Modelul etic traditional romanesc

  

 “Despre psihologia poporului roman s-a scris mult, incepand de la domnitorul erudit Dimitrie Cantemir la Dumitru Draghicescu, la Constantin Radulescu-Motru si Mihai Ralea, iar astazi pana la Andrei Plesu si Horia-Roman Patapievici. S-au retinut pe seama romanului ezitarea, provizoratul, tentatia de a respinge orice lucru nou si de a construi vizavi o alta realitate, proprie, in care sa se recunoasca. S-a convenit ca morala acestuia se concentreaza in jurul bunului simt; principiu etic capabil de alt fel de performante decat principiul ratiunii. De aici si unele indaratnicii ale romanilor, reprosate de M. Vulcanescu si Emil Cioran, dar si unele deschideri ale lor, remarcate de Eliade si Noica.
   Adaptabil tot atat pe cat este de tolerant, romanul a apreciat valorile altora, dar a crezut doar in ale lui, s-a lasat fascinat de lucrurile sclipitoare, dar si le-a asumat numai odata cu ceilalti. A fost profund, reflexiv cu evenimentele grave ale vietii, dar superficial cu µpropria-i fericire. Estetic, nu adopta monumentalul si nici epopeea, iar umorul lui ramane profund latin (ridendo castigat mores) si nu atinge sarcasmul nici cand vrea sa indrepte. A fost si ramane tolerant gratie spiritualitatii lui indatorate poate mai mult Orientului decat Occidentului, iar agresiunea lui e “foc de paie” si se rezuma adesea la injuraturi. Mai mult slugarnic decat despotic, a

respins perfidia grecului, trufia ungurului, pe turc l-a judecat ca pe un pagan, pe bulgar ca indaratnic, pe rus l-a gasit apucator si nu i-a placut decat tovarasia neamtului, desi i-a gasit si lui cate ceva de reprosat. Cu tiganul a fost tolerant fiindca pe fondul fatalismului sau subtil, mioritic, a gasit la el o sensibilitate duioasa si l-a facut lautar de suflet, dar l-a ironizat in snoave cand si-a dat in petec.
   Superficial in fapta ca romanii, al caror urmas este, romanul a ramas profund ca ei in spirit si nu a urmat vechilor greci, sa cultive ca ei virtuti si idealuri de fericire. A trait fara a-si oferi prea multe motive care sa duca la scopuri morale, etica lui comoda ramanand fundamental crestina, iar crestinismul sau fundamental ortodox. Fara porniri protestante, ci poate mai degraba de carcotas, el nu a cautat o limita crestinismului sau cand a afirmat ca “si Sfantului de e sfant si tot trebuie sa-i aprinzi candela”, ci a sanctionat extinderea pana la generalizare a sensibilizarii. Dar, cu toate acestea, a fost adesea scump la tarate si ieftin la malai, incat a riscat sa frizeze irationalul: si moara a ars, dar si soarecilor le-au plesnit ochii, zice el. Numai ca nu totdeauna intre vorba si fapta romaneasca a fost un deplin acord; romanul este totdeauna bun sfatuitor, dar se impiedica in superficialitatea faptei. Ezitarile lui ascund comoditate, nu prevedere si de aici monotonia cu care si-a trait istoria. Noul il surprinde debusolat si este mai tentat sa astepte prilejuri decat sa le caute.

Libertatile care au venit peste el dupa 1989 i-au pus mai intai in valoare entuziasmul si mai apoi discernamantul. Etica romaneasca, fiind una a bunului simt, s-a cenzurat cu constiinta colectiva, nu cu constiinta de sine si nici macar cu constiinta elitelor, iata de ce noi, venind de-a valma in istorie, am venit mereu in urma. Evocarea lui Mircea Eliade, a lui Brancusi, Enescu si Cioran nu ne scuza stangaciile cu care raspunem exigentelor etice tot mai globalizate, tot asa cum nu-i scuza nici pe cei care culpabilizeaza si eticheteaza imputand etnicului ceea ce apartine individului. Trebuie sa recunoastem ca modelul nostru etic nu este, din pacate, si un proiect moral de actualitate, ispititor, ci numai protector pana la limita pagubei, dar se poate actualiza tocmai prin adaptabilitatea noastra traditionala ca valoare prin care mai mult am supravietuit decat am trait, ca sa-l parafrazam pe Cioran.”

Autorul articolului

George-Paul Meiu

Fotografii le au fost realizate de Kurt Heischer in anul 1930.

SPIRITUL ROMANESC AL SARBATORII

Busuioc batut pe masa,
De la usa pâna-n casa
Numai valuri de matasa

   Colind de flacau – Focsani

 

 

Deoarece am observat ca mai ales tinerilor le-a cam scazut interesul in ceea ce priveste obarsiile si folclorul minunat al poporului nostru, am hotarat sa aloc in acest blog spatiu si pentru cateva articole care nu-mi apartin, pe care le consider valoroase, pline de intelepciune.  Nefiind rod al “inteligentei” mele, vor fi editate cu italice. Iata trei dintre acestea, a caror lectura va va deschide inca un orizont, acela al traditiilor populare. Cititi si bucurati-va!

Va asigur ca merita!

 

 

 

 

  “Dupa Constantin Noica, romanii ar putea fi reprezentati spiritualiceste, intr-o ipotetica limba comuna a natiunilor, prin numai trei cuvinte: colinda, doina si dor. Trei cuvinte si tot atâtea mladieri spirituale, straine multora, prin care se trec cu vederea toate contradictiile firii românesti. Pentru un popor crestinat in statornicie, sarbatorescul a aparut odata cu nevoia timpului profan de a se intoarce la obârsia timpului sacru, când taranul si-a primenit sufletul ca sa o poata lua de la cap cu speranta innoita.
   Ca si strabunii lor de la Roma, deschisi amicitiilor petrecarete, românii au consacrat sarbatorilor laice destul timp (dupa unii, poate prea mult) ca sa fie laolalta. Numai ca in sincretismul calendarului lor, sarbatorile crestine s-au adaugat si ele, intarind datina cu un nou continut, fara a o acoperi sau a o desfiinta. Datina a ramas functional legata de ocupatiile lor, de credinte si temeri stravechi.
Asa se explica de ce, pâna astazi, in lumea satului românesc s-au pastrat traditii multimilenare in afara timpului de munca, deci intr-un timp sacru,iarna, in jurul ideii de innoire ciclica a timpului, la Anul Nou, dar si la Craciun: innoirea cosmica si innoirea spirituala.
   Modernitatea, daca nu s-a adaptat acestui spirit al sarbatorii, n-a avut nicio sansa, cum nu a avut nici ofensiva comunista impotriva lui, fiindca nu se poate desfiinta prin decrete ceea ce s-a infiintat prin datina.
In general, etnologii sunt de acord ca la români, ciclul sarbatorilor de iarna incepe la Sf. Andrei si se incheie la Sf. Ion, un timp aproape in exclusivitate al sarbatorii si al pregatirii ei. Acum, petrecerea impreuna este tot mai evidenta si se structureaza pe vârste: copiii pregatesc colindele din Ajunul Craciunului, steaua, apoi, la Anul Nou, plugusorul, semanatul, sorcova, etc. Flacaii pregatesc irozii, capra, vasâlca, iordanitul. Tinerele fete practica jocuri premonitive legate de soarta. Femeile cauta sa citeasca in semne mersul casei in anul ce vine. Barbatii testeaza si ei in calendare din foi de ceapa cât de manoase vor fi lunile anului urmator, iar afinitatile de clan se respecta, in numele legaturilor consacrate (nasi, fini, socri, cumnati), prin petreceri impreuna. 
   Asadar, fie ca sunt ale intregului sat (colindele), fie ca sunt ale clanului (ale inrudirii sau reiterarea unor afinitati), fie ca sunt ale fiecaruia in parte, dupa vârsta sau sex, sarbatorile românesti de iarna afirma un timp sacru in care veselia rituala, generozitatea, impacarea si evlavia dau tonusul acelui spirit care conserva si regenereaza.
Vremea colindelor deschide si sufletele, nu numai usile. Deschide usa, crestine… este cheia cu care satul românesc deschide pâna si cerul noptilor de Anul Nou, când celor mai curati li se ingaduie o privire in Rai. Leru-i ler…, volerunda…, florile dalbe… deschid si ele adâncimi inca nedeslusite ale fiintei românesti, dar care reverbereaza prin spiritul sarbatorii in sensibilitatile românilor de pretutindeni. Gândul tainic cauta meleag de balada, sfintit de omatul nostalgiilor. Imagini fugare poposesc bucolic in satul patriarhal, care azi nu mai este nici macar o ipoteza, si isi adapa identitatea haituita de modernitatea unei lumi pe care tot mai mult o refuzam in principiu, dar fara de care, in fapt, destinul ne refuza irevocabil.
Ne regasim doar in odihna gândului, incercând sa impacam descumpaniti, cu pretul sacrificiului de sine, ceea ce vrem cu ceea ce putem si ne improspatam in solemnitatile simtirii. Deschide usa, crestine…, Leru-i ler…, Florile dalbe…”
 
 Iulian Chivu

 

 

 

 

Muzica neagra si veche

Cesaria Evora – Carnaval De Sao Vicente

Louis Armstrong & Johnny Cash – Blue Yodel

Ray Charles – Georgia On My Mind

Stevie Wonder – Part Time Lover

Hot Chocolate–Everyone’s a Winner

Afric Simone – Discoring – 1977

 Lionel Richie – Hello

John Lee Hooker – BOOM BOOM  – 1966

Bob Marley – No woman no cry – 1979

Donna Summer – Bad Girls / Hot Stuff

Whitney Houston – I will always love you

Oleta Adams – Get Here

Despre motivare – comentariu psiho-socio-simplist

  

 

 

 

 

 

 

 Multe studii arata ca cei mai multi angajati sunt foarte slab motivati, drept pentru care randamentul lor este modest. Angajatii motivati sunt persoane implicate complet in munca lor, muncesc cu pasiune si entuziasm si sunt legati de compania apartinatoare. Acesti oameni sunt mai productivi, orientati catre client, iar sansele ca ei sa paraseasca compania sunt mici. Totusi, cele mai potrivite mecanisme de motivare sunt, se pare, foarte greu de intuit si de aplicat.
Voi face in continuare referire la cele mai banale dintre motivele pentru care un salariat nu se simte motivat (pe deplin).

 

Acestea sunt consideratii personale, de salariat si pe buna dreptate, pot fi suspectate de o doza de subiectivism.

 

Sefii ca si subalternii sunt “oameni” si au structuri morale sovaitoare…
In majoritatea lor, salariatii sunt bine intentionati, dornici sa realizeze la locul de munca tot ce e mai bine pentru ca obiectivele pe care le au de realizat sa fie atinse in conditii de calitate. Aceasta majoritate este organismul capitalului uman. Capitalul uman al unei organizatii are un caracter bivalent. Pe de o parte, forta de munca trebuie dimensionata corespunzator cu volumul si complexitatea muncii de realizat si pe de alta parte, calitatea personalului angajat trebuie sa se situeze la inaltimea potentialului necesar pentru indeplinirea sarcinilor. Ori pentru ca aceasta calitate sa nu ramana doar un deziderat, e nevoie de niste oameni entuziasti si multumiti. Entuziasmul vine (si) din multumire. De aceia consider ca a le transmite salariatilor in mod mai mult sau mai putin explicit sarcina sa fie entuziasti, este dupa parerea mea exagerata, dovedind doar cultura subtire si exces de zel. In acest caz, multi vor avea grija si vor lucra pentru ca aparenta fata de clienti (mai ales), sa fie conforma cu standardul corporatist care le-a fost comunicat. Cu ce pret???
Cu ce pret?
Angajatii se pare ca pun cel mai mare pret pe fructificarea oportunitatilor de avansare si dezvoltare personala. Salariul este foarte important (cu bani se rezolva orice), dar multi isi doresc sa aibe un sef bun, cel putin la fel de destept ca ei, in stare sa realizeze care sunt problemele care apar in derularea activitatii si niste colegi pe masura. Majoritatea angajatilor sunt oameni rezonabili si daca sunt tratati cum se cuvine, se vor purta si vor munci cum se cuvine… In aceasta perioada o afacere poate supravietui doar daca atrage cei mai buni oameni de pe piata. Si daca se pricepe sa-i pastreze. Se dezvolta si creste doar daca, repet, reuseste sa-si pastreze acesti oameni. Daca la angajare nu s-au facut prea mari compromisuri (cum e obiceiul, din pacate), cu privire la cooptarea aspirantilor de calitate si de incredere, trebuie ca alesii sa se bucure de ce merita, de incredere, adica. Asadar, sefii trebuie fie capabil sa le demonstreze angajatilor care merita, in permanenta, ca au incredere in ei. Increderea care este investita intr-un salariat bun, este un binom cu mare putere de motivare. Increderea cu care un superior isi crediteaza subalternul este datatoare de siguranta. Cand seful nu pare ca se indoieste de capacitatea si de bunele intentii ale subalternului, ii transmite acestuia din urma un mesaj reprezentand un mix de apreciere si incurajare. Increderea care i se acorda ente…
   Se poarta sondajele (de opinie) prin care se masoara nivelul de calitate al serviciilor. Departe de a nega utilitatea acestor demersuri, imi permit sa fac o observatie. Raspunsurile la intrebarile adresate prin sondaje, sunt de multe ori subiective, alcatuite neprofesional. De multe ori, cei chestionati, din teama de a nu parea ridicoli, superficiali sau prea “apropiati” de cel a carui activitate face obiectul sondajului, evita formularea unor raspunsuri categorice sau la superlativ. La randul lor, operatorii de sondaj, “oameni” si ei, coplesiti de volumul de munca mai comit greseli. Nu fac aceste afirmatii gratuit. Ele se bazeaza pe experienta traita, nu citita. Aceasta atitudine, chiar daca nu are o influenta radicala in aprecierea unor rezultate, se rasfrange in mod negativ asupra salariatului. Afirm cu toata responsablitatea ca exista salariati care din diferite considerente, pe care n-am sa le mentionez acum, isi propun sa realizeze prestatii la superlativ. Uneori chiar reusesc. Am cunoscut astfel de oameni. EXISTA!!!…
…Ce simte un salariat care stie ca si-a facut datoria fara greseala si din tot sufletul, cand activitatea lui nu este apreciata la adevarata valoare?

   Insatisfactia celui care constata ca aportul lui nu a fost rasplatit cu aprecierea cuvenita, il determina sa-si reconsidere atitudinea fata de munca si sa inceapa sa faca economie de efort. Pe buna dreptate se gandeste ca n-are rost sa se dedice in totalitate indeplinirii obiectivelor, din moment ce obtine aceiasi apreciere ca si unii dintre colegii lui, care sunt mai “atenti cand isi dozeaza efortul” si nu pun pe primul plan rezultatele muncii.
Organizatia care a ales sa lucreze pentru ea oameni responsabili, constiinciosi si de incredere, nu cred ca mai trebuie sa apeleze la alte metode de cuantificare a aportului celor care reprezinta interfata intre ea si clientii ei. Si iarasi spun: Increderea este sau nu este, iar masurarea ei nu e cea mai fericita alegere. Nu e corect sa ai incredere in cineva intr-o oarecare proportie. Oricine, orice-ar spune, siguranta ca omul trimis sa-si desfasoare activitatea intr-o organizatie- client este unul de exceptie, nu va descalifica niciodata un furnizor de servicii, ci dimpotriva. Inca ceva: Increderea este un atribut foarte important, puterea ei determinata de reciprocitate fiind extraordinara.
Las pentru un alt capitol tema despre ungerea unor personaje dubioase si confuze, in pozitii de sefi.

Inainte sa inchei, mai fac totusi cateva divagatii legate si ele intr-o masura oarecare de motivare.
Mare atentie din partea sefilor la ce premiaza si pe cine avanseaza. Experienta pe care am acumulat-o pe parcursul a mai bine de un sfert de secol de activitate in diverse domenii, mi-a atras de multe ori atentia asupra acestui aspect. In virtutea unei traditii, care cu trecerea timpului isi pierde substanta, am observat tendinta unor sefi de a propune pentru premiere sau avansare, fara sa stea prea mult pe ganduri, unii si aceiasi oameni, care (se presupune ca) fac parte din setul de valori ai organizatiei, chiar daca acesti premiati de ocazie sunt in realitate niste personaje obediente care nu au nici pe departe o activitate meritorie. Unii dintre acestia chiar creaza unele prejudicii mai mult sau mai putin acceptate si vizibile. Ori acest lucru, mai ales premierea ineficientei, diminueaza drastic increderea subalternului in seful care a facut propunerea de avansare sau premiere si scade substantial respectul fata de sistemul de conducere si administrare a beneficiilor, in organizatie, in general.
Se ajunge invariabil la concluzia care le displace cel mai mult sefilor, aceia ca cel mai important lucru e sa ai pile. Si din pacate, importanta pilelor e un adevar care tinde sa se generalizeze.
Ce poate fi mai daunator pentru imaginea unei firme decat aprecierea importantei indiscutabile a pilelor, venita din partea propriilor salariati?
Nu in ultimul rand: Sefule, incearca intotdeauna sa te tii de cuvant. Nu promite si nu afirma nimic inainte de a te convinge ca cele spuse de tine se vor (si) intampla. Motiveaza-ti subalternii cu “complicitatea” adevarului. Si daca ai cerzut ce-ai zis, fii sigur ca la randul tau vei fi crezut, poate si apreciat.

 

Luca N Influentatu’/ 12 august 2008

 

Eu nu strivesc corola de lumini (a lumii)

“Cand eram mic, priveam la soare/Intrebandu-ma ce-i fericirea/Acum stiu, sunt baiat mare./Fericirea e un lucru marunt/E o aripa care vibreaza/ Fericirea e un lucru mic,/Un pitic ce danseaza” – Covei de la Tapinarii

   Suntem niste fluturi care bantuie in jurul unor becuri aprinse. Mai mari, mai mici, mai luminoase sau mai putin luminoase. Asta e lumea noastra. Lumea in care cu totii cautam cu ravna, ca niste fluturi bezmetici, FERICIREA.
Unii dintre noi mai mari si mai puternici se apropie mai mult de lumina becului. Se-nvart necontenit, tipic si solicitant, imbatandu-se, imbogatindu-se cu lumina in care se scalda. Uneori iau atata lumina incat incep sa lumineze la randu-le. Priviti cum se-nvart in jurul becului lor, iti pare ca sunt petale de lumina sau licurici. Licuricii cufundati deopotriva in lumina si in pacla indeletnicirilor cotidiene, in care cu voie (sau mai putin), se agita, uita deseori ca mai sunt si altii pe-alaturi. Ocupati, uita sa mai priveasca in jur. Sarguinciosi si constiinciosi, isi fac treaba, cautandu-si fericirea, ignorandu-i pe cei care se afla pe-o orbita vecina cu a lor. O corola de lumini, formata din licurici carora le este mai bine si mai cald decat celor de pe orbitele vecine, care dau in disperare din aripi (ca n-au coate), vrand sa se apropie si sa (se) lumineze si ei mai mult. Degeaba. Sunt prea departe si abia daca se pot vedea…
   Toti si toate merg bine. La fel cum merge si mirajul fericirii care danseaza ca un pitic in zare, dar (vai), intotdeauna la aceiasi distanta (de noi)… Pana in momentul in care o palpaire rebela , venita dinspre cei neluati in seama si in serios, se insinueaza in aria vitala a licuricilor… E palpairea aripilor unui fluture mic care incearca o scuturare din reveria promisiunii ca intr-o zi si viata lui va fi mai calda si mai luminoasa si care inca mai crede ca poate fi atat de fericit cat hotaraste sa fie…
   Asta ce-o mai vrea? Ce mai e si cu asta?…Altul care vrea sa se afirme!…Da-te ba la o parte ca faci curent!…Nu-ntelegi de vorba buna hai? Numai tu mai lipseai!…
Daca totusi ala mic nu-ntelege de vorba buna ca nu e loc si nici macar timp pentru el, un curent puternic, format de bataile ferme din aripi ale licuricilor, il izbeste napraznic, facandu-l sa se prabuseasca ametit, gata sa-si dea duhul, reprosandu-si naiv: Asa-mi trebuie daca nu ascult de vorba buna!
Asumandu-si esecul, desi nepregatit sa-si accepte drama, bulversat de netrairea unui deznodamant fericit, fara sa poata realiza ca lupta lui mica nu-i va asigura niciodata o glorie mare, ar vrea sa strige din toti rarunchii dar nu mai are putere decat sa sopteasca: Ce-aveti cu mine?…Baa, ce-aveti cu mine? Eu nu strivesc corola de lumini a lumii!!! Ce-aveti cu mine? Am vrut doar sa fiu si eu putin mai fericit!
“FERICIREA E UN LUCRU MARUNT, E O ARIPA CARE VIBREAZA”…
   Dar de ce simt ca povestea asta a mea, adica a noastra; defapt a lor, e la fel de trista ca cea a greierusului mic, necajit de venirea toamnei gri?
Nu fiti tristi, e doar o poveste, o fantezie.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
   In viata asta eficienta si plictisitoare, oamenii nu sunt fluturi, nici licurici si nu sunt nici atat de diferiti unii fata de altii, precum par. Sunt doar incapabili sa inteleaga egalitatea, considerandu-se  inferiori sau superiori celor din jur, mai bogati sau mai saraci, mai luminati sau mai intunecati…
Si ar mai fi ceva: Convingerea celor bogati ca cei saraci sunt mai fericiti decat ei nu e mai stupida decat convingerea celor saraci ca cei bogati sunt.
Fericirea, ne e greu sa recunoastem ca e simpla lipsa a nevoii de a lupta pentru fericire. De-aia luptam mereu.  Deseori, fara sa stim clar pentru ce luptam sau daca am obtinut ce ne-am dorit cu adevarat. Pentru ca uneori nici nu ne e clar ce ne dorim, pentru ce luptam.
In mintea noastra ne facem un tel din a lupta neintrerupt pentru mai bine. Dar ce inseamna “mai bine”?  Ce ne trebuie defapt ca sa ne fie mai  bine?… Luptam mereu, luptam in nestire! Fara sa ne mai gandim ca pentru a putea sa fim fericiti avem nevoie de mai multe fericiri, de micile fericiri ale tuturor…
…FERICIREA E UN LUCRU MIC, UN PITIC CE DANSEAZA!…
Luca I Luminatu’/ 07 august 2008

Ingerii-demoni

Intr-o lume ca asta in care traim, socotim ca e nevoie sa (ne) facem mereu legi care sa ne guverneze viata. Paradoxal, facem aceste legi pentru a ne restrange libertatile. Lumea noastra e una intuitiva si intuitia nu are margini. Cu cat intuim mai multe libertati, cu atat intuim si fabricam mai multe legi care sa le ingradeasca. Aceste legi ajung in cele din urma sa ne controleze viata, asezand-o intr-o matca a dependentei atitudinale irevocabile. Ne place sau nu, asta e. Ne supunem legilor. Depindem de ele. Din aproape in aproape, cu un soi de lasitate, transformam acceptarea legilor, deci a dependentei, intr-o virtute. Incepem sa credem despre cei care nu respecta aceste legi ca ne sunt inferiori, atribuindu-ne astfel calitatea de oameni de calitate, de conditie superioara. VIRTUOSI.
Ne amagim ca nu ne permite “conditia” sa stricam mersul normal al lumii comitand nelegiuiri. Nu comitem nelegiuiri, nu suntem nelegiuiti. Nelegiuiti sunt altii, ceilalti. Suntem curati, disciplinati si cuminti ca niste ingeri. Noi suntem ingeri, aici, pe pamant. Ei sunt demoni. Aici, pe pamant. Ca exista ingeri si demoni (si) pe pamant, ne e clar. Ce nu ne este din pacate tot atat de clar sau (oricum) nu ne place, e ca in fiecare dintre noi exista alaturi de un inger si un demon. Ei, acesta e un lucru pe care ne vine foarte greu sa-l acceptam…
Nu se poate. Eu sunt mare, bun, cinstit , muncitor si credincios. Sunt adevarat.
Sunt curat ca un inger. Am fost inzestrat cu virtute. De catre cine?…Ce este virtutea cand singur si nevrednic ti-o atribui? Numai o fictiune pe care ca un nebun o consideri realitate, o prapastie in drumul neted, liber, fara oprelisti pe care ai pornit cu inocenta si entuziasm. Poti avea virtute doar fiindca faci niste legi pe care le respecti in mod onorabil? Onoarea, da, este si ea o virtute. Virtutea care tempereaza pornirile izvorate din spiritul de conservare.
Instinctul de conservare e puternic, dar NU E PUTERE.
Uitam, cu voie sau fara voie, deseori, ca virtutea cu care suntem inzestrati capituleaza in lupta cu instinctul de conservare care nu accepta usor legile “facute”. Depinde de noi daca salvam ce se mai poate salva, in ciuda malformatiilor care se insinueaza cinic in inocenta noastra (de creatori de legi si faradelegi), dominata de instincte.
Merita deci, cand se-ntampla sa ne suspectam ca am fi purtatori ai pacatului ignorantei (pe care ne place s-o confundam cu inocenta), sa-ncercam sa fim (putin) si niste ingeri…Nu cu resemnare. In conservare…
Luca N Amagitu’

Democratia si libertatea opiniei

JOAN BAEZ – Blowing in the Wind

Pentru unii, libertatea de a face sau spune ceva in care cred cu adevarat e un lux pe care nu si-l pot permite. Acestia nu sunt neaparat nici mai buni, nici mai rai decat cei care abuzeaza de acest drept. Dreptul e libertate. Libertatea e democratie. Despre reciproca am unele indoieli…Esti liber sa injuri pe oricine in cel mai pervers mod posibil daca asta te racoreste. Nu esti liber sa pui in aplicare injuratura. Esti liber sa spui despre cineva ca e prost, secatura, mizerabil, jigodie. E insa de preferat ca prostul, mizerabilul, jigodia sa nu fie acolo. Sau mai bine, sa fiti unul la unul…Cu parerile e altceva. ele se mai pot cizela. Creatorii oficiali de opinie si de stil sunt la televizor. Cei neoficiali sunt si la televizor. C-asa e democratic…Nu am vanitatea de a intelepti si nici macar (pe cea) de a informa neaparat. Incerc si eu gustul libertatii, al democratiei. Cu mai mult sau cu mai putin mestesug. In cuvinte uneori mai limpezi, alteori mai cetoase. Dezbat cuvinte, emit pareri si (uneori voluntar, alteori nu) imi propulsez convingerile. Spre luare-aminte. Nu astept pentru exprimarea (in definitiv) unor puncte de vedere, multumiri laude sau alt fel de apreciere dar daca acestea vin, sunt binevenite. In general nu vreau sa deranjez pe nimeni si cred cu tarie ca transparenta nu trebuie sa determine accentuarea tuselor razboinice. Nu vreau razboi ci libertate. A-mi exprima idei, pareri si convingeri sau a(mi) adresa intrebari nu inseamna neaparat interes pentru a descoperi alte opinii sau raspunsuri diferite de ale mele. Iar raspunsurile nu se dau intotdeauna in scop argumentativ. Stiu (si) asta. Totusi democratia inseamna (si) acceptare. Acceptarea opiniei.Sa ne acordam (ca pe-o sansa) unul altuia intelegere si ingaduinta, ca sa nu devenim doar niste definitii ale modului in care suntem apreciati de semeni. Vom fi atunci mai liberi sa facem si sa spunem ceea ce credem (ca e bine) si vom dobandi intelepciunea de a renunta mai usor la oarece orgolii. Pentru ca orgoliile sunt cele care nasc si intretin conflictele. Vom trai in pace si intelegere. Vom fi mai buni.

Sa fiti democrati!

Luca N Oficialu’/ 06 august 2008