Rafinamentul comunicational al corporatiei si viata salariatului in corporatocratie

   Din istoria economiei stim ca la începutul revoluţiei industriale, oamenii săraci care se angajau sa lucreze in fabrici, munceau până la extenuare si erau deseori umiliti. Abuzurile erau la ordinea zilei. Aceste abuzuri si umilinte au alcătuit subiectul unora dintre romanele lui Charles Dickens, el însuşi fiind  nevoit inca din copilărie să muncească într-o fabrică. Dickens a evocat în mod elocvent  acei ani grei, de sărăcie şi umilinţe. Ce s-a schimbat in mod fundamental de atunci?  Atat  in Romania cat si pe plan international, mai nimic nu s-a schimbat, in afara de faptul ca fabricile (care n-au disparut fiind vandute la fiare vechi) au fost inghitite de mari corporatii. Efectele si perspectivele perverse ale economiei capitaliste asupra calitatii vietii salariatului care au ramas si ele la fel, sunt greu de atenuat, evitat sau anulat. La fel si efectele sistemului corporatist de principii morale, creat in avantajul celor bogati, al proprietarilor adevarati.

Scopul real, principal al oricarei organizatii este maximizarea profitului, asta in conditiile mentinerii unei imagini (cu caracter umanist), fara cusur.

   Aceasta stare de lucruri, moderata subtil dar ferm de o combinatie de instrumente şi metode specifice, contribuie cu spor la atingerea obiectivului de creare şi întreţinere a imaginii pozitive a unei organizaţii – element extrem de important pentru mentinerea unor relaţii (mutual) profitabile cu si intre  salariati si cu publicurile organizatiei respective.

   Desi izvorata din lectură, educaţie, imaginaţie, talent, atenţie, experienţă si calificare;  creativitatea si autonomia salariatului, indiferent de pozitia pe care o ocupa, chiar daca in aparenta sunt  incurajate, sunt foarte atent urmarite si bine canalizate. Autonomia, ca rezultat al increderii care se investeste intr-un salariat, se concretizeaza in libertate de decizie si actiune. Ea creste  de regula gradual, ca element motivational, odata cu avansarea in pozitii importante. Este o metoda de management cu rezultate garantate. Ea ofera siguranta stabilitatii mediului corporatist. Asadar, autonomia nu e pentru toti. Creativitatea da, desi nu toti pot fi liberi sa gandeasca, sa decida si sa actioneze. Libertatii omului de a decide, chiar si spre binele companiei in care lucreaza i se impune o arie de manifestare limitata, incadrata de niste granite care pot fi usor controlate.

   Afirm cu (obiectiva) convingere ca si in acest sens comunicarea are un rol primordial. Ea reprezinta principalul instrument de mentinere a echilibrului intre ce se intampla defapt  si ce e bine si trebuie sa se stie ca s-a intamplat intr-o companie.

“Suntem bulversaţi să aflăm despre decesul unui salariat al agenţiei profesionale din Bordeaux care şi-a pus capăt zilelor dându-şi foc în această dimineaţă în parcarea agenţiei Merignac” (la periferia oraşului Bordeaux), a declarat conducerea grupului francez de telecomunicaţii…ne anunta printr-un comunicat de presa organizatia franceza.

Este unul dintre zecile de exemple de manifestari disperate ale efectelor exploatarii corporatiste si ale unei comunicari alterata de  opacitate intentionata, manipulare si cenzura, punctul terminus al evolutiei starii depresive de care sufera foarte multi dintre salariati.

   Pentru producerea efectelor dorite de corporatii, conferinţelelor si comunicatelor de presa li se imprima, cu un deosebit rafinament si un vocabular indulcit, un aer de importanţă, bunavointa, toleranta  şi credibilitate.

…Cum de este posibil asa ceva? Ne intrebam cu totii. Pai e posibil, pentru ca in spatele gardului vopsit proaspat in culorile cele mai vii si atragatoare, se ascunde defapt un leopard feroce, gata oricand sa devoreze…Toti salariatii din mediul corporatist stiu bine asta, chiar daca unii nu o recunosc. Fiecare spera insa ca nu va fi el cel devorat sau chiar daca va fi, momentul acela nu va fi prea aproape. Ieri, am auzit la radio ca in China s-a hotarat ca un milion de roboti industriali sa preia o mare parte din activitatea salariatilor, deoarece studiile au scos „la lumina” faptul ca 85% dintre salariati sufera de depresie. Corporatocratia asigura conditiile necesare pentru ca revolutia industriala sa-si urmeze cursul normal. Pana aici totul e corect si (pare) normal. Ce vor face insa acei salariati care vor fi inlocuiti de roboti?  Depresia acestora se va amplifica dramatic. Oare acesta este pretul (real) suportat de om, pentru evolutia umanitatii. Da, oricat de cinic suna… Eu cred ca desi nu se spune asta niciodata, exploatarea omului de catre om se amplifica, provocand nenumarate forme ale depresiei, sub pretextul ca industrializarea, tehnologizarea si modernizarea vin in ajutorul omului, in general. Salariatul, fara macar ca uneori sa realizeze, devine cu preponderenta dependent de  de seful care-i hotaraste soarta (influentandu-i existenta)  si supus masinii, pe care, culmea, a inventat-o pentru a-i fi de ajutor.

  Folosindu-se toate mijloacele si canalele de comunicare pentru a prezenta informaţiile despre corporaţie se induce sentimentul ca lucrand constiincios, tot ce ne dorim sã fim vom fi, ca tot ce vrem sa avem vom avea, ca vom ajunge oriunde ne dorim si avem toate conditiile sa realizam ce ne dorim. Pentru cei mai multi dintre salariati, toate acestea raman doar vise. Pentru foarte putini devin împliniri. Aceasta este esenta “democratiei” de corporatie, a corporatocratiei.

   De la sefi aflam ca diferenţa constã în primul rând în formularea ţelului. Trebuie sa fii obiectiv si sa-ti vezi lungul nasului. Daca telul tau de salariat mijlocas este sa devii intr-o zi posesorul unei case si al unui autoturism  (conditii minime de existenta decenta), este treaba ta. Esti incurajat sa speri la imbunatatirea calitatii vietii tale. Este insa foarte greu sa ajungi sa-ti indeplinesti aceste aspiratii ramanand in mediul corporatist care iti va oferi, de obicei, un salar cu care sa poti  supravietui, de regula, fara a face excese, pana la urmatorul salar. Oricum sunt unii care-ti vor spune mereu ca nimic nu este imposibil si ca daca esti rabdator si muncitor, vei reusi. Vor profita copios de naivitatea ta sau de faptul ca esti la stramtoare si-ti vor oferi, sub pretextul ca te ajuta, sarcini mai multe contra unor (eventuale) sume mici, pe care vei ajunge sa le folosesti eventual pentru a-ti cumpara medicamente. Animat de dorinta de a impartasi valorile corporatiei, ofertantul, de regula unul dintre sefi, nu va avea nicio urma de remuscare. Va avea doar sentimentul ca a impuscat doi iepuri cu acelasi glont, ca s-a ajutat si pe el si te-a ajutat si pe tine, atunci cand ai avut nevoie. Nici macar (pentru el) nu va accepta ca te-a manipulat, sau daca va accepta, va crede ca te-a manipulat intr-un sens pozitiv,  avantajos.

…Unii dintre cei care se angajeaza, din dorinta de a dobandi statutul de proprietar, (contracteaza credite istovitoare pentru locuinte) nu fac decat sa sporeasca proprietatile marilor proprietari. Altii, in dorinta de a-si mentine (eventuala) mica proprietate, sopresc si ei defapt imensele averi ale adevaratilor capitalisti…Daca e adevarat sau fals ce-am scris, judecati!…

…Capacitatea salariatului de a distinge între adevăr şi fals este bine gestionata deoarece poate genera reacţii puternice la tendinţele de manipulare şi cenzură, indispensabile pentru buna functionare si vigoarea unui mediu corporatist. A-i tine pe salariati ocupati mereu si intr-o continua tensiune, este un obiectiv fundamental. Multi vor spune ca e normal sa muncesti tot timpul si ca tensiunea produsa de conditia de a respecta termenele e normala si ea. Doar nu vrei sa fii platit sa vii la serviciu ca sa te odihnesti!…De parca n-ar fi normal sa muncesti din ce in ce mai putin si sa traiesti din ce in ce mai bine, fara sa se abuzeze de calitatile si sanatatea ta…Ca asa-i capitalismul cu care ne-am dorit (cu ardoare) sa inlocuim socialismul nostru cladit pe principii marxiste…Iar daca toti colegii gandesc in acelasi fel, iar tu in altul, inseamna ca faci opinie separata, ca nu pui pret pe valorile echipei, ai o atitudine contra revolutionara, deviationista, ceea ce e rau, foarte rau. Daunator.

   Tendințele de iesire “la suprafata” sunt la timp combătute,  reprimate chiar, prin metode rafinate, pentru  că un singur  act de împotrivire poate da nastere la un precedent ce poate provoca aparitia unui punct de cotitură nedorit. Asadar, ti se va reprosa conduita nepotrivita, lipsa atasamentului fata de echipa si fata de organizatie, lipsa de initiativa benefica, lipsa de interes pentru munca,  predispozitia spre erori profesionale, oferirea exemplului negativ.

   In fata acestor reprosuri realizezi ca esti de fapt un reper, o piesa de schimb intr-o masinarie care poate functiona si fara tine; ca esti un individ oarecare dintr-un grup oarecare, care poate fi înlocuit dacă manifestă atitudini „contrarevoluționare” sau „deviaționiste”.

   Companiile îşi dezvoltă si-si revizuiesc permanent cultura corporatistă. Ele vor invoca mereu motive sofisticate pentru a nu recunoaste o realitate evidenta: ca in  stilul de comunicare pe care-l practica, cenzura si manipularea au roluri incontestabil, importante. Constiintele  se  modeleaza, personalitatile se nivelaeza, atitudinile se slefuiesc. Cunoasterea evolueaza, constientizarea se dirijeaza. Totul sub aparenta grijii fata de capitalul suprem al companiilor: oamenii.

   Exploatarea imbraca permanent forme din ce in ce mai noi, mai subtile si mai rafinate.   Limitele rezistentei umane sunt fortate cu indecenta si sarg sub aparenta unor oportunitati  atragatoare de crestere a calitatii (muncii si vietii) si de preluare a controlului asupra, culmea (!), propriului destin.

   Sunt situatii in care intelepciunea de a spune nu unor astfel de oferte poleite cu aparenta celor mai bune intentii se dovedeste a fi o remarcabila calitate. Macar pentru mentinerea instinctului de conservare in limite rezonabile.

Luca N’ Atragatoru’

Seful si prietenul lui – Subalternul

 

 

 

 

 

 

 

 

De ceva vreme, le-am spus atunci si catorva apropiati, imi dadea tarcoale ispita de a scrie un articol despre insingurarea sefului si alterarea relatiei de prietenie dintre doi oameni atunci cand unul dintre ei devine sef. Am inceput sa-l schitez, aproape ca se inchegase, mai trebuia putin finisat cand…

Saptamana trecuta am avut ocazia sa particip la un curs de leadership unde am invatat (cu mare placere) niste lucruri importante. Dupa acest curs am recitit textul si mi s-a parut ca trebuie sa rad aproape jumatate din el. Am inceput  sa mai tai cate o fraza, sa mai renunt la cate o idée, sa mai adaug ici-colo cate ceva sa mai caut sensuri, sa mai fac legaturi. Dupa asta mi-am dat seama ca l-am saracit de coerenta, ca ar trebui sa renunt la el si sa mai astept momentul inspiratiei.

Laura, Paul, Tudor, Stefan (va salut pe toti si va multumesc) cativa vechi cititori ai blogului meu m-au certat insa ca de mult n-am mai postat nimic si iata:

Lumea in care traim nu e una perfecta. Imi amintesc acum o strofa care i-a fost atribuita lui Eminescu si care incepea asa: “In lumea asta prost facuta”….

Daca lumea noastra nu e una perfecta inseamna ca este lipsita de echilibru. Asa cred eu.

Unde sa fie echilibru cand unii traiesc in palate iar altii in bordeie de pamant. Unde sa fie echilibrul intre cei care dau comenzi si indicatii printr-o simpla apasare a butonului unui mouse si cei care trudesc in galeriile minelor cu cazmaua si tarnacopul.

E stiut faptul, ca oamenii nu sunt egali din punct de vedere intelectual. Corect!

Unii destepti, totusi, se incapataneaza sa spuna ca in viata asta exista un echilibru in toate…

A afirma cu convingere ca echilibrul exista, este la fel cu a afirma ca stii tot. A sti tot inseamna a avea o putere supranaturala. Ori asa ceva omul nu are. Are insa atata putere cata presupune o pozitie de sef sau una de subaltern. Orice pozitie de sef inseamna de obicei, o putere mai mare decat a celor din jur. Si stim ca puterea corupe!…….

Fiecare dintre noi are prieteni mai mult sau mai putin adevarati. Se-ntampla uneori ca unii  dintre prietenii nostri sa ne devina sefi. Se-ntampla si ca noi sa le devenim la un moment dat sefi unora dintre prietenii nostri. Asta decurge aproape firesc, din dorinta de a evolua, caracteristica omului si din nevoile pe care le are societatea, nevoi care trebuie satisfacute prin aportul unora dintre noi.

Desi ne este poate greu sa acceptam asta, nici in prietenie nu exista o egalitate perfecta, desi prietenia ne dorim sa insemne in primul rand comunicare de la egal la egal. La baza fiecarei prietenii exista un cat de mic interes. Nu ne imprietenim cu oricine de pe strada ci cu oameni cu care impartasim aceleasi valori sau au aceleasi interese.

Se poate pastra o prietenie cand unul este seful prietenului sau.?  Aici apare o relatie mai mult sau mai putin formala de sef-subaltern  Si fara-ndoiala unde apare formalul incep sa dispara atributele prieteniei. O prietenie poate fi bazata pe respect (reciproc), pe omenie, la fel si o relatie ierarhica. Exercitarea puterii poate insa genera chiar dispret, iar relatia in care apare o cat de mica forma de dispret nu e prietenie.

Un om nu ajunge sef  decat daca doreste si reuseste sa se detaseze de obiceiurile prieteniei in sens traditional. Omenia lui nu mai poate fi la fel. In momentul in care apare relatia sef- subaltern, apare si delimitarea intre prietenia de dupa program si relatia din timpul programului. Prietenia incepe sa se erodeze, impurificata de relatia ierarhica iar fostii prieteni se transforma in sefi si subalterni care „incearca sa salveze aparentele”…

Cred totusi ca in sufletul oricarui sef isi face loc o umbra de tristete la gandul ca nu va mai putea fi ce-a fost odata, cand prietenul nu-i era subordonat. Singur in teama lui, in duritatea lui, in deciziile lui, singur in fata riscurilor asumate, avand povara raspunderii pe umeri, mai poate spera ca prietenul de odinioara sa inteleaga ca el nu le poate imparti pe acestea cu nimeni, pentru ca raspunderea finala este doar a lui.

Serviciul e serviciu!…. Si nimic nu este mai important pentru un proaspat sef, ca atingerea unui scop sau îndeplinirea unei sarcini… ..

Constient de imposibilitatea de a-si mai putea permite sa mai fie la fel de superficial ca mai-nainte, isi asuma responsabilitatile de sef,  ştie că nu mai e de glumit pe seama lucrurilor importante, gluma, poanta, ironia, fiind de domeniul sensurilor echivoce, al ambiguităţilor, al simulării, al jocului. Toate acestea coboara incet sub demnitatea lui. Pozitia de sef presupune prestanta, seriozitate, rigurozitate, fermitate (am mai spus-o). Pentru asta, seful asteapta sau pretinde intelegere. Altfel nu va putea sa-si exercite cu eficienta rolul de conducator. Defapt el incepe sa faca parte dintr-un scenariu bine pus la punct, in care rolul sau este bine determinat. Incepe sa intre in pielea noului personaj (Seful ), sa-si interpreteze rolul. Asta e calitatea de sef. Un rol de interpretat. Iar cand incepe sa-si interpreteze rolul omul, inceteaza sa mai fie el insusi. Pe masura ce-si intra mai adanc in rol,  obiectivele de realizat incep sa fie dince in ce mai importante pentru el si comunica rapid acest lucru.

La orice sef apare destul de repede, un soi de cinism derivat din necesitatea realizarii sarcinilor de serviciu…

Devine aproape un motiv de incantare o marturisire a lui prin care  incearca mai voalat sau mai direct sa transmita ca odata ce a devenit sef, adica unul din pleiada de avocati ai diavolului a incetat, nu mai poate sa mai fie acelasi om. In incercarea de a se dezvinovati cumva in fata prietenului  care de cele mai multe ori  e sceptic fata de “capriciile de management”,  seful isi poate chiar recunoaste mai mult sau mai putin devenirea cinica (pe care si-o asuma de la inceput),  amagindu-se cu faptul ca forma asta de cinism daca e  profesional il poate dezlega de pacate…  El isi face datoria…Nimic personal, etc…

Sa fie clar: Seful nu devine un om mai bun sau mai rau decat a fost inainte de a deveni sef.  El ramane acelasi, dar consolat cu ideea ca punctul lui de vedere este cel mai bun, mai logic, mai adevarat. Devine astfel prizonierul constiintei lui care-i dicteaza sa fie ceea ce spune ca este. Ori constiinta, restrange autonomia firii eliminand nevoia de rezumare la subiectiv. Seful devine din ce in ce mai serios, mai constiincios, mai atent, mai ambitios (uneori capos), mai exigent.  Incearca sa fie mai convingator.  Devine mai strict. Nu are incotro.  Absorbit in aceasta indeletnicire  transformatoare se insingureaza amagindu-se:  Asta e!  E mai bine asa!…Sunt mai destept! Mi se cuvine!…TRIST,TRIST!

…O mare capcana pentru un sef este sentimentul ca e indispensabil pe motiv ca stie tot. E foarte periculoasa aceasta capcana pentru ca a sti tot inseamna a nu mai sti incotro. La omul care crede ca  stie tot apare blazarea, suficienta, dispare ratiunea cautarii cercetarea, iar invatarea nu mai are sens , deseori piere umorul, iar in acest moment singuratatea sefului devine certa iar prietenia dispare efectiv.

Sistemul organizational desi se doreste o inovare a disciplinei este creator de metode iar aplicarea metodelor presupune incadrare in cerinte si  renuntare intr-o oarecare masura  la logica. Seful poate, cand e vorba de un prieten, sa indulceasca metodele dar nu le poate ignora sau elimina…  Pragmatismul impus de practicile manageriale (corporatiste), obliga seful sa devina prea matur ca sa introduca speranta in logica si (paradoxal) sa accepte sa mai creada cu usurinta in idealuri, realizand exigentele practice ale realitatii. Astfel se departeaza de firescul relatiei de prietenie, accentuandu-si orgolios gradul de individualizare, cu gandul ca fiecare lucru individual se leagă de toate celelalte si ca in felul acesta, realul se suprapune peste ideal.

In dorinta de a se incadra in limitele de corectitudine si onestitate fata de cei cu care au avut relatii de prietenie, cei mai abili dintre manageri construiesc – combinand gandirea libera din arte cu gandirea rationala din stiinte, sisteme care garanteaza faptul ca oamenii cei mai capabili si motivati vor ocupa posturi de munca mai bune si ca distorsiunile si discriminarea vor fi eliminate. Este cam tot ce mai pot sa faca pentru a inprima o nota de firesc relatiilor cu fostii prieteni…

La un anumit moment al prezentarii cursului, trainerul ne-a zis: Va dau o veste: voi nu sunteti prietenii oamenilor pe care-i aveti in subordine. Punct!…Fara de la capat.

Luca I Maturu’

 

Jul 21, 2011 - Fără categorie    4 Comentarii

Despre dezradacinare

Hai acasa! – Gil Dobrica (audio&video)

Foarte putini oameni se nasc si mor in acelasi loc desi foarte putini reusesc sa ajunga acolo unde isi propun.

 Oamenii circula, alearga, se zbat sa-si asigure un loc mai bun in societate, un loc de munca mai bun, o casa mai mare si mai frumoasa, o masina. Mutarea dintr-o locuinta in alta, de la un serviciu la altul, reprezinta dezradacinari pe care intr-o masura oarecare ni le asumam  contra unui pret mai mult sau mai putin convenabil…

     Tema dezradacinarii e eterna si universala, atat in viata, cat si in literatura. De ea suntem marcati uneori mai profund, alteori abia atinsi, fiecare dintre noi. De fapt, dezradacinarea apare oriunde apare modernizarea societatii. E, as indrazni sa apreciez, una dintre conditiile modernizarii. Mase (mari) de oameni isi schimba (deseori) radical modul de trai din dorinta de a-si face viata mai usoara. Rationamentul lor este simplist: pleaca sa munceasca din greu, pentru o perioada (pe care o doresc la inceput) scurta pentru a-si asigura o existenta tihnita, lipsita de multe din grijile vietii, la intoarcere. In anii ‘50-‘60  (ai secolului trecut)  italienii  plecau sa castige bani in tarile din jur, prin Elvetia sau Germania Federala. Astazi romanii, in dorinta de a-si face o viata mai buna (se poate citi si normala), lasa tot ce au drag acasa si merg in Italia, Spania, Anglia si Germania, sperand intr-o intoarcere cat mai grabnica, intr-o dezradacinare (doar) temporara.

Cati insa reusesc sa-si pastreze  dorinta de a reveni?…

Oricand au o izbanda sau chiar o deznadejde, oamenii plecati  ar dori s-o traiasca alaturi de cei dragi de-acasa. Paradoxal, in aceasta situatie trupul se misca iar sufletul ramane “pe loc”.  Emigrantul se afla fizic in locul acela, in tara aia, dar sufletul ii ramane tot in locul din care a plecat. Gandul ca intr-o zi nu prea indepartata va reveni in tara lui, ii sporeste puterea si rezistenta, ii atenueaza sentimentul de dezradacinare.  Acolo departe, reuseste sa faca lucruri pe care nu le-a facut si nu le-ar fi facut poate niciodata aici. Uneori accepta sa fie umilit. Umilinta de acolo, n-ar suporta-o aici.

Si totusi…

   Cu sufletul coplesit de dorul celor care, cu acelasi dor, il asteapta in pridvorul casei parintesti si cu gandul la florile din gradina casei (sau din ghivecele de la ferestre), la sarmalute si caltabosi, la mititei si ciorba de burta, la mamaliguta aburinda si vinul din rodul viei de la tara, indura strangand din dinti, toate neajunsurile vietii de emigrant.

   O doamna plecata de vreo paispe ani in America imi povestea ca acolo se gasesc toate verdeturile si condimentele din lume in afara de leustean (da, de leustean) si in avion, pe intreg parcursul, la venirea in tara s-a gandit la o ciorba romaneasca (taraneasca) cu mult leustean proaspat…

   Cand obositi vin pe-acasa, ceva mai ofiliti (imbarbatandu-se  oarecum cu gandul ca cine nu se ofileste nu traieste) dar bucurosi de revederea cu cei dragi, mai afla una, alta despre viata de-aici, asa cum nu stiau din emisiunile televizate pe care in putinul timp liber le urmareau de afara, tocmai ca sa-si mai aline dorurile. Afla ca aici e tot (mai) greu, si asta de cele mai multe ori ii (re)pune pe ganduri. Reapar in sufletele lor tristetea si indoiala. Privind spre infinitatea calma a cerului senin de acasa, incep sa se resemneze ducandu-se cu gandul catre gazoanele impecabile de acolo

Chinuiti de indoieli, multi nu mai au puterea  sa vada (doar)  partea idilica a vietii de-aici si a meleagurilor natale

Pragmatici, mai rationali, mai putin sentimentali, asa cum ii invata Occidentul, se consoleaza cu cliseul ca omul ramane om cat timp are o casa pe pamant. Incep sa compare cele bune de aici cu cele bune de acolo. Se prefigureaza déjà ideea prelungirii sederii sau chiar “asezarea” in tarile in care s-au aciuat, acolo, departe. Indemnul la renuntarea la ce este aici li se insinueaza si el perfid in minte si le anemiaza dorinta de a mai fi cetateni ai tarii in care s-au nascut si au crescut si in care le-au ramas prietenii.

Ce se schimba de fapt prin mutarea in alta tara? Constiinta, probabil, in primul rand. Apare  usor si un soi de trufie (asupra careia nu voi insista acum).  Am fost plecat afara si acolo “m-am realizat”. Sau/si: “Ma gandesc sa raman acolo”…Cum?!?…Apoi starea de normalitate (?!).  Concesia pe care cei care pleaca isi intemeiaza viata, amplifica dorinta de realizare a scopurilor propuse. Iar tot ce are un scop précis (care, desigur, scuza mijloacele), lasa locul ispitei, al dorintei de siguranta de  perfectionare, de “realizare” (ceea ce nici nu e rau pana la un punct)… Dar daca esti sigur ca (TU) ai realizat ceva,  in viata ta sau cu viata ta, inseamna ca nu ti-ai inteles menirea, ca traiesti in paralel cu timpul tau…Din fericire (cred) – omul nu poate realiza NIMIC; cat despre “realizarea lui”……………………………

Izolare, lacrima, esec, amintire, inocenta. dor. Fiecare in parte, putin din fiecare sau toate la un loc, inseamna dezradacinare. Oare cum primesc cei plecati in alte tari (de soare pline) urarile din colindele romanesti ascultate la un casetofon?

…………………………………………………………………………………………………………………

Ce prêt au totusi sentimentele de decenta, de prietenie si de normalitate, in tara in care ne-am nascut, in care traim si in care (totusi)  iubim?

Luca N’ Statornicitu’

Stresul de la munca si puterea de a ne bucura de frumusetea vietii

 

 

 

 

 

 

“Hai sa mai beeem un Neeess

Ca sa mai sacpam, scapam de stres.”

                         Cantec corporatist

       Activitatea profesionala ne plaseaza deseori  in circumstante dificile sau paradoxale care ne dau o stare de  cautare, agitatie si disconfort. Nu putem sa fim nepasatori, impasibili la presiunea la care zilnic suntem expusi si supusi si care ne poate secatui de energie si de resursele de adaptare. Pericolul de a ne simti depăşiţi de sarcinile si problemele pe care le avem la serviciu e mare. Zilele ne par scurte si putine, termenele scurte si multe. Simtim ca timpul nu ne mai ajunge sa ne ocupam cum se cade  de noi si de cei din familie sau din grupul nostru de prieteni. Numai pana la ziua de salar avem sentimentul ca mai e o vesnicie…

   In fiecare zi venim cu sentimentele noastre  negative şi pozitive de la serviciu acasă şi invers. Nu intentionez sa fac acum o proportie intre aceste sentimente dar am convingerea ca cei mai multi dintre noi nu se simt coplesiti de sentimentele cele mai inaltatoare si nobile.

   Obosim. Simtim cum devenim mai vulnerabili. Si de parca n-ar fi de ajuns oboseala de care ne ‘imbolnavim” la serviciu, ne mai imbolnavim si de la fumat, de la telefon, de la invidie si chiar de la castraveti. Omul e cel mai vulnerabil si stresat dintre  animale.

    Incepem sa dormim mai prost si mai putin, devenim mai retrasi, simtul umorului ne scade.   Incepe sa ne scada si stima de sine, devenim mai impulsivi si mai ingrijorati. Nu mai putem avea randamentul obisnuit si incercam sa ne realizam atributiile ramanand peste program, ca sa lucram (si) in afara lui. Nu din loialitate pentru firma ci pentru ca stresati fiind peste masura, ajungem la concluzia neplacuta ca  timpul nu mai are rabdare cu noi.

   Stiu povestea cu cantitatea optima de stres si efectul ei benefic, care ne provoaca sa ne depasim limitele, dar stiu ca si factorii de stres  care se inmultesc mereu si care ne asalteaza zi de zi, ne marcheaza (de multe ori) iremediabil, existenta. Acesta, despre care scriu acum, este stresul acela acumulat, in stare sa ne aduca la epuizare emotionala dandu-ne sentimentul ca cerintele de la locul de munca sunt istovitoare si nerealiste si care ne poate usor compromite cariera.  Mi s-a intamplat nu demult sa trec printr-o astfel de stare.   

   Mi-a fost foarte greu sa ma reculeg si sa incerc sa reintru in starea normala. Nici acum nu stiu daca am reusit in totalitate, dar, ce stiu sigur este ca existenta celor de acasa si responsabilitatea pentru ei, insotite de sfaturile unor prieteni m-au obligat la o noua atitudine. Mi se parea nedrept ca desi munceam foarte mult si in credinta, ajunsesem sa ma indoiesc ca sunt apreciat cum se cuvine. Desi ajunsesem la capatul puterilor si eram coplesit de sarcinile care se revarsau asupra mea in fiecare zi, simteam cum pierd controlul asupra a ce faceam la serviciu in fiecare zi, in mod obisnuit. Desi nu sunt un tip superficial, avand un timp atat de comprimat, nu mai reuseam sa-mi fac treaba la calitatea pe care chiar eu o impusesem.  Nu mai eram eu si trebuia sa fac ceva. Aveam nevoie de un plan dar tot din lipsa timpului nu l-am mai facut. Totusi am inceput prin a incerca sa-mi evaluez rezervele de energie, adaptabilitate  si optimism. Erau jalnice. Despre bani, nu mai vorbesc. Marturisesc insa ca am descoperit ca mai am urme de mandrie si chiar si un pic de egoism. Cam cu atat mai ramasesem. Si mai aveam ceva: mai aveam (lucrul cel mai important) prieteni. Simteam nevoia discutilor ca de la om la om cu prieteni cu care demult nu ma mai vazusem si nu mai vorbisem nici macar la telefon. Mi-am amintit cum si ei, la randul lor au apelat la mine din nevoia de a-si spune pasul si de a-mi cere un sfat in unele situatii limita aparute in vietile lor. Trebuia sa ies din transa. Am inceput sa ma intalnesc cu prieteni vechi si buni si sa le cer sfatul la o bere. Am apreciat faptul ca inca le mai pasa ca am (si) probleme.

Doamne, comunicarea este sfanta! Prietenii mi-au amintit (ce ciudat suna) ca am o familie frumoasa si iubitoare, ca am inca prieteni multi si adevarati, ca stiu si pot sa fac (si) lucruri pe care altii ar fi incantati sa le poata face. Mi-au sugerat, unii in modul cel mai direct,ca trebuie sa fiu mai atent cu mine insumi, sa ma respect  mai mult, sa ma bucur de lucruri carora nu le mai acordam prea mare importanta. Mi-au amintit de Dumnezeu si de faptul ca (si) El ma iubeste. Urmandu-le sfaturile am descoperit avantajul de a aprecia micile mele reusite profesionale, oricat de marunte, dupa efortul pe care l-am facut pentru a le obtine si nu m-am mai gandit ca pentru altii realizarea lor este (poate) o bagatela. Pentru a economisi timpul, am inceput chiar sa invat sa refuz, lucru care mi se parea aproape condamnabil. Am descoperit un lucru extraordinar. De cele mai multe ori, nu refuzam din egoism. Da, asta am descoperit… Despre tacere mi-am amintit ca poate fi cel mai potrivit raspuns pentru multe intrebari iar despre uitare ca este un bun pansament pentru suflet.  Mi-am impus sa nu ma mai joc de-a perceptia fina, pe care o consideram un atu si care defapt  imi insuma suspiciunile, sporindu-mi stresul. Am hotarat sa iau lucrurile ca atare.  Am lucrat la inlaturarea sentimentului de resemnare care ajunsese sa-mi determine si dirijeze modul de actiune. Mi-am dat astfel seama ca gandul si sentimentul sunt doua lucruri diferite, un gand dintre cele mai putin bune, poate usor sa dea nastere la suspiciune si sa determine un resentiment profund, puternic si coroziv, care sa-mi acreasca viata si de care chiar n-aveam nevoie. Mi-am amintit ca demult nu m-am mai plimbat in parc, ca am o bicicleta, ma rog, lucruri mici, omenesti, ca trebuie sa am grija si de starea MEA de sanatate, care, multumita lui Dumnezeu este inca buna.

Astfel am redescoperit ceva ce nu mai luasem in seama demult si anume trairea in armonie cu tot ce ma inconjoara. Sigur, mai am inca de lucru in acest sens, nu stiu  cat si daca voi continua demersul meu de armonizare dar stiu ca toate cele enumerate mai sus m-au readus pe o cale normala (poate si fireasca) pentru a rezista in continuare.

   Intentia mea nu este sa ma spovedesc, nici sa-mi ascund  micul egoism existential. Nu vreau sa demonstrez nimic. Imi asum subiectivismul. Nu am pretentia ca cele relatate vor avea vre-un ecou…

… Chiar am simtit ca sunt unele lucruri la care trebuie sa stii cand sa renunti si altele  care asteapta sa le (re)descoperi. Mie mi-a trebuit mult timp sa-mi dau seama…

… Pentru a putea construi in continuare nu  trebuie sa  te gandesti ca tot ce ai reusit sa faci cu ravna si seriozitate, poate fi stricat cu un gest sau o vorba a cuiva. Daca gandesti asa, nu vei mai construi nimic si sentimentul inutilitatii iti va intuneca viata.

   Evolutia omenirii e caracterizata de schimbări bruste, rapide, imprevizibile uneori, pofunde  si durabile. Constientizand imposibilitatea de a influenta majoritatea  acestor schimbari in acord cu dorintele si nevoile noastre devenim vrand-nevrand prea preocupati de gasirea si aplicarea unor  metode de supravietuire pe care le vrem normale si eficiente, neluand in calcul ca exista posibilitatea ca unele dintre problemele noastre (profesionale) sa se rezolve de la sine. Acestui lucru ii dam deseori o importanta exagerata, importanta noastra ca oameni lasand-o pe un plan secundar. 

   Suntem, fiecare dintre noi importanti iar importanta noastra creste odata cu puterea de a lupta cu viata (asa cum e ea). Ori, pentru a fi puternici nu trebuie sa uitam ca exista Dumnezeu, oameni dragi, colegi buni si simpatici, ( chiar si) sefi cumsecade si ca lumea (noastra) nu se rezuma (numai) la activitatea  profesionala. Nu traim ca sa muncim. Trebuie doar sa ne schimbam din cand in cand (atitudinea), fara a renunta la valorile noastre fundamentale. Partea frumoasa a vietii nu cred ca trebuie cautata doar  in munca. Nu este acolo dar poate fi (si acolo). Depinde cum privim lucrurile. Viata e scurta si e pacat sa ne batem joc de ea.

Luca N’ Spoveditu’

Sunt mandru ca sunt (specialist) roman

  

”Datorită ţie stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mîinile în şolduri –
Sfîntă laşitate românească!                                                                                                                           

   Damian Ureche –  SFÎNTĂ LAŞITATE ROMÂNEASCĂ

Sunt mandru ca sunt roman!

Apreciez doar ca informatie pitoreasca si vesela, caracterizarea romanului din operele lui Cantemir de acum trei sute de ani, care sugera si superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare.

As retine doar insusirea particulara a romanului de a fi animat pe toata durata vietii lui de sentimente de ura, prietenie, dar si de lacomie si lasitate.

Ce ne-am face fara dusmani? Dar fara prieteni? Ce-am fi noi fara sefii nostri sau fara subalterni? Fara bani (cei mai buni prieteni si cei mai aprigi dusmani ai nostri)?

 NIMIC n-am fi!

Daca nu i-am avea, i-am imagina obsesiv, in dorinta de a ne petrece intreaga viata alaturi de ei. La baza planurilor omenirii si ale noastre, ale romanilor, stau mai mereu, prietenii si dusmanii nostri. In orice intreprindem noi, romanii, ne bazam pe ajutorul sau (si) pe slabiciunile altora. Acesta este sensul si masura evolutiei noastre originale, romanesti. Munca noastra continua este animata de nazuinta spre mai bine, iar pentru asta ne asumam (constient sau nu) si conditia de prieten dar si pe cea de dusman al omului de langa noi. Ne ajuta mult uitarea, cea scrisa-n legile omenesti si lasitatea, fara de care n-am avea nici prieteni nici dusmani.  

Lucrand pentru sine, romanul lucreaza impotriva omului in general, desi e constient ca tot ce produce este sau se transforma treptat in nimic, romanul face si desface.  Este specialist in (a)faceri si desfaceri. Totusi noi, romanii, n-avem timp si chef sa ne gandim la asta. Iar cand o facem, o facem in pripa, ne trece repede. Si „decat sa ne-ntristam, mai bine un cantec vesel sa cantam” asa cum stim doar noi. De-asta noi, romanii suntem atat de usor de stapanit, de manipulat si de umilit. Ne vindem usor si pe bani putini, pe noi insine si unii pe altii iar asta se speculeaza cu spor.

Ne e draga petrecerea dar si aventura incursiunii in penibil. Ne bagam in seama, vrem sa fim vazuti, remarcati. Ne pricepem la toate. Avem valoare. Cautam mereu persoane si lucruri care sa ne afunde in situatii delicate, ciudate, uneori doar din dorinta de a demonstra (cui?) ca putem face fata acestor situatii. Ne bazam paradoxal pe prietenia cu sefii nostri, desi stim ca e doar o aparenta, ca scopul conducatorului este dezbinarea pentru usurarea stapanirii.

Naivi si lasi, deseori ne place sa ne inchipuim ca ajutorul prietenilor ne foloseste la atenuarea actiunilor dusmanilor. Ne modelam viata cu ganduri de razbunare si-i cautam pe dusmani cu lumanarea. Si pe presupusii prieteni, la fel. Incercand in mod ridicol sa  fim fericiti, in lasitatea care ne caracterizeaza, reusim sa fim doar lamentabili.

Suntem destul de destepti, dar teama noastra de a pierde este mult mai mare decat bucuria de a castiga. Suntem ambitiosi. Nu putem invata sa pierdem desi pierdem in mod constant. Ne plac banii, dar, desi ii castigam greu, ii risipim cu usurinta.

Stim ca rodul muncii noastre merge invariabil la prieteni si la dusmani, dar ce folos ca stim?!?…

Suntem cam saraci, dar rostul primordial al actiunilor noastre este obtinerea si incununarea reusitei. Iar asta o stiu bine adevaratii bogatasi. Dealtfel asta e unul din putinele lucruri pe care le stiu. Ei nu-si aglomereaza inutil bagajul de cunostinte. Il pastreaza usor, aerisit, cu putine informatii , asezate insa in ordine. Ei stiu putine lucruri despre putine lucruri. Stiu insa ca pentru a-si atinge scopul de a se imbogati, trebuie sa-i puna pe altii la treaba. Pe  (saracii)specialisti. Pe noi ceilalti, adica…

…Noi suntem maruntii specialisti in slujba unora de-aiurea, care ne pun la treaba contra unei doze de subzistenta. Soarta noastra e sa pierdem,  pentru ca intotdeauna, altii (bogatii) sa castige, sa se imbogateasca. Iar si iar. Cunoastem ca motivul pentru care bogatii se imbogatesc mai mult, este ca saracii saracesc mai mult. Ei, si????…

…Stiu, n-am spus nimic nou. Asta este imaginea capitalismului, tabloul zugravit intotdeauna in tuse puternice, contrastante. Contrastul ( nu-i asa?) dintre specialisti si cei care-i pun la treaba, are impact, da substanta si perspectiva,  o perspectiva in care orice posibilitate se transforma mai devreme sau mai tarziu in certitudine…

…Ciudat (sau nu), intre cei avuti si specialisti nu exista ura adevarata, dragoste adevarata, nu exista pretuire sau respect real. Intre ei, adevarata este numai o eventuala relatie contractuala si o mare si adevarata lasitate. Dealtfel iubirea, ura sau respectul dintre cei avuti si ceilalti nici nu-si au rostul. Iubirea – nu-l exploatezi pe cel pe care-l iubesti. Nu ai cum sa-l iubesti cu adevarat pe cel care te exploateaza. Ura – n-are sens sa-ti faci dusmani; ura flateaza, cel urat si dusmanit realizand importanta pe care i-o acorda cel care-l uraste. Respectul– e mai avantajos sa te faci ca nu observi valoarea celui de langa tine, a superiorului, a subalternului; pentru a nu fi pus la un moment dat in situatia de a  recunoaste aceasta valoare. Si-apoi, ce sens are sa-ti faci prieteni? La ce bun sa-ti faci dusmani? Prietenii mai pretentiosi iti devin oricum dusmani, iar dusmanii, e drept ca mai rar, iti pot deveni prieteni. Sa te amagesti ca intr-o zi, adevarata ta valoare ar fi (cu sau fara invidie)  recunoscuta de dusmani, sau acceptata cu sincera bucurie de prieteni: Ce destin mic, ce naivitate bolnava, ce viata fara de folos (cu tot cu valoare)!!!…

 …Ar mai ramane o varianta. Cea a trairii unei vieti fara lasitate, in demnitate, in care reprimarea nevoii de dragoste sa fie masura pentru reprimarea sentimentului de ura. Merita incercat acest model echilibrat de viata chiar si pentru ca rasplata pentru o viata echilibrata este o moarte naturala, romaneasca (pe care ne-o dorim in secret cu totii). Doar ea, moartea ne salveaza de destinul nostru insipid si mic, de singuratatea, lacomia si lasitatea noastra, cea din proximitatea  sefilor, subalternilor a prietenilor si dusmsnilor nostri, carora, cu insufletire le daruim intreaga noastra viata.

„Am prieteni si dusmani / Care ma golesc de bani’’ sunt versuri de manea ROMANEASCA. Iar eu ma mandresc ca sunt roman!

Iac-asa!

Luca N’Ascultatu’

(P)omul laudat care sfinteste locul – rolul managerului in(tre) alocarea sarcinilor si realizarea obiectivelor (studiu minimalist)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Planificarea posturilor de muncă se face in vederea realizarii obiectivelor pornind de la  evaluarea importanţei lor, cu scopul stabilirii unei structuri operationale optime, rationale, etice si echitabile, chiar daca teoriei echităţii i se poate reproşa că este încărcată de subiectivism, de multiple conotaţii psihologice individuale. Percepţia individuala a echităţii in îndeplinirea unui set de obiective este o latura extrem de sensibila, obiectivele profesionale fiind realizate de angajaţi-simpli salariati si manageri, care, la rândul lor au  obiective proprii.

Adoptarea unei atitudini potrivite va avea consecinţe pozitive asupra bunului mers al unităţii, asupra productivităţii muncii şi satisfacţiei profesionale a personalului. Pentru asta managerul trebuie sa-si asculte si sa-si capabilizeze echipa.

În procesul de repartiţie a personalului functie de necesitati si roluri, managerii se pot confrunta  cu situaţii în care este necesară o clasificare profesională a celor din subordine. În funcţie de obiectivul urmărit, managerul adopta diferite strategii de clasificare şi repartiţie profesională. Deciziile de personal au o importanţă deosebită, eficienţa lor răsfrângându-se asupra eficienţei întregii organizaţii. De aceea este esenţial ca în practica organizaţională să se acţioneze cu responsabilitate şi în conformitate cu standardele actuale.

     Fiecare profesie presupune o anumită configuraţie aptitudinală care, daca este judicios exploatata conduce la  bune rezultate economice. Pentru alcatuirea aplicarea si expolatarea  strategiilor de orice fel, dar mai ales a strategiilor care vizeaza resursa umana, este nevoie de manageri buni.

   Este foarte important, am mai spus-o si cu alte ocazii; ca salariatul sa fie convins ca are de invatat de la managerul sau. Sentimentul salariatului ca are un sef care mai are multe de invatat este demobilizator si frustrant.

   Eficienţa unei strategii (de selecţie) trebuie apreciata functie de beneficiul realizat în urma aplicării sale.

   Deciziile manageriale (de personal) pot fi organizaţionale şi individuale.

   Scopul acestora este utilizarea raţională a forţei de muncă şi, repet, creşterea productivităţii. Cele două tipuri de decizii sunt relaţionate la fel cum sunt corelate orientarea şi selecţia profesională.

   Pornind de la analiza muncii, managerul poate identifica elementele relevante din componenţa unei profesii care fac posibilă definirea unui anumit eşantion de comportament ce permite alegerea persoanei potrivite pentru profesia/sarcina respectivă.

   Munca managerului, de proiectare şi coordonare a activităţii urmăreşte să  realizeze  o compatibilitate între caracteristicile persoanei (aptitudinile sale) şi cerinţele operationale, fără favoritism sau în mod preferenţial, in vederea unei valorizari de prima calitate a mijloacelor si resurselor.

   Această compatibilitate, bazata pe convingere, asigură eficienţa  unei persoane în realizarea activităţilor sale de muncă.

   In determinarea acestei compatibilitati trebuie luate in calcul multe insusiri. Cred ca cele mai importante sunt: conştiinciozitatea, stabilitatea emoţională, agreabilitatea, autocontrolul, prudenta, pragmatismul, responsabilitatea. Daca acestor insusiri li se mai adauga: buna cuviinta, curajul, deschiderea spre experiente, extraversia, sansele de reusita si performanta sunt reale. Imi place o definitie noua,care spune ca “Performanta este alcatuita din motivatie si abilitati, moderate de constrângerile situationale”. Din pacate insa, daca privim cu realism, in aceasta perioada, acest buchet de insusiri si abilitati (pe care le-am amintit mai sus) este greu de identificat la o singura persoana. Cat despre motivatie si mai ales despre motivare, perioada actuala, este clar ca nu ofera, cele mai bune auspicii. In aceste conditii, rolul managerului devine primordial.

   Omul ales sa fie manager trebuie sa fie:  inteligent, sociabil, asertiv,ambiţios, energic, cooperant, plăcut, prietenos, sigur, de incredere, realist in privinta propriilor calitati si defecte, capabil sa intretina relatii constructive prin integrarea coerenta in procesul muncii,  trebuie sa poata desfasura o activitate orientată în mod explicit spre realizarea unui obiectiv comun, al intregii echipe din care face parte; sa actioneze cu responsabilitate ca bun cetatean al unei corporatii.In ceea ce priveste capitalul de informatie al organizatiei, pozitia managerului fata de circuitul si fluxul informational trebuie sa fie una participativa, chibzuita, ordonata, disciplinata.

   Principala sarcina trasata de manager pentru angajati este sa intretina in mod constant standarde inalte de etica in afaceri, de calitate si chiar de excelenta, de aceea este important ca managerul sa-si insuseasca  in primul rand respectarea obligatiei de a lua masuri de precautie si control, astfel incat informatiile interne, sa nu ajunga in atentia unor persoane neautorizate.

  Comportamentul personal si cel de afaceri trebuie dirijate in concordanta cu cel mai inalt grad de conduita etica iar ca sa poata convinge, managerul trebuie sa furnizeze permanent exemplul personal.

   Pentru a proteja reputatia si asigura conformitatea cu legile in vigoare, cu regulile si politicile companiei, orice incalcare a acestor etici va fi tratata cu seriozitate de catre managementul organizatiei. Trebuie ca managerul sa aiba zero toleranta in aceasta privinta, sa anticipeze rezultatele actiunilor si directivelor lui. In ceea ce priveste stima si respectul – in afara de respectul propriei persoane, este esential respectul fata de cei din jur.

   In asteaptarea din partea salariatilor a respectului formal al normelor si procedurilor este nevoie de un anumit nivel de responsabilitate. Fara intârzieri, absenteism, randament scazut sau conformism pervers in detrimentul performantei adevarate.

  Unele organizatii si-au setat ca principala valoare principiul de cooperare in detrimentul competitiei interne, dorind ca organizarea muncii sa se faca numai in functie de scopurile de atins si de programul de realizat si incercand astfel sa imprime o stare de spirit orientata in primul rand spre rezolvarea problemelor. Dar exista egoism, invidie, interese, “pile”. Un manager abil trebuie sa le aibe in vedere si sa incerce prin metode specifice sa le tempereze pe toate, fiindca fiecare dintre ele genereaza un anumit gen de concurenta.

  Orice  manager, indiferent de pozitia in organigrama sau misiunea postului in contextul strategiei, are un obiectiv de atins si nu-l poate atinge singur, ci numai cu ajutorul echipei.pe care si-o formeaza sau o are la dispozitie. Trebuie sa fie realist in privinta lucrurilor pe care le poate schimba.

   Nu are multe posibilitati de abordare a problemei: poate fi autoritar, permisiv, democrat dar mai ales ferm..

   Fermitatea este elementul de capatai desi este in cele mai multe cazuri generatoare de conflict, opozitie si desolidarizare, de ostilitate sistematica sau inertie incurabila. Trebuie sa formalizeze sa instituie reguli dar si sa creeze conditiile de aplicare a regulilor.

   Chiar daca majoritatea specialistilor nu considera ca e intelept sã faci concesii, ele isi au rolul lor. S-au facut si se vor  mai face. Orice bun manager stie asta si actioneaza in consecinta.

Echipa buna il face pe manager mai bun, mai eficient, il mentine “cu picioarele pe pamant” iar managerul bun, convingator, face echipa puternica si competitiva.

   Trebuie ca salariatii si managerii sa impartaseasca  teluri commune sã creada in aceste teluri , sa creada in intentiile bune ale celorlalti (cel putin pana la proba contrarie). Orice om este (si isi este) un manager.

   Orice manager adevarat este OM si modelator de OAMENI. El cauta fapte, analizeaza, examineaza, constientizeaza, calculeaza, evalueaza, anticipeaza, ia decizii, sesizeaza consecinte si oportunitati. sesizeaza amanuntele,  vede  ansamblul; dar nu se lasa coplesit nici de amanunte, nici de ansamblu. Filozofia lui de viata trebuie dobândita prin experienta si munca si poate mai putin prin lecturi recomandate.

   Managerul a existat dintotdeauna peste tot. Desi nu a fost inventat el a fost (si s-a) reinventat mereu, in locul potrivit, la momentul potrivit. Locul actiunii unui manager  a fost si este “aici” iar momentul “ acum”. De aceea managerul care “pleaca de jos”, (re)inventandu-se, dovedeste eficienta  in comparatie cu cel care este “uns” pe criterii subiective.  Managerul nu trebuie sa fie (neaparat) “pomul laudat” desi trebuie sa-si imparta “roadele” cu ceilalti; ci cel care “sfinteste locul”…Adevaratul manager, acela care impune respect, apare dintre aceia care au respect pentru sine, ii respecta pe cei din jur si-i convinge si pe ei sa se respecte, este  sincer cu sine si cu colegii (aceasta sinceritate îl include si pe superiorul sau), este  serios, constructiv, gaseste solutii practice pentru imbunatatirea activitatii. Este constiincios, placut, generos si respectuos si in felul asta devine respectabil. Iar daca e  respectabil, sfiinteste locul.

Luca N’ Inventatu’

Profesionistii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 “Nimic nu este mai tragic decat talentul irosit” Sonny – A Bronx Tale

Am revazut aseara filmul Poveste din Bronx (1993).  Pentru cine nu stie inca, acest film constituie debutul regizoral al lui Robert de Niro şi urmăreşte viaţa unui tânăr care se afla sub influenta a doi  oameni foarte importanti din viata lui: tatal sau, un sofer de autobuz cinstit, cu o situatie materiala modesta si un sef mafiot extrem de puternic, care detinea controlul asupra cartierului. Povestea a fost scrisă de Chazz Palminteri, bazându-se, pe descrierea copilăriei sale.Tatăl este interpretat de De Niro iar mafiotul Sonny, chiar de  Palminteri.. DOI PROFESIONISTI.

Pentru prima data, pe parcursul vizionarii, pe care am intrerupt-o de cateva ori, am avut o senzatie ciudata. Simteam nevoia sa-mi iau notite. De ce? Mi s-a parut ca povesate ilustra excelent diferenta dintre valoare si nonvaloare. Erau acolo profesionisti si diletanti „marunti”, neprofesionisti, oameni obisnuiti, naivi, normali, putem (daca vrem) spune. Alaturi unii de altii.

Aseara am vazut si am inteles ca neprofesionistii mor inaintea profesionistilor.

De fapt ce este un profesionist?  Din punctul meu de vedere, un profesionist adevarat este (de cele mai multe ori)  un personaj controversat.  Si pe buna dreptate. Profesionistul este intai de toate un om. Are slabiciuni, dar mai are ceva, care-l diferentiaza de restul muritorilor: are geniu.

Un profesionist nu poate (si nici nu trebuie) sa fie omnicompetent; nu trebuie sa dovedeasca eruditie ci mai degraba o adaptabilitate superioara la principiile dintr-un anumit domeniu, o capacitate sporita de a crea conditiile necesare pentru acceptarea ideilor lui. Insasi societatea civilizata (mai ales cea americana) cere si presupune o specializare stricta. 

   El poate fi in acelasi timp smerit si diabolic . Are insa un talent pe care si-l educa si cu ajutorul caruia isi face drum in viata si in constiintele semenilor, patrunde in lumea valorilor reale. De cele mai multe ori profesionistul devine lider. Profesionist devine numai acela care vrea, incearca si reuseste sa-si acriveze fermentul creatiei, sa-si cultive neincetat talentul si sa se autoeduce intr-un anumit domeniu. Nu ajunge numai sa se informeze si sa invete. Trebuie sa se autoeduce. Spiritual, comportamental. Trebuie sa-si configureze si sa-si revizuiasca sistematic, elementele de securitate culturala pentru a nu se pierde in amanunte, pentru a dobandi acea suplete comportamentala deosebita si a-si activa unele componente cognitive care la ceilalti raman inerte. Nu oricine poate sa patrunda in comunitatea valorilor. Profesionistul este potent. El isi exerseaza si antreneaza neincatat potenta.

   Ernest Hemingway,  probabil cel mai cunoscut autor american, era numit deseori de cea de-a treia sotie (a avut patru), „Porcul”, si asta din cauze foarte naturale: nu prea se spala si consuma alcool si tutun in cantitati considerabile. Totusi era un desavarsit profesionist. Intr-ale scrisului. Atat. Asta si-a dorit, pentru asta a trait si s-a pregatit. S-a auto-pregatit. Conduita si morala sa erau deseori dezavuate chiar si de cei apropiati, insa din cele scrise de el izbucnea o forta a spiritului care n-ar fi putut avea atata putere daca n-ar fi fost consolidata printr-o tenace educatie a spiritului si competentei scriitoricesti provocand un imens impact emotional si imaginativ . Opera lui vorbeste (de la sine). Restul sunt …vorbe. Speculatii. Si exemple de profesionisti sunt nenumarate: Mozart, Cantemir, Baudelaire,  Freud, Michael Jackson, Paunescu, Chaplin, Presley, (scuze pentru asociere), Banica; profesori, avocati, contabili, manageri.

…Profesionistul nu crede ca este obligatoriu ca toata lumea sa-l considere profesionist. Nu e neaparat nevoie de unanimitate in aprecierea talentului adevarat. El stie, intelege asta pana la nesimtire. Stie ca unanimitatea, pe langa faptul ca e demodata si de cele mai multe ori necredibila, conduce la abandonarea autonomiei intelectuale, la anularea gandirii si a actiunii, la decesul ideilor chiar inainte ca ele sa se nasca. Explicatiile si motivatiile in privinta unanimitatii nu pot scoate la iveala si dovedi decat existenta spiritelor precare, a caracterelor excesiv-pragmatice si alunecoase…

 Profesionistul  crede ca motivele invocate de unii in aprecierea profesionalismului aproape ca nici nu mai conteaza, asa cum considera despre calitatea de profesionist ca trebuie recunoscuta, cel putin de cine trebuie.

Uneori calitatea unui profesionist este recunoscuta prea tarziu. Post-mortem, din pacate. Viata e scurta, deci noi trebuie sa deschidem ochii. Profesionistii sunt langa noi. In universitati, la locurile noastre de munca, in metrou, chiar si in carciumi, mai ales acum, in vremurile pe care le traim si in care din naivitate, uneori, acceptam sa/si consumam si apreciem prea multe nonvalori. Este  indeobste cunoscut ca mancarea proasta, muzica proasta, presa proasta, femeia proasta, se consuma puternic in zilele noastre, si asta din cel mai simplu motiv. Exista mai multi prosti decat destepti, mai multi diletanti decat profesionisti.

Sa ne scuturam deci de naivitate pentru ca ea degenereaza previzibil si neconditionat in prostie si ignoranta, provocand aritmia simturilor. Este daunatoare, contagioasa. Egoista.   

                Aseara am vazut si am inteles ca neprofesionistii mor inaintea profesionistilor.

…Sa cautam sa descoperim profesionistii si sa invatam ce putem de la ei. Chiar si cum putem trai mai mult.Sa invatam de la ei cum sa nu ne irosim talentul si cum sa-l transformam in valoare. Sa ne abonam la valori si sa consumam valoare. Valoarea nu contine „E” uri. Pe Bune! 

Luca N’Profesionistu’

 

 

Rusinea si pacatul curata satul

 

Asistam inca de la inceputurile regimului comunist la o permanenta reconsiderare a notiunii de pacat si, indraznesc sa spun, pe alocuri, la moartea gradata a conceptului. Moare si rusinea… poate de tot, poate doar ca sa renasca! Spiritul individualist al culturii capitaliste nu mai pretinde individului sa asculte la ceea ce cred altii despre el. Rusinea rezultata din imposibilitatea reproducerii idealului social este inlocuita de conceptul «That’s Me!».

Ma intrebam odata ce e mai greu de suportat, rusinea sau pacatul?! Desigur, pacatul apasa greu asupra constiintei omului crestin, dar nici rusinea nu se lasa mai prejos. Faci un lucru care stii ca nu trebuie facut si obsevand ca esti observat, te autocondamni pentru deserviciul facut propriului tau statut in comunitate. Rusinea ia nastere prin raportarea la ceilalti membri ai grupului tau social, pacatul prin relatia individ-divinitate. Dar pacatul individual adus la cunostinta comunitatii poate deveni usor o alta rusine. Totul este sa stii ca ceilalti stiu ca tu ai pacatuit.
Era sarbatoare mare, nu-mi amintesc exact ce zi, dar stiu ca aveam otava cosita pe langa cale. S-au sfatuit matusile mele ce sa faca! «Hai s-o mai lasam pana mane tu, ca-i pacat!» zice matusa cea putin mai bise-ricoasa. «Si daca da ploaia ce ne facem, tu desteapto?!» exclama cealalta matusa, cea usor ciupita de antihartul ateismului comunist. }n fine, castiga cea din urma, cu conditia sa ne apucam de strans otava doar dupa ce au intrat oamenii la biserica si sa terminam inainte sa iasa. Zis si facut. Dar cand ne-am vazut la mijlocul locului, numa’ vedem trecand pe cale o batranica intarziata in drumu-i spre biserica. «Auleu, ne-a vazut!» remarca in surdina matusa intepata. Si asa n-am scapat nici de pacat, nici de rusine.
  
Ø Nerusinarea cu nerusinare se plateste. Asa credeau femeile de la noi. Cu omul nerusinat de-geaba esti cuviincios, intrucat, neavand simtul rusinii, el nu va sti sa aprecieze buna ta cuviinta. Umbla vorba cat era Tara Barsei si Tara Fagarasului cum ca satul nostru si-ar fi vandut targul. Intr-adevar, cu aproape doua veacuri in urma, satul nostru, sat de iobagi asupriti, isi vanduse dreptul de targ pentru a-si putea plati datoriile la sasii asupritori. De atunci pana nu demult, care cum trecea prin sat, le intreba starnitor pe femeile noastre: «Cand e targul la Vladeni?» Femei diplomate, ele aveau mereu acelasi raspuns. Ridicau rochia, ridicau poalele si aratandu-si fundul descoperit indemnau rece: «Uite-te in calindar si citeste!» Apoi, cu aceeasi diplomatie, lasau jos poalele si rochia si isi vedeau de drum.
Ø Rusinea are mai multe sensuri, printre care cele de dezonoare, batjocura, dar si jena, sfiala sau timiditate. La noi in sat, rusinea mai era inteleasa si ca o rezultanta a penetrarii intimitatii unui alt grup familial-nuclear; probabil si dintr-o frica de «gura satului» cea permanent cusurgie. Acest sens al rusinii cred ca l-am preluat de la sasi: gospodarii gen cetate, porti inalte si geamuri la strada, obligatoriu acoperite cu obloane… nu care cumva vreo trambita curioasa sa-si vare nasul in treburile casei. La urma urmei, rufele se spala in familie. Odata, copil fiind, am fost insarcinat de buna sa incui poarta mare, dupa ce ea cu ajutoarele ei au iesit cu caruta sa mearga in camp. Cum am inchis-o, cum n-am inchis-o, vantul a deschis-o! Eu… pe coclauri! Cand m-am intors catre seara, am gasit-o pe buna in culmea rusinii: o zi intreaga statuse poarta mare deschisa si toti trecatorii se vor fi zgait in curtea ei!
Ø Zabovind putin asupra semioticii conceptelor de rusine si pacat, putem observa o distinctie perceptiva considerabila. In primul rand, datorita politicii religioase a Vaticanului, ce a influentat si traditia ortodoxa, pacatul este perceput ca o esenta simbolica solida, cantitativa. Spunem ca pacatele «apasa», sau spunem ca «vom merge la Judecata cu pacatele-n traista». La spovedanie, te «lepezi» de pacate, precum un pom se leapada de crengi uscate. Pe de alta parte, rusinea se vrea mai mult o esenta simbolica lichida, calitativa. Spunem ca «rusinea ne pateaza onoarea» sau ca «ne spalam de rusine». Este o problema de psihanaliza: ce se vrea mai usor de controlat, o constiinta impovarata sau o constiinta inmuiata?”
 

 

 

George-Paul Meiu

 

Modelul etic traditional romanesc

  

 “Despre psihologia poporului roman s-a scris mult, incepand de la domnitorul erudit Dimitrie Cantemir la Dumitru Draghicescu, la Constantin Radulescu-Motru si Mihai Ralea, iar astazi pana la Andrei Plesu si Horia-Roman Patapievici. S-au retinut pe seama romanului ezitarea, provizoratul, tentatia de a respinge orice lucru nou si de a construi vizavi o alta realitate, proprie, in care sa se recunoasca. S-a convenit ca morala acestuia se concentreaza in jurul bunului simt; principiu etic capabil de alt fel de performante decat principiul ratiunii. De aici si unele indaratnicii ale romanilor, reprosate de M. Vulcanescu si Emil Cioran, dar si unele deschideri ale lor, remarcate de Eliade si Noica.
   Adaptabil tot atat pe cat este de tolerant, romanul a apreciat valorile altora, dar a crezut doar in ale lui, s-a lasat fascinat de lucrurile sclipitoare, dar si le-a asumat numai odata cu ceilalti. A fost profund, reflexiv cu evenimentele grave ale vietii, dar superficial cu µpropria-i fericire. Estetic, nu adopta monumentalul si nici epopeea, iar umorul lui ramane profund latin (ridendo castigat mores) si nu atinge sarcasmul nici cand vrea sa indrepte. A fost si ramane tolerant gratie spiritualitatii lui indatorate poate mai mult Orientului decat Occidentului, iar agresiunea lui e “foc de paie” si se rezuma adesea la injuraturi. Mai mult slugarnic decat despotic, a

respins perfidia grecului, trufia ungurului, pe turc l-a judecat ca pe un pagan, pe bulgar ca indaratnic, pe rus l-a gasit apucator si nu i-a placut decat tovarasia neamtului, desi i-a gasit si lui cate ceva de reprosat. Cu tiganul a fost tolerant fiindca pe fondul fatalismului sau subtil, mioritic, a gasit la el o sensibilitate duioasa si l-a facut lautar de suflet, dar l-a ironizat in snoave cand si-a dat in petec.
   Superficial in fapta ca romanii, al caror urmas este, romanul a ramas profund ca ei in spirit si nu a urmat vechilor greci, sa cultive ca ei virtuti si idealuri de fericire. A trait fara a-si oferi prea multe motive care sa duca la scopuri morale, etica lui comoda ramanand fundamental crestina, iar crestinismul sau fundamental ortodox. Fara porniri protestante, ci poate mai degraba de carcotas, el nu a cautat o limita crestinismului sau cand a afirmat ca “si Sfantului de e sfant si tot trebuie sa-i aprinzi candela”, ci a sanctionat extinderea pana la generalizare a sensibilizarii. Dar, cu toate acestea, a fost adesea scump la tarate si ieftin la malai, incat a riscat sa frizeze irationalul: si moara a ars, dar si soarecilor le-au plesnit ochii, zice el. Numai ca nu totdeauna intre vorba si fapta romaneasca a fost un deplin acord; romanul este totdeauna bun sfatuitor, dar se impiedica in superficialitatea faptei. Ezitarile lui ascund comoditate, nu prevedere si de aici monotonia cu care si-a trait istoria. Noul il surprinde debusolat si este mai tentat sa astepte prilejuri decat sa le caute.

Libertatile care au venit peste el dupa 1989 i-au pus mai intai in valoare entuziasmul si mai apoi discernamantul. Etica romaneasca, fiind una a bunului simt, s-a cenzurat cu constiinta colectiva, nu cu constiinta de sine si nici macar cu constiinta elitelor, iata de ce noi, venind de-a valma in istorie, am venit mereu in urma. Evocarea lui Mircea Eliade, a lui Brancusi, Enescu si Cioran nu ne scuza stangaciile cu care raspunem exigentelor etice tot mai globalizate, tot asa cum nu-i scuza nici pe cei care culpabilizeaza si eticheteaza imputand etnicului ceea ce apartine individului. Trebuie sa recunoastem ca modelul nostru etic nu este, din pacate, si un proiect moral de actualitate, ispititor, ci numai protector pana la limita pagubei, dar se poate actualiza tocmai prin adaptabilitatea noastra traditionala ca valoare prin care mai mult am supravietuit decat am trait, ca sa-l parafrazam pe Cioran.”

Autorul articolului

George-Paul Meiu

Fotografii le au fost realizate de Kurt Heischer in anul 1930.

SPIRITUL ROMANESC AL SARBATORII

Busuioc batut pe masa,
De la usa pâna-n casa
Numai valuri de matasa

   Colind de flacau – Focsani

 

 

Deoarece am observat ca mai ales tinerilor le-a cam scazut interesul in ceea ce priveste obarsiile si folclorul minunat al poporului nostru, am hotarat sa aloc in acest blog spatiu si pentru cateva articole care nu-mi apartin, pe care le consider valoroase, pline de intelepciune.  Nefiind rod al “inteligentei” mele, vor fi editate cu italice. Iata trei dintre acestea, a caror lectura va va deschide inca un orizont, acela al traditiilor populare. Cititi si bucurati-va!

Va asigur ca merita!

 

 

 

 

  “Dupa Constantin Noica, romanii ar putea fi reprezentati spiritualiceste, intr-o ipotetica limba comuna a natiunilor, prin numai trei cuvinte: colinda, doina si dor. Trei cuvinte si tot atâtea mladieri spirituale, straine multora, prin care se trec cu vederea toate contradictiile firii românesti. Pentru un popor crestinat in statornicie, sarbatorescul a aparut odata cu nevoia timpului profan de a se intoarce la obârsia timpului sacru, când taranul si-a primenit sufletul ca sa o poata lua de la cap cu speranta innoita.
   Ca si strabunii lor de la Roma, deschisi amicitiilor petrecarete, românii au consacrat sarbatorilor laice destul timp (dupa unii, poate prea mult) ca sa fie laolalta. Numai ca in sincretismul calendarului lor, sarbatorile crestine s-au adaugat si ele, intarind datina cu un nou continut, fara a o acoperi sau a o desfiinta. Datina a ramas functional legata de ocupatiile lor, de credinte si temeri stravechi.
Asa se explica de ce, pâna astazi, in lumea satului românesc s-au pastrat traditii multimilenare in afara timpului de munca, deci intr-un timp sacru,iarna, in jurul ideii de innoire ciclica a timpului, la Anul Nou, dar si la Craciun: innoirea cosmica si innoirea spirituala.
   Modernitatea, daca nu s-a adaptat acestui spirit al sarbatorii, n-a avut nicio sansa, cum nu a avut nici ofensiva comunista impotriva lui, fiindca nu se poate desfiinta prin decrete ceea ce s-a infiintat prin datina.
In general, etnologii sunt de acord ca la români, ciclul sarbatorilor de iarna incepe la Sf. Andrei si se incheie la Sf. Ion, un timp aproape in exclusivitate al sarbatorii si al pregatirii ei. Acum, petrecerea impreuna este tot mai evidenta si se structureaza pe vârste: copiii pregatesc colindele din Ajunul Craciunului, steaua, apoi, la Anul Nou, plugusorul, semanatul, sorcova, etc. Flacaii pregatesc irozii, capra, vasâlca, iordanitul. Tinerele fete practica jocuri premonitive legate de soarta. Femeile cauta sa citeasca in semne mersul casei in anul ce vine. Barbatii testeaza si ei in calendare din foi de ceapa cât de manoase vor fi lunile anului urmator, iar afinitatile de clan se respecta, in numele legaturilor consacrate (nasi, fini, socri, cumnati), prin petreceri impreuna. 
   Asadar, fie ca sunt ale intregului sat (colindele), fie ca sunt ale clanului (ale inrudirii sau reiterarea unor afinitati), fie ca sunt ale fiecaruia in parte, dupa vârsta sau sex, sarbatorile românesti de iarna afirma un timp sacru in care veselia rituala, generozitatea, impacarea si evlavia dau tonusul acelui spirit care conserva si regenereaza.
Vremea colindelor deschide si sufletele, nu numai usile. Deschide usa, crestine… este cheia cu care satul românesc deschide pâna si cerul noptilor de Anul Nou, când celor mai curati li se ingaduie o privire in Rai. Leru-i ler…, volerunda…, florile dalbe… deschid si ele adâncimi inca nedeslusite ale fiintei românesti, dar care reverbereaza prin spiritul sarbatorii in sensibilitatile românilor de pretutindeni. Gândul tainic cauta meleag de balada, sfintit de omatul nostalgiilor. Imagini fugare poposesc bucolic in satul patriarhal, care azi nu mai este nici macar o ipoteza, si isi adapa identitatea haituita de modernitatea unei lumi pe care tot mai mult o refuzam in principiu, dar fara de care, in fapt, destinul ne refuza irevocabil.
Ne regasim doar in odihna gândului, incercând sa impacam descumpaniti, cu pretul sacrificiului de sine, ceea ce vrem cu ceea ce putem si ne improspatam in solemnitatile simtirii. Deschide usa, crestine…, Leru-i ler…, Florile dalbe…”
 
 Iulian Chivu