Francisc Munteanu a fost omul care a scris atat de mult, despre care s-a scris foarte putin, fata de cat ar fi trebuit ,,, si e pacat, zic eu, ca multi oameni din generatiile tinere nici macar n-au auzit de el. Acesta este motivul principal pentru care am hotarat sa scriu cele care urmeaza.
Probabil că multora, numele sau nu le este familiar. Nu e de mirare, insă Francisc Munteanu sau Franţ, cum îi spuneau apropiaţii, a fost o figura proeminenta a cinematografiei româneasti. A fost scriitor, a devenit scenarist, iar apoi regizor, regăsindu-se ulterior, concomitent în cele trei posturi.
Cea mai populară dintre operele sale este, fara indoiala,, serialul „Pistruiatul“ pe care l-a realizat pentru Televiziunea Română, reluat cu succes şi astăzi, a cărui regie îi este deseori greşit atribuită prietenului său Sergiu Nicolaescu. Voi aminti aici ca adevaratul regizor al cunoscutului serial a organizat o preselecţie, cu vreo 500 de băieţi, între 10 şi 15 ani pentru rolul Pistruiatului, descoperindu-l astfel pe Costel Baloiu.
Colaboratorii sai spuneau despre Frant, ca vorbea bine româneste dar avea un vag accent unguresc, ca era si simpatic dar si exigent si ca îsi putea permite sã vinã la lucru oricând, adica ii displacea trezitul preá de dimineata.
Ion Dichiseanu, unul dintre actorii preferaţi ai marelui regizor spunea: „Ce om minunat, Francisc Munteanu, cât de mult îi datorez! … Un om cald, deschis, cu umor şi spirit de echipă. Nu mai vorbesc de talent. Era o plăcere să joci sub bagheta lui, ştia să vorbească cu actorul, ştia cum să-l îndrume, îl lăsa liber, nu-i impunea, neapărat să facă aşa cum credea el că trebuie…
Prima dată cei doi s-au întâlnit la Buftea si actorul isi aminteste: … «aşteptam proba de filmare la « Dincolo de barieră ». S-a uitat în direcţia mea şi a zis: «Hai, Belmondo, vino să-ţi dau textul!» Nefiind obişnuit cu felul său de-a fi, am întors capul. «Nu tu, ma’, ăla dichisitul»”
Cu aceiasi nostalgie, amintindu-si despre inceputurile sale in cinematografie, Constantin Vaeni, cel care avea sa devina la randul lui regizor, povesteste despre Francisc Munteanu: ‘’Broască”.. îmi spunea, ori de cite ori dădea cu ochii de mine, pe la diverse filmări prin Bucuresti la care mă trăgea ața … rîdea de mine, cu drag, zicîndu-le celor din preajmă : îl vedeți?.. ăsta se uită la cadru ca broasca la libelulă … lasați-l, mă, şi pe el să bage un ochi în aparat „.
Francisc Munteanu s-a nascut pe 9 aprilie 1924 in Vetel, azi in judetul Hunedoara, intr-o familie modesta, si din cauza saraciei a inceput sa lucreze de la o varsta frageda. Scoala a facut-o in Timisoara si Orsova. Nevoit sa se intretina va avea mai multe slujbe, lucrand ca ucenic lacatus si muncitor la o fabrica de ciocolata de la Resita – in timpul razboiului, sau ca ucenic la un pictor de firme din Budapesta.
In paginile romanului memorialistic „Disciplina dezordinii“ Titus Popovici a relatat multe dintre aventurile din tinereţea prietenului si colaboratorului său Francisc. Voi aminti si eu, foarte pe scurt, cateva dintre acestea:
Intre anii 1943-1944 a fost marinar si a condus un slep al flotei germane pe Dunărea plina de mine magnetice. Pur si simplu a avut noroc sa traiasca.
In timp ce la Bucuresti la 23 August 1944 se intorceau armele impotriva nemtilor, tanarul Francisc se afla la Budapesta. Va fi luat prizonier mai intai de trupele germane, apoi, la inceputul anului 1945 (intr-un mod realmente stupid), de cele sovietice, fiind internat într-un lagăr de prizonieri, de unde a evadat ascunzandu-se in casa familiei unei fete, Ilonka.
Pe Ilonka o cunoscuse in urma cu vreo jumatate de an, pe cand lucra pe slep. A dus-o odată pe Dunăre, până la Tulcea. Pe drum, Francisc si-a pus in valoare farmecul irezistibil, a sedus-o si Ilonka a ramas insarcinata.
Era criza, i se nascuse copilul si avea nevoie de hrana. Tuturor le era greu, dar el era inventiv si descurcăreţ, calauzit de curajul inconştienţei. Avea pasaport de apatrid si făcuse rost si de un fel de atestat de traducător, cu ştampila falsă a Comandamentului Sovietic al Budapestei. Nu ştia ruseşte ci invatase doar putin bulgareste din carciumile de pe malul drept al Dunării. “Furase” ceva meserie in vremea cand fusese ucenic de pictor si pictase un portret al lui Stalin si-l facuse sul. Oriunde pleca lua portretul sub brat. Cu cele trei efecte, Francisc pacalise multe patrule de pe strazile Budapestei, prezentandu-se drept pictor apatrid sau traducator. Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, intr.-o zi, un ofiter i-a rupt portretul şi i-a spus: «Uje tî ne hudojnik ( Acum nu mai eşti pictor!)» şi asa tanarul Francisc a devenit prizonier de război. A fost impins intr-o coloana masiva de prizonieri care se indrepta în marş forţat catre uriaşele pivniţe de vinuri de lângă Budapesta, întinse pe zeci de kilometri, care fusesera transformate in punct de tranzit pentru prizonierii civili. Acesta este cel de-al doilea mare cosmar al vietii sale, dupa slalomul cu slepul pe Dunarea plina de mine magnetice. Pivnitele intunecate erau inundate de vinul care curgea din butoaiele lovite de gloante. Din cauza aglomeratiei fiecare era nevoit sa se usureze in locul in care se afla si prizonierii stateau efectiv cu picioarele in vinul amestecat cu excremente. Duhoarea era de nesuportat si cum tranzitarea pivnitelor uneori dura chiar si doua saptamani, foarte multi nu rezistau. De fapt aceasta era si o metoda de triere. Numai cei care-si demonstrau rezistenta urmau sa fie dusi sa munceasca fortat pentru a reconstrui Uniunea Sovietica.
Dar soarta viitorului scriitor avea sa-i fie favorabila si de data asta. Iata cum povesteste Titus Popovici aceasta intamplare: „După câteva zile de zăcut în beznă şi putoare au fost scoşi în paturi de puşcă pe o câmpie acoperită cu zăpadă orbitoare în razele unui soare necruţător. Francisc a suferit atunci o ardere de retină. Ani de zile după aceea, cea mai mică rază de soare îi provoca dureri insuportabile. (…)
A reusit sa fuga destul de repede pe campul inzapezit . Dar aventura nu avea sa se incheie. „A doua zi şi-a luat soţia şi copilul si-au plecat la gară. Au stat ascunsi într-un vagon de marfa dintr-un tren cu care Francisc spera sa ajunga la Viena. Dar trenul a ajuns la Arad. Cat a durat chinuitoarea calatorie, Franţ s-a hrănit cu laptele nevestei sale de 19 ani. Un soldat sovietic beat, care i-a vazut, a vrut s-o violeze pe Ilonka. S-a iscat o bataie si soldatul l-a lovit pe tanarul sot cu patul pustii. Atunci Francisc a pierdut toţi dinţii dar a reusit să-l arunce pe soldat din trenul aflat in mers.
La Arad, pe peron, un tovaras care recruta viitori membri ai Partidului Comunist, ii promite ca daca va semna o adeziune, va primi cu siguranta o slujba si o locuinta. Francisc semneaza imediat. Locuinta care i s-a repartizat a fost de fapt un spaţiul dintre peretele si spatele ecranului cinematografului «Urania».
A locuit luni de zile acolo, cu sotia sa si copilul lor. Ca sa-si castige existenta a început să picteze, portrete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Portrete mari, de câte 10 metri pătraţi. Comenzile erau din ce in ce mai multe, si, ca sa le poata onora, a angajat cativa ucenici. Adica devenise exploatator. Tovarasii au aflat si l-au exclus din partid, insa Francisc a avut si de data asta noroc. Se apropia sarbatoarea de 7 Noiembrie şi era mare nevoie de tablouri si panouri. Asa ca a doua zi a fost rechemat in partid.
1945. Se termina razboiul. In viata lui urmeaza un alt capitol. Diferit. Francisc Munteanu incepe sa scrie in presa destanga a vremii, initial la revista “Orizonturi noi”, apoi devine redactor la ziarul aradean “Patriotul”, muncind in paralel la o tesatorie. La inceputul anilor ’50 primeste un post de inspector general al Directiei Teatrelor din cadrul Ministerului Artelor si Informatiilor si debuteaza, ca dramaturg, cu piesa “Sabotaj” pe scena Teatrului National din Bucuresti. I se ofera functia de director general al teatrelor, cu sediul la etajul al II-lea al hotelului «Ambasador». Aici il cunoaste pe Titus Popovici, cu care avea sa colaboreze in domeniul literaturii si cinematografiei, tot restul vietii. Dealtfel cei doi debuteaza impreuna in 1951, cu volumul de proza scurta „Mecanicul si alti oameni de azi”.
1954 este un an bogat in evenimente pentru Francisc Munteanu. Publica nuvela “Lenta”, inspirata din realitatile satului nou, si romanul “In orasul de pe Mures”, in care abordeaza tema industrializarii socialiste. Plin de ambitie, ca sã câstige bani multi, incepe se sa scrie si scenarii de film si, curand, incepe si activitatea de regizor la Studiourile Cinematografice „Buftea”.
Devine un om bogat. Ca si principalul lui colaborator, Titus Popovici, Francisc Munteanu traia acum intr-o locuinta de lux, avand tot ce dorea si scria “in conditii omenesti”.
Opera sa literara este impresionanta: peste 30 de volume de romane si nuvele, fara a socoti si traducerile.
Reprezentative sunt: “Profesorul de muzică”, “Pistruiatul”, “Lenta”, “În orașul de pe Mureș”, “Statuile nu rad niciodată”, “Reîntoarcerea” , “Prințesa din Sega”, “Scrisori din Calea Lactee”.
Din cele peste 20 de scenarii de film semnate de Francisc Munteanu, amintesc : “Valurile Dunării”, “La patru pași de infinit”, “Sfînta Tereza și diavolii”, “Pistruiatul”, “Roșcovanul”, “Pruncul, petrolul și ardelenii”, “Pădurea de fagi”.
Scrierile sale oscileaza intre registrul ideologic si registrul eroic si, daca nu au subiecte privitoare la constructia socialismului, se refera la intamplari si conflicte neobisnuite din anii razboiului si ai regimului fascist, putand alcatui o cronica neorealista, de mari dimensiuni istorice, cu tuse autobiografice amintind deseori de suferinte si de lupta pentru supravietuire. Aceste scrieri fac din Francisc Munteanu un scriitor reprezentativ al deceniului sase.
“Pistruiatul”, “Roscovanul”, “Vară sentimentală”, “Tunelul”, “Duminică în familie” sunt numai cateva dintre cele 20 de filme pe care le-a regizat.
Se poate spune despre Francisc Munteanu ca si-a cladit succesul cu propriile maini? Eu cred ca da. Cred deoarece in tinerete el nici nu indraznea sa se gandeasca la o cariera literara sau regizorala. A inceput sa scrie pentru a supravietui. A muncit foarte mult. Si a reusit.
S-a nascut intr-o zi de aprilie si a murit tot intr-o zi de aprilie.
Francisc Munteanu a murit pe 13 aprilie 1993 la Bucuresti si a fost incinerat.
9 aprilie 2020
Luca Pitesteanu’