Originalitate sau lasitate conformista. Care este varianta castigatoare?

Salariatul deosebit nu poate fi fericit!
Iata una dintre cauze:
Exista oameni deosebiti, capabili, creativi, autentici (in sensul de originali). Nu intotdeauna ei aplica pentru un post la Microsoft, Google sau alte firme de top, unde spontaneitatea si inteligenta sunt cu adevarat factorii primordiali in procesul de selectie ci in corporatii sau firme din esaloane cu nivel (ceva) mai scazut.
Sa presupunem ca un om deosebit este cooptat si vine la noul loc de munca cu constiinta curata, si cu un aplomb necontaminat de spiritul corporatist. Dupa o perioada in care incepe sa realizeze de fapt ce si cum se-ntampla la el la serviciu, are idei pe care doreste sa le comunice si mai ales sa se tina cont de ele. Intr-o naivitate de novice, nu ia in considerare faptul ca activitatea la noul loc de munca este (bine) pusa la punct, formalizata, ca exista deja proceduri, cutume, bune practici, riscand astfel sa fie privit cu neincredere si suspiciune. In unele cazuri ideile si actiunile lui, chiar daca sunt foarte bune, sunt ignorate sau dezaprobate, deoarece prin punerea lor in aplicare ar putea genera atitudini sau procedee care nu s-ar incadra in tiparele consacrate sau ar genera turbulente in desfasurarea „normala” a activitatii.
Descopera ca desi intentia lui a fost una buna, a produs rumoare, deranj sau supararea celor care au muncit (mult) pentru a stabili fagasul normal in care sa curga activitatea astfel incat sa fie asigurat si mentinut un climat de munca sanatos si eficient. Pentru cei care au fabricat proceduri si au validat procese, formalizand chiar si informalul, este greu (chiar daca nu vor recunoaste niciodata) sa renunte la produsul muncii lor sau sa-l adapteze functie de ideile unui nou-venit in sistem. Membrii grupului cu state si responsabilitati mai vechi se vor intreba invariabil: Este necesar si oportun sa incurajam aceasta atitudine (novatoare)? Daca-l acceptam pe Deosebit cu ideile lui cu tot nu cumva ne complicam mai mult decat e necesar? Nu e oare mai bine sa-l ignoram pe acest ciudat, sa-i mai potolim elanul?
Se spune ca rutina nu e buna. Nu prea se spune, insa, ca rutina e „dulce” si comoda…
Astfel, cel nou (Deosebitul) nu va fi acceptat de restul grupului asa cum este ci, pe diferite cai si prin diverse metode i se va sugera alinierea, conformismul ideatic si atitudinal. Autenticitatea lui va fi mai mult sau mai putin voalat, dezaprobata.
Dilema lui poate fi, in aceste conditii, rezumata simplu: Ce fac? Continui sa emit idei sau judecati de valoare riscand sa fiu pus la colt, sau ma conformez asa cum fac colegii mei (cu experienta si vechime in sistem) si voi avea o viata linistita? Raspunsul este simplu!…
Realizand pericolul de a fi marginalizat, in mintea Deosebitului/Ciudatului incolteste ideea ca trebuie sa se autocenzureze pentru a putea fi acceptat, sa nu mai arate ca este ceea ce este sau gandeste, sa fie fals. Din acest moment el va actiona (atitudinal) intr-o arie fabircata, limitata si artificiala. Falsa. Iar falsul nu poate face fericit un salariat original, deosebit, special, cu constiinta si spiritul curate.
Am zis!!!

Luca N’Limitatu’
19 aprilie 2012

Ce va sa zica o echipa (bine sudata) si de/la ce e/nu e buna ea

Pana acum 22 de ani, cel care era absolvent de facultate (unde era asigurata o pregatire multidisciplinara adevarata) era deja un semi-profesionist care urma sa-si dezvolte cariera prin acumularea cunostintelor practice de la locul de munca la care era (obligatoriu) repartizat… Moda occidentala a calificarii „pe domenii stricte” si-a facut insa simtita prezenta si la noi. Pe motiv ca nu e necesar sa stim de toate ci sa doar sa stim unde sa cautam informatii din domeniile noastre de interes, scoala nu mai asigura o pregatire adevarata ci doar o bruma de cunostinte. Calitatea invatamantului a scazut vertiginos. Cica trebuie sa nu fii pregatit multilateral ci unilateral, dar bine.
Hmm! As fi de acord cu asta daca dupa ce un om ar termina o facultate ar avea si un loc de munca asigurat in domeniul pentru care s-a pregatit…

Trăim într-o lume care se misca rapid. Ceea ce în urmă cu cativa de ani se întampla (sau realiza) in mai multe luni de munca, acum (daca se doreste) se întamplă în ore sau chiar in secunde. Fiind asaltati si coplesiti de tot ce se-ntampla in jurul nostru, in dorinta de a face cat mai multe in cel mai scurt timp, devenim tot mai superficiali si mai lipsiti de profunzime. Chiar daca graba nu strica intotdeauna treaba precum stim, trebuie sa acceptam (realitatea) ca deseori nu mai acordam atentia cuvenita tuturor actiunilor noastre, lipsindu-le astfel de temeinicie si consistenta. De cele mai multe ori, nu suntem, sincer-vorbind, nici competenţi şi nici profunzi ci doar mult mai ingrijorati, mai grabiti si mai nesiguri. Chiar si noi, cei care am trecut de ceva vreme de categoria juniorilor, realizam (sau poate nu) ca nu mai suntem ce-am fost odata. Suntem doar mai preocupati ca acest lucru sa fie observat cat mai putin de cei din jurul nostru, pentru a nu scadea in ochii lor si pentru a ne putea conserva aceiasi prestanta cu care i-am obisnuit. Din instinct, cand suntem in pericol de a ni se descoperi superficialitatea, intram in panica si ne acoperim cu e-mailuri intr-o incercare grabita si egoista de a salva aparentele…

Unii (dintre noi) sunt autodidacti si continua (si dupa scoala) sa se pregateasca in particular, altii abandoneaza studiul si se resemneaza, multumindu-se cu statutul pe care l-au dobandit sau amagindu-se cu ideea ca meseria se fura. Nu vreau sa analizez motivele acestei resemnari, ele nu fac obiectul acestui articol. Oricum, toata consideratia pentru aceia care sunt constiinciosi si mai invata, atunci cand altii nu o fac. Constiinciozitatea, perseverenta, nevoia de autodepăşire prin învăţare, pe langa faptul ca scot in evidenta o accentuata stima de sine si ajuta la crearea unui real echilibru atitudinal, sunt indicii clare care anunţă si genereaza deseori performanţa.

Asa stand lucrurile, pentru realizarea unor obiective mai indraznete si mai cuprinzatoare, in mediul corporatist mai ales, se adopta metoda lucrului in echipa. Se presupune astfel ca daca fiecare vine cu un aport (oarecare), succesul e asigurat, sarcinile fiind mai usor abordate si indeplinite. Este clar deasemenea ca timpul in care o echipa (de obicei calitativ eterogena), realizeaza un proiect sau un obiectiv este cu mult mai scurt decat timpul in care acelasi proiect ar fi incredintat spre realizare unui singur om, oricat de bine (policalificat) ar fi. In echipa se incurajeaza dezbaterile se accentueaza transparenta masurilor, apare (teoretic) avantajul medierii dar se estompeaza calitatea profesionala a membrilor ei. Pana aici (aproape) toate bune.

Totusi, echipele nu reprezinta mereu soluţia potrivita pentru oricare tip de activitate, nu întotdeauna întregul înseamnă mai mult decât suma parţilor, desi asta se asteapta (si uneori se si intampla). Unerori, cantitatea poate anticipa calitatea, alteori, dimpotriva… Nu neaparat si nu intotdeauna echipa reprezinta o solutie pentru bunul mers al activitatii in organizaţii, dar nici nu se poate nega ca existenţa ei poate reprezenta temelia necesara pe care se poate cladi performanta dezirabila.
De ce este (totusi) benefic lucrul in echipa? Suntem oameni si chiar daca nu ne place sa recunoastem, prin formatia noastra, a fiecaruia, ne cenzuram actiunile sau le cosmetizam in functie de ce se asteapta de la noi. Cu alte cuvinte, una gandim si spunem si cam alta facem, rezultand de aici o diferenta intre atitudinea reala si comportamentul adoptat (autocenzurat). Pai ce altceva decat o asociere mediaza si potenteaza comportamentele (asociatilor) si le valorifica in vederea realizarii obiectivelor comune?
Elementul cel mai important, care da putere unei echipe este caracterul ei (de voie – de nevoie) integrativ (sau integrator, ca nu stiu cum se spune corect).
Daca ne gandim bine, nu ne este chiar usor sa aderam la o echipa, rar facem asta din convingere iar sa actionam individual, doar din constiinta, pentru realizarea unui scop, ni se intampla si mai rar. Scopul oamenilor (mai ales al celor cu o reala consistenta intelectuala) este de a evolua (cu consecventa) in raport de setul propriu de certitudini si valori, intr-o ambianta (sociala) pe care si-o doresc comoda. Este o insusire evidenta, si fireasca, in definitiv.
In afara de a realiza obiectivul pentru care a fost creata o echipa, scopul complementar al lucrului intr-un astfel de grup este ca respectand prevederile unor norme sau/si reguli, sa atenueze extremele, sa diminueze minusurile (ce ciudat suna!) si excesele, acţionând într-un sens modelator, sa permita concertarea responsabila a eforturilor dar şi deschiderea umană reciprocă şi mobilizarea capacitatii empatice, sa dezvolte relaţiile intre indivizi si atitudinea binevoitoare, sa acceseze si sa valorifice sentimentele de incredere (reciproca).
Deoarece o organizaţie nu poate fi guvernată decât prin sisteme formale, echipa se constituie si actioneaza de cele mai multe ori la fel, dupa criterii formale. Functie de obiectiv si de context, echipa este cea care determina, formeaza sau modereaza caracteristicile personalităţii individuale. Drept consecinta in afara de cazurile in care se obtin rezultate dezirabile, sunt si multe cazuri in care rezultatul muncii comune este influentat negativ, diluat de efectul produs de setul personalitatilor individuale care se manifesta atipic, functie de disponibilitatea fiecarui membru spre toleranta sau de elementul contextual, de conformism, de formalism, de rutina, (ne)incredere, indoiala, elemente care se slefuiesc in timp (indelungat). Aud aproape zilnic sintagma „echipa bine-sudata”. M-am gandit ce va sa zica aceasta asociere de cuvinte si cat adevar contine. Pentru a se putea obtine rezultatele asteptate este important ca oamenii dintr-o echipa sa fie strans uniti, ca cele cinci degete de la o mana, care desi nu seamana intre ele, uninite intr-un pumn, ajuta la o lovitura reusita, de gratie.
Daca o echipa e (bine) sudata va birui, se spune cu un optimism (corporatist si el) care nu se bazeaza mereu pe argumente temeinice. Mie mi se pare ca seamana cu propozitia de odinioara care spunea ca „oamenii-muncii strans-uniti in jurul …si animati de interesul unanim… au reusit sa…”
E adevarat ca o echipa bine-sudata este cea in care membrii ei sunt, in primul rand, animati si motivati de aceleasi interese, fapt care sporeste angajamentul individual si asumnarea deplina a rolului fiecaruia in echipa respectiva. Dar asa ceva este foarte greu (sau imposibil) de intanlit. Cel care are o functie de raspundere, remunerata corespunzator, nu poate fi animat de acelasi interes ca cel cu functie de executie si salar modest. Drept urmare caracterul eterogen (si din acest punct de vedere) al echipei este evident. Ar trebui ca intr-o echipa sa fie cooptati numai cei care chiar au ceva de spus si simt nevoia sa spuna ce au de spus. Am facut parte din cateva astfel de echipe si mi s-a intamplat nu o data sa vad cum cate unul dintre cei cooptati spune lucruri pe care restul echipei sa le catalogeze in mod mai mult sau mai putin vocal, drept minore, pe langa subiect, banale, fara (nicio) importanta, deci de neluat in seama, asa cum am fost de fata si cand altul a spus lucruri foarte interesante, utile, curajoase, care din diverse motive nu au fost luate in considerare. In ambele cazuri este normala frustrarea iar respectivul se-ntreaba pe buna dreptate: Ce caut eu aici? De ce sa mai vin si la urmatoarea intrevedere? …
Pe de alta parte daca un salariat (functionar) nu face sau n facut parte dintr-una sau mai multe echipe (de proiect), este foatre probabil sa nu fie apreciat la adevarata valoare, chiar daca este foarte bun in meseria sa, sa fie trecut la categoria „si altii”. Dorinta de implicare a unora care urmaresc palmaresul si sa iasa cumva in evidenta chiar daca sunt subtiri din punct de vedere al pregatirii genereaza posibilitatea aparitiei in grup a unor neaveniti a caror calitate unica (mai mult sau mai putin evidenta) este spiritul de echipa, calitate insuficienta pentru asigurarea unui nivel de calitate corespunzator al muncii grupului respectiv…
In carti se spune ca este important sa fii dedicat echipei tale, sa ai spirit de echipa, daca nu, trebuie sa te schimbi (pentru a fi acceptat). Corporatiile s-au grabit sa preia aceste cuvinte si sa le transforme in criterii de baza, unanime. Stiu ele de ce. Totusi concentrarea unanima (si in aceiasi masura) a eforturilor pentru realizarea obiectivului propus este (fara deturnare de la gandirea logica) doar o propozitie draguta cu un continut iluzoriu, pur ideologic, ideal(ist), unanimitatea fiind invariabil (numai) aparenta.
Se vor gasi multi care sa ma combata, argumentand ca intr-o echipa este important fiecare membru care-si aduce intr-un fel oarecare si intr-o anumita masura aportul, ca o echipa reprezinta mediul in care pot evolua si se pot dezvolta profesional si cei mai putin pregatiti, ca asta este interesul, ca nimeni nu opreste pe nimeni de la asumarea si realizarea unui obiectiv… Voi accepta si aceste puncte de vedere dar revin cu ideea ca echipele se formeaza totusi pe criterii subiective si considerente practic-pragmatice de genul „cutare pentru ca a mai facut, cutare pentru ca-l priveste direct, cutare pentru ca vrea, cutare pentru ca e sef”… De obicei e greu sa fie cooptat unul care „mananca pe paine” (de multe ori) din simplul motiv ca se afla intr-o pozitie prea mare pentru a fi deranjat ….
V-ati intrebat ce-ar fi daca pentru realizarea unor obiective indraznete ar fi preferat lucrul individual, prin proiecte, al unor oameni foarte bine instruiti, destepti, capabili, responsabili pe deplin, cat mai exista si astfel de oameni?… Sigur, in acest caz cuvinte ca echipa, sedinta, dezbatere s-ar prafui, uitate prin manuale. Paradoxal, cheltuiala de timp si de bani ar trebui reinventate cumva…(De)sigur, (aproape) glumesc!…
Sub efectul leadershipului, si sub presiunea obiectivelor-tinta, calitatea de membru intr-o echipa se suprapune peste conditia de a (mai) fi tu insuti. O fi chiar bine???…Se poate intampla ca obiectivele sa nu fie (chiar) realiste, fiind propuse sau acceptate de oameni mai mult sau mai putin impliniti profesional dar dornici de afirmare…O fi bine???…
In cazul in care oamenii care sunt cooptati sunt deseori niste personaje superficiale care-si dau cu parerea, nemaifiind ei insisi, autocenzurandu-se din diverse motive, in spiritul unei complementaritati de circumstanta, sau emitand judecati inconsistente, lipsite de curaj, care sa nu influenteze in mare masura „calea dorita” sau demonstratia prezentata mai rau sau mai bine de leader, nu exista cu adevarat (la nivel mental) o simbioza absoluta, adevarata, intre membrii unei echipe.
Dar asta e situatia si cu asta trebuie sa „defilam”. Asta e consecinta superficialitatii si precaritatii invatamantului, care fabrica diplome pentru niste oameni nu profunzi ci superficiali, nu competenti ci doar orientati, nu sarguinciosi ci comozi, cu sentimentul autosuficientei, oameni mandri, care citesc doar capitolul rezultate/rezolvari al unui manual pe care nu considera necesar sa-l si citeasca, care nu gresesc pentru ca nu-si propun sa-si asume riscuri, oameni cu o doza mai mare sau mai mica de spirit de echipa, pregatiti doar sa evolueze in echipe bine-sudate… Oameni care nu gasesc pentru ca nu vor sa caute…
Ma bucur insa cand am ocazia sa constat ca oameni tineri gandesc si fac lucruri in stil mare, demonstrand pe langa dorinta de afirmare o pregatire serioasa. E treaba lor cum au dobandit cunostintele si sunt demni de respect.
E drept ca sunt mai putini acesti oameni dar, atat timp cat exista, exista si speranta de instaurare a normalitatii, pentru un viitor mai bun.

Luca N’Échipatu’
30 Martie 2012

De vorba cu mama

Mama _Tudor Gheorghe  (audio)

Azi am vorbit indelung cu tine.

Despre viata am vorbit,

despre ce-n trecut am trait

despre noi, despre mine.

Nimicuri firesti…

In fine!

Doream  sa-ti dau multe vesti ,

sa-ti spun povesti

despre mine

dar  simteam  ca  le stii.

Le stiai pe toate prea bine…

Tot restul vietii as vorbi

doar cu tine.

…Eram numai noi doi, vorbeam despre toate.

Era bine…

Cand te-ntrebam ceva, fara glas ma priveai

Cu zambetul tau trist, din tablou, raspundeai.

 

Luca N Firescu’- 6 ianuarie 2012

Vis cu mama

Am avut azi-noapte un vis:
se facea ca stateam pe pamant – intins
si-n jurul meu erau flori de nufar.
N-aveam de ce sa ma bucur, nici sa sufar…
Auzeam cum imi vorbeai
cu cuvinte stinse, venite din rai…
M-am ridicat si-am vrut sa vin spre tine.
Erai la doar un mileniu-distanta de mine.
Aproape, deci. Dar nu puteam sa merg.
Nu puteam sa ma tarasc sau sa alerg.
…imi stateau mari si grei in cale,
nuferi care izvorau din bratele tale.

Luca N’ Adormitu’
29 octombrie 2010

Impactul schimbarilor pe plan global asupra afacerilor, calitatii vietii si comportamentului uman

 

 

 

 

 

Populatia globului a atins cifra de 7 miliarde, schimbarea sociala s-a accelerat sporind presiunile de tot felul, intensificand declinul economic si accentuand problemele de supravietuire. Omul va deveni mult mai preocupat decat pana acum de gasirea modului optim de supravietuire. In curand pragmatismul va capata proportii nemaiintalnite.
Vom asista la o deplasare/migrare masiva a populatiei a carei majoritate va saraci in mod vizibil. Oamenii se vor refugia in tari in care situatia li se va parea mai putin tulbure. Stabilirea in „state” nu va mai reprezenta insa o tentatie, America, nemaiavand (nici ea) resurse financiare indestulatoare. Criza este de pe-acum evidenta si acolo. Nu va mai trece mult timp pana cand Statele Unite vor depinde de China iar daca nu va incerca o alianta cu Rusia si Turcia (utopica dar singura, dealtfel, varianta salvatoare), Uniunea Europeana isi va pierde autoritatea si va fi compromisa.
Nu cred ca ar trebui sa ne mire prea tare daca la un moment dat vom constata aparitia unor noi moderne si subtile forme de lagare de munca, administrate de nemti.
Politicile si strategiile vor trebui gandite pe termen scurt si revizuite mai des.
Legea va pierde teren in fata inventivitatii umane. Numai boii (conform proverbului) se vor opri in fata barierelor legale. Conflictul dintre minoritati, va degenera in violenta si in consecinta, intrunirea majoritatii va fi din ce in ce mai greu de realizat.Insasi principiul majoritatii, care a insemnat intotdeauna o sansa pentru cei saraci,(ei reprezentand majoritatea), va cadea in derizoriu existand chiar posibilitatea de a fi pulverizat…
Din cauza ca societatea a coborat in mod foarte periculos gradul de suportabilitate a normelor sociale, in dorinta sa de autoconservare, omenirea va deveni (instinctual) mult mai agresiva decat este in prezent .
Singur si lipsit de aparare, omul se va afla mai mult decat oricand in fata fortelor oarbe ale instinctului si ale agresivitatii. Multe dintre valorile acceptate ca esentiale vor fi rand pe rand rasturnate. Buna credinta si indulgenta (comportamentala) nu vor face exceptie si vor contribui sistematic si din ce in ce mai pregnant la instaurarea unui sentiment general de precaritate existentiala. Este insa posibila, chiar daca mai putin probabila si varianta in care (paradoxal), desi limita suportabilitatii acestei situatii grave va tinde catre zero, spiritul protestatar sa se diminueze si el simtitor, lasand locul unei apatii morbide, plina de egoism si lasitate, de natura sa elimine orice posibilitate de masificare din societate, cu consecinta deplorabila de asumare fatalista a unui destin potrivnic…
…Desi absolut totul va deveni posibil de vandut si de cumparat (chiar si unele dintre constiinte), profiturile se vor diminua simtitor…

 Sistemul bancar acompaniat de cel corporatist a ruinat si continua sa ruineze viata omenirii. (Pana cand?)
Economia monetara va pune in pericol economia reala si nu cred ca e prea departe ziua in care va deveni certitudine faptul ca in acest haos, numai bancile vor avea sanse reale de supravietuire. Spun asta deoarece va exista intotdeauna speranta si  incercarea disperata a unei redresari economice, imposibila fara creditarea masiva a corporatiilor, care, lacome si inglodate in datorii, se vor lupta  de data asta chiar pe viata si pe moarte si  inghitindu-se una pe cealalta se vor imputina drastic…

…Existand o masa imensa si un aflux important de salariati framantati de indoiala si nesiguranta, sistemul salarial va inregistra un recul important. Omul va accepta cu incrancenare in schimbul muncii sale orice i se va oferi iar oferta nu va fi deloc generoasa, fiind afectata de inflatie, cresterea impozitarii, devalorizarea monedei si bineinteles de obisnuitele si (dovedit) ineficientele „taieri”. Salariatii vor fi foarte ieftini, saraci si usor de manipulat si santajat.
Spiritul de revolta se va „interioriza’’ facandu-i pe oameni sa injure (in gand) si sa continue sa munceasca, cu dintii stransi, intr-o continua frustrare. Puterea sindicatelor (cate/daca vor mai rezista/rezista) va fi neglijabila, fiind sabotata mai ales din interior. Metodele represive se vor diversifica si vor fi categorice si mult mai dure, capabile sa descurajeze orice (cat de mica) revendicare sau manifestare a nemultumirii.Pana la momentul, sper, destul de indepartat (peste vreo zece ani), cand si putinele corporatii ramase vor sucomba, stresul salariatilor lor va deveni cronic. Petrecandu-se prea tarziu,  actiunea categorica unita, la fel ca resemnarea personala, ma tem ca vor avea acelasi rezultat deplorabil. Soarta omenirii este, din pacate, pecetluita…  
…Amintesc ca miscarea protestatara impotriva bancilor si a sistemului corporatist care a avut loc nu de mult pe Wall Street a avut ca unic rezultat arestarea TUTUROR celor 700 de manifestanti.
Este evident ca in aceste conditii dure si rezultatele activitatii din organizatii vor avea serios de suferit, din cauza scaderii interesului comun si al devotamentului real al salariatilor, „colectiv unit” sau „spirit de echipa” vor deveni in realitate doar niste simple asocieri de cuvinte, lipsite de substanta.
Organizatiile vor intampina mari dificultati in a pastra in colectivele lor loialitatea si coeziunea. Fiecare salariat va incerca sa ia pentru sine atat cat va putea si de pe unde va apuca, facind rabat de la orice principiu de corectitudine, clamat intens pe toate caile.
Desi invatamantul va fi cu mult mai scump si calitatea lui se va diminua continuu, investitia organizatiilor in pregatirea oamenilor pe care-i au deja (in spiritul pastrarii specialistilor formati), trebuie sa fie in permanenta un obiectiv prioritar. Avantajele acestei investitii nu vor aparea rapid, dar vor fi remarcate, uneori chiar remarcabile. Intr-o lume în care aproape totul e controlat de computere, efectele atacurilor cibernetice asupra computerelor din corporaţii, din armată sau din guverne se vor agrava si deoarece ca orice sistem nici sistemul cibernetic nu e perfect, mai devreme sau mai tarziu va trebui restartat(neputand sa fie nici distrus nici oprit in totalitate). Scriind, ma gandesc cu groaza la cat de straniu suna “”sistemul cibernetic nu mai poate fi oprit””
Cu tristete afirm ca la toate cele de mai sus se va ajunge in definitiv din cauza nepasarii fiecaruia dintre noi. Ghidandu-ne dupa zicala ca cel mai destept cedeaza (primul) vom ajunge sa traim toate efectele neimplicarii noastre.
Cam asa vad eu viitorul (apropiat). Astea sunt parerile (nu postulatele) pe care, cu buna stiinta am gasit de cuviinta sa le exprim aici desi stiu ca parerile trebuie sa fie expuse numai atunci cand sunt cerute. Imi asum inca o data riscul de a fi blamat. 

Acest articol incarcat de pesimism se bazeaza, din pacate pe concluziile observarii starii de fapt si pe unele dintre lecturile mele despre fenomenele geopolitice si economice mai mult sau mai putin actuale.

Oricum, vom trai (cum vom putea) si vom vedea (ce vom mai apuca).  Nu ne mai ramane decat sa speram  ca nu vom asista la cozile formate in fata ferestrelor de la etajele superioare ale sediilor corporatiilor, cozi la care sa se aseze pentru a se arunca in gol, disperati, investitorii faliti, ca in timpul crahului din1929. 
NOI TOTI AM ALES SA FIE ASA!!!…
Intregul nostru sistem etic trebuie foarte rapid reconfigurat astfel incat lasitatea sa faca loc demnitatii iar supunerea neconditionata – actiunii gandita temeinic…

P.S. Sigur ca mi-as dori din tot sufletul sa n-am dreptate dar sunt dezolat observand cum zi de zi oamenii isi distrug vietile prin propriile lor alegeri, nepasare, incapatanare si mandrie de cele mai multe ori prosteasca.

Luca N Intrebatu’
07 decembrie 2011

Sarguinta egoista – solutie defecta de supravietuire (vremelnica)

 

 

 

 

 

 

 

Acesta articol NU ESTE un manifest! Fiecare e liber sa gandeasca si sa actioneze functie de ce-i dicteaza constiinta.

Totusi…
Vedem zilnic cum societatea involueaza pierzandu-si pe rand valorile adevarate. Banii sunt putini si scumpi. Clientii cer din ce in ce mai mult si ofera din ce in ce mai putin. Dorintele noastre sunt mereu limitate de ale altora.Profitul unei părţi a ajuns sa fie măsurat in mod realist numai prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte. Asistam la distrugerea economiei, culmea, de catre cei care ar trebui sa contribuie la consolidarea ei. Trăim un moment de criză fara precedent si stim ca momentele de criza reprezinta prebudii ale unor schimbari majore pe care, firesc, le asteptam sa apara in curand. Instinctul de conservare (si nu numai) ne izoleaza incet dar sigur. Presiunea conventiilor, scaderea consumului, nazuinta catre bunastare, determina la fiecare preocupari mai personale mai pragmatice si mai sofisticate. Mai egoiste.
In aceste conditii, mai toti salariatii isi impun si urmeaza un mod de viata frust, egoist. Trist, evident.
Oamenii se transforma atat de mult incat uita de omenie. Sub presiunea poverii indatoririlor chiar si cei (putini) care au cunoscut ce înseamnă sa fi om, realizand dificultatea existentei in aceasta „forma”, incearca sa devina orice altceva, numai om nu. Pentru ca da, e greu sa mai fii OM in ziua de azi. Interesul individual si pe termen scurt a devenit mai important decat posibilele consecinte negative, greu de contrloat, pe termen lung.
Cresterea responsabilitatii personale a unora, asociata deseori (in mod nefast) cu lipsa de responsabilitate a altora a adus dupa sine exacerbarea egoismului individual si descurajarea unei reale asocieri in vederea realizarii de obiective comune. In acest fel aproape ca a disparut si conceptul unirii care face puterea, fiecare incercand sa urmeze si aplice reguluile unui ghid personal de supravietuire in noile conditii (de criza).
Suntem activistii stransi la un loc in vederea realizarii unui scop. Fiecare activeaza in felul lui si atat cat (de mult) e obligat, poate sau vrea s-o faca. Unii mai buni, altii mai putin buni, asa cum suntem, ne place sa credem ca punem umarul ca sa urnim aceiasi caruta. De ce? Fiindca altfel nu se (mai) poate, fiindca daca nu facem asta, vom ramane fara slujba, asa cum au ramas altii. Nimeni nu-si doreste sa ramana fara slujba. Fiecare, in propriul egoism (normal dealtfel) pune pe primul plan asigurarea ramanerii in sistem. Este oare de ajuns? Este intr-adevar o realizare faptul ca (inca mai) lucrezi si prin asta iti asiguri (vremelnic) existenta? Este oare un success faptul ca tu ai rezistat si ai in continuare serviciu, pe cand alti colegi de-ai tai au fost exclusi? Ce le lipsea lor, ce oferi tu in plus fata de cei care au disparut? Este un real motiv de satisfactie faptul ca inca nu tu ci altul a fost exclus? Cum trebuie si ce trebuie sa faci ca sa-ti fie bine si sa-ti pastrezi serviciul in continuare si sa poti sa actionezi si tu, rotita din marele angrenaj, pentru mentinerea in stare buna de functionare a marelui system? Stie oricine ca pentru pastrarea locului de munca o conditie (esentiala) este ca intreprinderea pentru care presteaza sa mearga bine si in directia buna. Pentru asta insa, este necesara mai mult decat oricand renuntarea la subiectivismul care caracterizeaza orgoliile individuale si aderarea la demersul de asigurare a desfasurarii unei activitati rodnice. Impartasirea valorilor (comune) trebuie sa devina un deziderat adevarat, nu doar o insiruire de cuvinte frumoase dintr-o poveste pe care o citim prin diverse documente sau o auzim din cand in cand pe la sedinte.
…Eu sunt bun, dar cine vede asta? Trebuie sa fac in asa fel incat sa fiu remarcat si (poate si) apreciat la adevarata valoare.Daca eu la locul meu de munca imi fac treaba bine, urmarind sa-mi realizez si obiectivul personal, ce-mi pasa ce se mai intampla la alt department? In definitiv imi fac datoria. Este firesc si uman (pana la un punct) ca fiecare sa gandeasca asa. Totusi cred ca nu ne mai putem permite sa actionam ca entitati separate pentru ca sunt (multe) situatii in care obiectivul personal nu are prea multe in comun cu obiectivul general. Ba chiar (uneori) intre cele doua (tipuri de obiective) pot sa apara contradictii. Asta duce la dezordine iar unde apare dezordinea, apre in mod invariabil, inevitabil, haosul cu efectele lui devastatoare. O eventuala greseala a unuia dintre noi se (poate) rasfrange asupra functionarii unui intreg department. O hotarare insuficient (de bine) gandita, luata (pe criterii subiective) la nivelul unui department, afecteaza in mod dramatic functionarea sanatoasa a intregii activitati din firma. Lipsa de coeziune devine in aceste conditii cel mai aprig dusman si are un efect puternic coroziv asupra activitatii in general.
Intr-o cultura organizational generala in care concurenta interna s-a accentuat iar dezbinarea incepe sa-si arate efectele este imperios necesar ca acum, mai mult decat oricand, sa fim uniti. Tuturor, indiferent de departamentul din care facem parte trebuie sa ne pese daca anumite parteneriate ale companiei noastre esueaza, daca nu se (mai) semneaza suficient de multe contracte, daca nu s-au strans suficient de multi bani din piata, daca colegilor nostri le este bine sau nu, daca ce s-a hotarat intr-un department ca trebuie sa se-ntample in viitor, alt department are posibilitatea sa faca…Sarguinta noastra manifestata strict in aria de actiune a departamentului din care facem parte nu mai inseamna mare lucru daca nu este orientata unanim si in mod evident spre realizarea scopului general. Faptul ca seful ne apreciaza (la un moment dat) ca urmare a sarguintei cu care ne facem treaba in stilul nostru personal (deseori egoist) nu mai reprezinta garantia unei “supravietuiri” pe termen lung.
Exploatarea judicioasa a tuturor canalelor de comunicare interna (si) interdepartamentala este si in acest sens foarte bine venita deoarece asigură coeziunea, buna receptare şi înţelegerea unanima a mesajului, adaptarea informaţiilor la caracteristicile activitatii, flexibilitatea rolurilor şi a indatoririlor din fisa postului, luarea masurilor celor mai potrivite.
Imi asum riscul enuntarii unei consideratii personale indraznete afirmand cu convingere ca daca pana acum inca nu ne-a fost destul de clar, este momentul in care trebuie sa ne fie FOARTE CLAR TUTUROR ca o comunicare de calitate, onesta si lipsita de egoism, cu si intre angajaţi este instrumentul-cheie de obtinere a coeziunii – necesara pentru asigurarea performanţei necesara supravietuirii.
Toti avem nevoie să mâncăm. Aceasta este propozitia de baza a existentei noastre. In traducere libera si redus la idea (vulgar-primitiv-egoista) de consum, aceasta propozitie se poate traduce mai devreme sau mai tarziu prin: “Suntem nevoiti sa ne mâncam unii pe alţii”. Si atunci ce mai ramane?… Exista traducere si pentru raspunsul la aceasta intrebare…
Unde-s doi puterea creste, unde-s mai multi, uniti in cuget si-n simtiri, puterea creste considerabil.
Consider ca “UNITATE” este cuvantul necesar, cel mai important si mai potrivit in retorica specifica actualei conjuncturi. Numai unitatea ne da puterea, asigurand substanta si coerenta necesare demersului nostru comun.
Apropos!
La un buletin de stiri, am auzit ca Putin si-a exprimat public un mare regret: faptul ca Uniunea Sovietica s-a destramat, considerand acest lucru o greseala monumentala. De ce oare?

Luca N’ Sofisticatu’
07.10.2011

Depresie matinala

VIDEO _Mistretul cu colti de argint – de Stefan Augustin Doinas

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Singur la fereastra stau si privesc lung;

Acolo, departe, nu mai vreau s-ajung.

Vad stelele noptii palide cum  mor

Minciuna se-asterne peste adevar.

Alta zi incepe, noaptea a trecut.

Nu ma  ispiteste un alt inceput.

Ce anosta viata, ce destin marunt!

Sunt dovada vie-a timpului pierdut.

Beat de aroganta, asuprit de patimi,

Cearcanul secundei il  ascund in lacrimi.

Mandrie prosteasca, ura si complot:

Am vazut prea multe, sunt satul de tot.

Dorinte desarte, farmec idiot…

Vino langa mine, singur nu mai pot!…

Nu mai are sens vorbe dulci sa spun;

Sunt prea educat sa mai stiu ce-i bun.

Irosit talentul, drumul ratacit,

Cheama inceputul de sfarsit, grabit.

Tine-ma de mana, pana plec de tot…

Nu mai stiu sa vreau, nu mai vreau sa pot.

Luca A Plecatu’

1 noiembrie 2011

La plecarea Poetului

 

 

 

 

 

 

Imi amintesc cum intr-o poezie

I-ai scris lui Marin Preda, suparat

Ca prea iute-a plecat spre vesnicie

Lasand Delirul, brusc, neterminat.

Pe-acelasi drum purcezi si tu acuma

Poetule, tacut si resemnat

Abandonandu-i pentru totdeauna

Pe cei a caror viata-ai luminat.

De teama sa nu intarzii la–ntalnirea

Cu Preda, pleci grabit spre infinit

Nerabdator sa-ti cauti nemurirea

Luceafar bland, cu chipul ostenit.

Ce punctualitate nefireasca

Spre astri poarta astazi ai tai pasi,

Ca sa ne lasi in ceata lumii deasa

Sovaitori, descumpaniti si lasi?

Ai fost poetul vremurilor noastre

Ce straniu suna asta la trecut!

Acum cand zbori cu lira-ti catre astre

Spre vesnica odihna, trist si mut.

 

Luca Pitesteanu’

5 noiembrie 2010; orele 9:36, dupa moartea lui Adrian Paunescu

La trecere

 

 

 

 

 

 

 

 

 

…Si cand voi vrea sa fac un pas alaturi de drumul meu ingust nu-mi sta in cale.

Cu sufletul lipit pe-aripi de fluturi, din varf de munti zbura-voi jos, in vale…

Iti voi lasa in ziua cand pleca-voi sa-mi odihnesc o mie de ani trupul 

Povara mea de ganduri si de vise, spre a-mi fi usor sa ma-nfratesc cu lutul.

 

Luca Trecatoru’

Dator

Datorie

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In viata mea sunt unii care imi cer de toate

Cu zambetul pe buze imi cer tot ce se poate.

Ei sunt multi si peste tot. Ma-nconjoara.

Mi-ar lua lumina, aerul si apa, bunaoara.

 

Exista, cred, si un manunchi foarte mic

Al celor care nu-mi cer niciodata nimic.

Pe-astia as putea sa-i insir intr-o lista.

Nu-mi vine-n gand nici unul. Ttt, astia nu exista!

 

Nici unii dintre astia mie nu-mi dau nimic.

Deseori spun ca nu le cer, ca  sunt eu mai orgolios un pic.

Aici nu zic ca n-au dreptate; nu cer (prea mare lucru) niciodata…

Oricum, desi doar dau, tot sunt  mereu dator la lumea toata…

 

Am totusi un motiv de incantare:

Dumnezeu imi da cate ceva sa-mpart cu fiecare.

Luca N’ Chivernisitu’