu sau Franţ, cum îi spuneau apropiaţii, a fost o figura proeminenta a cinematografiei româneasti. A fost scriitor, a devenit scenarist, iar apoi regizor, regăsindu-se ulterior, concomitent în cele trei posturi.

Cea mai populară dintre operele sale este, fara indoiala,, serialul  „Pistruiatul“ pe care l-a realizat pentru Televiziunea Română, reluat cu succes şi astăzi, a cărui regie îi este deseori greşit atribuită prietenului său Sergiu Nicolaescu. Voi aminti aici ca adevaratul regizor al cunoscutului serial a organizat o preselecţie, cu vreo 500 de băieţi, între 10 şi 15 ani pentru rolul Pistruiatului, descoperindu-l astfel pe Costel Baloiu.

Colaboratorii sai spuneau despre Frant, ca vorbea bine româneste dar avea un vag accent unguresc, ca era si simpatic dar si exigent si ca îsi putea permite sã vinã la lucru oricând, adica ii displacea trezitul preá de dimineata.

Ion Dichiseanu, unul dintre actorii preferaţi ai marelui regizor spunea: „Ce om minunat, Francisc Munteanu, cât de mult îi datorez! … Un om cald, deschis, cu umor şi spirit de echipă. Nu mai vorbesc de talent. Era o plăcere să joci sub bagheta lui, ştia să vorbească cu actorul, ştia cum să-l îndrume, îl lăsa liber, nu-i impunea, neapărat să facă aşa cum credea el că trebuie…

Prima dată cei doi s-au întâlnit la Buftea si actorul isi aminteste: …  «aşteptam proba de filmare la « Dincolo de barieră ». S-a uitat în direcţia mea şi a zis: «Hai, Belmondo, vino să-ţi dau textul!» Nefiind obişnuit cu felul său de-a fi, am întors capul. «Nu tu, ma’,  ăla dichisitul»”

Cu aceiasi nostalgie, amintindu-si despre inceputurile sale in cinematografie, Constantin Vaeni, cel care avea sa devina la randul lui regizor, povesteste despre Francisc Munteanu: ‘’Broască”.. îmi spunea, ori de cite ori dădea cu ochii de mine, pe la diverse filmări prin Bucuresti la care mă trăgea ața … rîdea de mine, cu drag, zicîndu-le celor din preajmă : îl vedeți?.. ăsta se uită la cadru ca broasca la libelulă … lasați-l, mă, şi pe el să bage un ochi în aparat “.

Francisc Munteanu s-a nascut pe 9 aprilie 1924 in Vetel, azi in judetul  Hunedoara, intr-o familie modesta, si din cauza saraciei a inceput sa lucreze de la o varsta frageda. Scoala  a facut-o in Timisoara si Orsova. Nevoit sa se intretina va avea mai multe  slujbe, lucrand ca  ucenic lacatus si muncitor la o fabrica de ciocolata de la Resita – in timpul razboiului, sau ca ucenic la un pictor de firme din Budapesta.

In paginile romanului memorialistic „Disciplina dezordinii“ Titus Popovici a relatat multe dintre aventurile din tinereţea prietenului si colaboratorului său Francisc. Voi aminti si eu, foarte pe scurt, cateva dintre acestea:

Intre anii 1943-1944 a fost marinar si a condus un slep al flotei germane pe Dunărea plina de mine magnetice.  Pur si simplu a avut noroc sa traiasca.

In timp ce la Bucuresti la 23 August 1944 se intorceau armele impotriva nemtilor, tanarul Francisc se afla la  Budapesta. Va fi luat prizonier mai intai de trupele germane, apoi, la inceputul anului 1945 (intr-un mod realmente stupid), de cele sovietice, fiind internat într-un lagăr de prizonieri, de unde a evadat ascunzandu-se in casa familiei unei fete, Ilonka.

Pe Ilonka o cunoscuse in urma cu vreo jumatate de an, pe cand lucra pe slep. A dus-o odată pe Dunăre, până la Tulcea. Pe drum, Francisc si-a pus in valoare farmecul irezistibil, a sedus-o si Ilonka a ramas insarcinata.

Era criza, i se nascuse copilul si avea nevoie de hrana. Tuturor le era greu, dar  el era inventiv si descurcăreţ, calauzit de curajul inconştienţei. Avea pasaport de apatrid si făcuse rost si de un fel de atestat de traducător, cu ştampila falsă a Comandamentului Sovietic al Budapestei. Nu ştia ruseşte ci invatase doar putin  bulgareste din carciumile de pe malul drept al Dunării. “Furase” ceva meserie in vremea cand fusese ucenic de pictor si pictase un portret al lui Stalin si-l facuse sul. Oriunde pleca lua portretul sub brat. Cu cele trei efecte, Francisc pacalise multe patrule de pe strazile Budapestei, prezentandu-se drept pictor apatrid sau traducator. Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, intr.-o zi, un ofiter i-a rupt portretul şi i-a spus: «Uje tî ne hudojnik ( Acum nu mai eşti pictor!)» şi  asa tanarul Francisc a devenit prizonier de război. A fost impins  intr-o coloana masiva de prizonieri care se indrepta în marş forţat catre uriaşele pivniţe de vinuri de lângă Budapesta, întinse pe zeci de kilometri, care fusesera transformate in punct de tranzit pentru prizonierii civili. Acesta este cel de-al doilea mare cosmar al vietii sale, dupa slalomul cu slepul pe Dunarea plina de mine magnetice. Pivnitele intunecate erau inundate de vinul care curgea din butoaiele lovite de gloante.  Din cauza aglomeratiei fiecare era nevoit sa se usureze in locul in care se afla si prizonierii stateau efectiv cu picioarele in vinul amestecat cu excremente.  Duhoarea era de nesuportat si cum tranzitarea pivnitelor uneori dura chiar si doua saptamani, foarte multi nu rezistau. De fapt aceasta era si o metoda de triere. Numai cei care-si demonstrau rezistenta urmau sa fie dusi sa munceasca fortat pentru a reconstrui Uniunea Sovietica.

Dar soarta viitorului scriitor avea sa-i fie favorabila si de data asta. Iata cum povesteste Titus Popovici aceasta intamplare: „După câteva zile de zăcut în beznă şi putoare au fost scoşi în paturi de puşcă pe o câmpie acoperită cu zăpadă orbitoare în razele unui soare necruţător. Francisc a suferit atunci o ardere de retină. Ani de zile după aceea, cea mai mică rază de soare îi provoca dureri insuportabile. (…)

A reusit sa fuga destul de repede pe campul inzapezit . Dar aventura nu avea sa se incheie. „A doua zi şi-a luat soţia şi copilul si-au plecat la gară. Au stat ascunsi într-un vagon de marfa dintr-un tren cu care Francisc spera sa ajunga la Viena. Dar trenul a ajuns la Arad.  Cat a durat chinuitoarea calatorie, Franţ s-a hrănit cu laptele nevestei sale de 19 ani. Un soldat sovietic beat, care i-a vazut, a vrut s-o violeze pe Ilonka. S-a iscat o bataie si soldatul l-a lovit pe tanarul sot cu patul pustii. Atunci Francisc a pierdut toţi dinţii dar a reusit să-l arunce pe soldat din trenul aflat in mers.

La Arad, pe peron, un tovaras care recruta viitori membri ai  Partidului Comunist, ii promite ca daca va semna o adeziune, va primi cu siguranta o slujba si o locuinta.  Francisc semneaza imediat. Locuinta care i s-a repartizat a fost de fapt un spaţiul dintre peretele si  spatele ecranului  cinematografului «Urania».

A locuit luni de zile acolo, cu sotia sa si copilul lor. Ca sa-si castige existenta a început să picteze, portrete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Portrete mari, de câte 10 metri pătraţi. Comenzile erau din ce in ce mai multe, si, ca sa le poata onora, a angajat cativa ucenici. Adica devenise exploatator. Tovarasii au aflat si  l-au exclus din partid, insa Francisc a avut si de data asta noroc. Se apropia sarbatoarea de 7 Noiembrie şi era mare nevoie de tablouri si panouri. Asa ca a doua zi a fost rechemat in partid.

1945. Se termina razboiul. In viata lui urmeaza un alt capitol. Diferit. Francisc Munteanu incepe sa scrie in presa destanga a vremii, initial la revista “Orizonturi noi”, apoi devine redactor la ziarul aradean “Patriotul”, muncind in paralel la o tesatorie. La inceputul anilor ’50 primeste un post de inspector general al Directiei Teatrelor din cadrul Ministerului Artelor si Informatiilor si debuteaza, ca dramaturg, cu piesa “Sabotaj” pe scena Teatrului National din Bucuresti. I se ofera functia de director general al teatrelor, cu sediul la etajul al II-lea al hotelului «Ambasador». Aici il cunoaste pe Titus Popovici, cu care avea sa colaboreze in domeniul literaturii si cinematografiei, tot restul vietii. Dealtfel cei doi debuteaza impreuna in 1951, cu volumul de proza scurta “Mecanicul si alti oameni de azi”.

1954 este un an bogat in evenimente pentru Francisc Munteanu. Publica nuvela “Lenta”, inspirata din realitatile satului nou, si romanul “In orasul de pe Mures”, in care abordeaza tema industrializarii socialiste. Plin de ambitie, ca sã câstige bani multi, incepe se sa scrie si scenarii de film si, curand, incepe si activitatea de regizor la Studiourile Cinematografice „Buftea”.

Devine un om bogat. Ca si principalul lui colaborator, Titus Popovici, Francisc Munteanu traia acum intr-o locuinta de lux, avand tot ce dorea si scria “in conditii omenesti”.

Opera sa literara este impresionanta: peste 30 de volume de romane si nuvele, fara a socoti si traducerile.

Reprezentative sunt: “Profesorul de muzică”, “Pistruiatul”, “Lenta”, “În orașul de pe Mureș”, “Statuile nu rad niciodată”, “Reîntoarcerea” , “Prințesa din Sega”, “Scrisori din Calea Lactee”.

Din cele peste 20 de scenarii de film semnate de Francisc Munteanu, amintesc : “Valurile Dunării”, “La patru pași de infinit”, “Sfînta Tereza și diavolii”, “Pistruiatul”, “Roșcovanul”, “Pruncul, petrolul și ardelenii”, “Pădurea de fagi”.

Scrierile sale oscileaza intre registrul ideologic si registrul eroic si, daca nu au subiecte privitoare la constructia socialismului, se refera la intamplari si conflicte neobisnuite din anii razboiului si ai regimului fascist, putand alcatui o cronica neorealista, de mari dimensiuni istorice, cu tuse autobiografice amintind deseori de suferinte si de lupta pentru supravietuire. Aceste scrieri fac din Francisc Munteanu un scriitor reprezentativ al deceniului sase.

“Pistruiatul”, “Roscovanul”, “Vară sentimentală”, “Tunelul”, “Duminică în familie” sunt numai cateva dintre cele 20 de filme pe care le-a regizat.

Se poate spune despre Francisc Munteanu ca si-a cladit succesul cu propriile maini? Eu cred ca da. Cred deoarece in tinerete el nici nu indraznea sa se gandeasca la o cariera literara sau regizorala. A inceput sa scrie  pentru a supravietui. A muncit foarte mult. Si a reusit.

S-a nascut intr-o zi de  aprilie si a murit tot intr-o zi de aprilie.

Francisc Munteanu a murit pe 13 aprilie 1993 la Bucuresti si a fost incinerat.

 

9 aprilie 2020

Luca Pitesteanu’

 

Pe scurt despre Umberto Eco

 

 

 

 

 

 

 

 

S-a nascut in nordul Italiei, in provincia Alessandria, la 5 ianuarie 1932  si a fost unul dintre cei mai de seama, daca nu chiar cel mai important dintre avangardistii culturali italieni.
Scriitor, filosof, estetician, semiotician, istoriograf, Doctor în filologie și litere, profesor de semiotica la Universitatea din Bologna, Umberto Eco – marele scriitor de religie romano-catolica cu un umor deosebit, apartine intregii lumi culturale.
De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii si distinctii. In anul 1993 i-a fost acordata Legiunea de Onoare. Cincizeci de universitati i-au conferit titlul de Doctor Honoris Causa.
Umberto Eco a fost un scriitor prolific si un cititor pasionat. Acasa, in cele doua biblioteci avea mai mult de cincizeci de mii de volume, cu o mie doua sute de carţi rare.  Treizeci dintre cartile preferate il insoteau in calatorii, fiind inregistrate electronic in memoria unui I-Pad.
In primul sau roman, „Numele trandafirului” (Il nome della rosa) se impletesc elemente din teoria literara, semiotica si analiza biblica, intr-un cadru imaginar construit dintr-o abundenta de simboluri, cu o incontestabila maiestrie. Teoriile autorului despre arta fictiunii sunt cunoscute si apreciate la nivel mondial. Exista o legenda despre scrierea “accidentala, dintr-o ambitie” a romanului. Se spune ca atunci cand o prietena care publica o serie de carti politiste “de buzunar” l-ar fi intrebat daca ar putea sa scrie o simpla carte poliţista mica si usor de citit, Eco a raspuns ca poate sa scrie chiar si o carte de cinci sute de pagini, mai mult decat politista, si sa-i plaseze acţiunea în Evul Mediu. Aşa ar fi aparut “Numele trandafirului”
Romanul a fost publicat in anul 1980, cand autorul avea aproape 50 de ani, o varsta de deplina maturitate (creatoare) literara.
Tradus in peste 40 de limbi si editat in milioane de exemplare, acest roman a fost cel mai mare succes literar al lui Eco. La foarte scurt timp de la aparitie, romanului i-a fost acordat Premiul pentru cea mai bună carte a anului 1980, iar in 1981- Premiul Strega – un prestigios premiu literar italian. Romanul este despre putere, minciuna, riscurile cunoasterii, obraznicia spiritului, erezie, dar si despre adrvar. Este despre cuvintele care sporesc puterea sau amplifica neputinta, despre imaginare si reprezentare. Locul in care “se desfasoara actiunea” este o abatie in care autorul prezinta fapte si personaje, sugerand subtil similitudini cu fapte si oameni din Italia secolului douazeci. Romanul, in care cititorul avizat observa influente din idei, principii si teorii enuntate (in scrierile lor) de Aristotel, Fericitului Augustin, Toma de Aquino, Thomas Mann, Conan Doyle, Borges dar si de Wittgenstein, Pierce sau Saussure, se incheie cu un citat în latinã din “Despre dispreţul pentru lume” al moralistului neoplatonic Bernard De Morlaix (De Cluny): „Dainuie numai prin nume stravechiul trandafir, i-am pastrat numai numele – gol” (traducere aproximativa).
Ecranizarea, dupa sase ani de la aparitia romanului, a fost la randu-i un succes remarcabil..
Dintre cele mai importante scrieri ale lui Umberto Eco as mai mentiona:
Jurnal minim – 1963;
Pendulul lui Foucault – 1988, distins cu Premiul Bancarella;
Al doilea jurnal minim – 1992;
Insula din ziua de ieri – 1994;
Misterioasa flacara a reginei Loana – 2004;
Cimitirul din Praga – 2010 (a fost best-seller).
In anul 1977 Umberto Eco a scris faimoasa “ Cum se face o teza de licenta”, lucrare “de capatai” pentru orice student (responsabil, evident) din lumea asta. M-am bucurat si eu, la timpul meu de pretioasele invataminte din aceasta lucrare, recomandata cu o insistenta, mai mult decat pedagogica, aproape paterna, de catre Profesorul (majuscula intentionata) Septimiu Chelcea, tuturor studentilor lui.
Zeci de ani, Eco a fost principal colaborator la realizarea a două lucrări monumentale -„Istoria Frumusetii” si „Istoria Uratului”. Bogat ilustrate cu sute de capodopere ale tuturor timpurilor, aceste carti infatiseaza evoluţia artei – exprimata atat in “frumos’ cat si in aspectele ei dizgratioase.
A scris si cateva carti pentru copii
Mare parte a numeroaselor sale eseuri, devenite modele ale acestui gen, a fost scrisa intr-un stil ironic, fiind usor de inteles.
Opera lui Eco este diversa si foarte cuprinzatoare. Ar trebui amintite si alte multe titluri importante. Eu, insa, ma voi opri aici. Oricum, aceste lucrari sunt usor de gasit “pe internet”.
Cu teoria sa despre proliferarea retelelor de socializare, enuntata intr-un discurs public, Eco a provocat o furtuna de polemici.
„Reţelele de socializare au dat posibilitatea disidenţilor din China sau Turcia sa prinda voce, au devenit un spaţiu al diversitatii si al schimbului de opinii, dar si locul unde legiuni de imbecili au primit dreptul la cuvant”,
Renumitele aprecieri critice la adresa lui Berlusconi dintr-un interviu acordat publicaţiei britanice “The Guardian” au starnit, deasemenea, reactii puternice.
“Berlusconi era profund anti-intelectual si se lăuda ca n-a mai citit un roman de 20 de ani…Berlusconi este un geniu al comunicarii, altfel nu s-ar fi imbogatit aşa de mult. Şi-a identificat de la început publicul – oamenii de varsta medie, care se uita la televizor. Sloganul lui a fost: platiţi mai puţine taxe (!). Când premierul iti propune asta, îţi convine…Italia oricum nu este o tara intelectuala”
Multe dintre lucrarile academice si literare ale lui Eco au aparut si in tara noastra.

Suferind de mai mult timp de cancer, scriitorul a murit la 19 februarie 2016, intr-o zi de vineri, in jurul orei 21.30, in casa sa de la Milano. Avea optzeci si patru de ani.

 

5 ianuarie 2019

Luca Pitesteanu’

Un personaj care a marcat evolutia mass-mediei românesti din secolul trecut. Initialele numelui sau erau TV (de la Televiziune)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Semăna cu Lino Ventura. Se spune ca la un festival de film din Franţa, un ziarist l-ar fi întrebat, în glumă, pe marele actor italian dacă Tudor Vornicu (ca despre el e vorba), poate fi fratele său geamăn, si ca Ventura ar fi răspuns: „Aş fi onorat ca el să fie fratele meu”.

“Om” si “vedeta” cu (cel putin) doua vieti paralele, Vornicu era prea popular, motiv pentru care Elenei Ceausescu nu-i placea deloc.

Tudor Vornicu  s-a nascut  in 1926 – anul în care John Logie Baird inventa televizorul, la  29 ianuarie, la tara, in satul  Angheleşti, din comuna  Rugineşti  (acum) in judetul Vrancea.

Anul 1948 a marcat începutul carierei lui de jurnalist. A inceput colaborarea la ziarul “Sportul Românesc” şi la emisiunile sportive ale Radiodifuziunii Române.

A fost elev la Liceul Gheorghe Şincai din Bucureşti si a avut cateva tentative nereuşite de a absolvi Facultatea de Litere. In anul 1950 a absolvit Academia Comercială din Bucureşti.

În anul 1953 incepe sa scrie la revista “Stadion”.

A practicat mai multe sporturi: rugby, atletism, tir.

În anul 1960 a fost prezent la Jocurile Olimpice desfăşurate la Roma, alături de delegaţia României.

Ambiţia şi pasiunea pentru gazetărie, dovedita ca redactor (la Scînteia) dar şi faptul ca vorbea cursiv italiana şi franceza l-au recomandat pentru postul de ataşat cultural al Ambasadei României în Franţa. Astfel, în 1960 se stabileste la Paris unde va indeplini (si) misiunea de corespondent al agentiei de stiri “Agerpres” si al cotidianului “Scanteia”. In perioada de cinci ani petrecuta acolo, a asistat la evenimentul prilejuit de preluarea presedintiei de catre Charles de Gaulle si a transmis “relatari” de la vizita lui Nikita Hrusciov, succesorul lui Stalin. Din Franta a mers deseori (si) în Spania – după războiul civil, tot in calitate de corespondent.

Pentru sase luni a fost detasat in Israel. In acest timp, calitatea lui de colaborator al serviciilor speciale a atins, se pare, punctul culminant. Neoficial, din cauza apropierii de Gheorghiu Dej, Paul Niculescu-Mizil, si de alti “fruntasi” ai regimului de atunci, precum si a zvonurilor despre misiunile sale externe, in cercurile de cunoscuti si “cunoscatori” din Romania i se spunea “Mon Colonel”.

Conform unei confesiuni facuta lui Octavian Sava (alt mare realizator de emisiuni al Televiziunii Romane), in Israel, Vornicu incepuse o idila cu o “traducatoare oficiala” de la care obţinea înaintea tuturor textele, si informatiile de interes, şi le comunica imediat  în Romania.

A luat parte la procesul criminalului de razboi Otto Adolf Eichman, judecat intr-un tribunal din Ierusalim, pentru exterminarea a sase milioane de evrei între anii 1940-1945.

Securitatea avea o parere buna despre Tudor Vornicu. Intr-unul dintre rapoartele ei se  mentiona  ca are “aptitudini pentru munca de securitate, e curajos, perseverent, cu initiativa in munca, un tip inteligent, volubil, prietenos, avind o buna pregatire politica si de cultura generala” dar, in 1975 intre el si Securitate apar cateva neintelegeri. Printre altele i se reprosa ca “isi manifesta dezaprobarea fata de activitatea unor persoane cu functii de conducere din Radioteleviziune si alte organisme din mediul cultural, facand aprecieri tendentioase la adresa acestora”. Este “dat in atentia” Directiei a III-a. I se intercepteaza corespondenta si telefonului si i se monteaza microfoane in birou.

Oricum, prin Televiziune a circulat mereu zvonul ca Tudor Vornicu a fost mai mult decat un simplu colaborator al Securitatii,”purtand trese pe sub costum”.  Acest lucru reiese si din “Dosarul de obiectiv” al Radioteleviziunii.

Ma voi opri aici cu relatarile despre colaborarea lui cu securitatea, considerand ca activitatea relevanta a lui Vornicu “tine” de televiziune.

In bransa mass-mediei au fost si sunt multi colaboratori ai securitatii, dar ei nu se apropie, din pacate, nici pe departe, de calitatea profesionala a realizatorului Vornicu.

Era un gazetar redutabil dar vocatia sa era divertismentul de televiziune.

In Franţa, Vornicu a urmarit cu interes toate programele de tip variete, magazinele culturale şi de divertisment, descoperind mirajul televiziunii de care a ramas indragostit iremediabil pana in ultima zi a vietii.

In anul 1964 isi începea activitatea in Televiziunea Română in care a deţinut mai multe funcţii: şef la redacţia Actualităţi, redactor-şef la redacţia emisiunilor culturale, director de programe si director adjunct al institutiei.  In Televiziune  a realizat mai multe emisiuni de divertisment, magazine culturale şi programe de varietati. Emisiunile “De la A la… Infinit”,” Mozaic duminical”, “Album duminical”, “Gala Desenului Animat”,“Post Meridian” au fost deosebit de apreciate în acea perioadă iar cei de-o varsata cu mine sau mai in varsta, le mai evoca si acum cu  nostalgie.

Talentul de om de televiziune i-a fost recunoscut repede si (aproape) unanim.  Spun aproape pentru ca Vornicu, la fel ca orice om cu personalitate puternica, avea si dusmani. Dealtfel, in televiziune, nu cred sa fie cineva care n-are parte de invidie si barfa. A fost un adevarat maestru al interviurilor, iscodea dar si valoriza pe fiecare dintre invitatii la emisiunile sale. Si n-au fost putine personalitatile pe care le-a intervievat. Georges Pompidou, Amza Pellea, Aura Urziceanu, Leopoldina Balanuta, Nichita Stanescu, sunt nunai cateva dintre acestea.

“Era şeful ideal, dispus să împărtăşească tot ce ştie şi să-ţi dea mână liberă, un profesionist impecabil, gata să te susţină, să-ţi ia apărarea, ceea ce într-o epocă de laşitate era şi mai de preţ”, marturisea criticul de film Irina Margareta Nistor.

Televiziunea a fost viaţa lui. Foarte pasionat, puternic, autoritar si intransigent, un autodidact încăpăţînat si mereu neobosit, Tudor Vornicu pierdea multe nopţi muncind la “montarea” emisiunilor.

A colaborat cu nume mari ale televiziunii autohtone: Dan Mihăescu,  Valeriu Lazarov , Cristian Ţopescu, Octavian Sava, Sanda Ţăranu, Florentina Satmari…

In anul 1968 a coordonat realizarea Festivalului Cerbul de Aur, un eveniment de inalta clasa pentru vremea aceea si fenomenal din punct de vedere al costurilor de productie imense, creat dupa modelul unor renumite spectacole din Italia şi Franţa.

Mulți profesioniști de televiziune din Europa (si nu numai) îl cunoșteau și erau încântați să discute cu el, iar cand se afla la cate un eveniment extern, jurnaliștii își programau interviurile cu el în funcție de timpul lui liber.

Era dur dar romantic. Floarea lui preferată era liliacul. Generos, vesel, sarmant, tandru, cu un real simt al umorului, vesnic indragostit, Tudor Vornicu a avut parte de dragostea multor femei frumoase din intreaga lume. A fost (si) casatorit. De trei ori… Un Don Juan care avea, totuși, demnitatea de a-si recunoaşte propriile greşeli.

Eu am aflat de el cand aveam (cred) vreo saisprezece ani, de la “Album Duminical”. Apoi, in 1982, Dumnezeu a vrut sa ma aflu in fata lui, sa-l cunosc chiar in studioul care acum ii poarta numele. Faceam parte dintr-un grup satiric in care aveam rolul principal si am primit invitatia  sa filmam un “show” de douazeci de minute. Eu spuneam un monolog de vreo trei minute si, tin minte ca la repetitia dinaintea filmarii, pe care el a urmarit-o stand in picioare, s-a apropiat mi-a zambit si mi-a zis: “Bine, e bine!” Asta a fost tot, dar pentru mine aceste trei cuvinte au contat mult. Il admiram.

In ziua de 2 aprilie 1989 Tudor Vornicu a murit. Liliacul era inflorit.

In noaptea dinaintea mortii a fost sunat la spital de catre prietenul sau Octavian Sava, care a spus ca ultimele cuvinte ale lui Vornicu au fost “Ăştia (doctorii) spun că inima îmi bălteşte în sânge”.

Se pare ca a murit “de inima rea”. Regimul hotarase “sa-i ia” toate emisiunile importante.

A fost înmormântat la Cimitirul Bellu la 5 aprilie, orele 12:00 desi oficial se comunicase ca ceremonia va incepe la 13:00. A fost o mica diversiune, pusa la cale pentru evitarea unei busculade de proportii. Inca de dimineata la cimitir venisera sute de oameni sa-i aduca un ultim omagiu. Si pana la 12 au mai venit alte multe sute.

“A promovat valoarea și s-a bazat numai pe valori…Nu știu cine-i va mai putea lua locul”  spunea intr-un interviu Florentina Satmari. Din pacate, pana acum, Tudor Vornicu n-a mai putut fi inlocuit.

Pentru cei interesati:

La 21 Martie 2008 a avut loc lansarea cartii biografice “Tudor Vornicu”, a scriitoarei vrancene Annie Musca. Nu cred ca e prea greu de procurat.

Eu n-am citit-o (inca) dar sunt sigur ca aceasta carte ofera mult mai multe amanunte interessante care intregesc imaginea marelui teleast, decat acest modest articol.

 

4 aprilie 2019

Luca Pitesteanu’