Sarguinta egoista – solutie defecta de supravietuire (vremelnica)

Acesta articol NU ESTE un manifest! Fiecare e liber sa gandeasca si sa actioneze functie de ce-i dicteaza constiinta.

Totusi…
Vedem zilnic cum societatea involueaza pierzandu-si pe rand valorile adevarate. Banii sunt putini si scumpi. Clientii cer din ce in ce mai mult si ofera din ce in ce mai putin. Dorintele noastre sunt mereu limitate de ale altora.Profitul unei părţi a ajuns sa fie măsurat in mod realist numai prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte. Asistam la distrugerea economiei, culmea, de catre cei care ar trebui sa contribuie la consolidarea ei. Trăim un moment de criză fara precedent si stim ca momentele de criza reprezinta prebudii ale unor schimbari majore pe care, firesc, le asteptam sa apara in curand. Instinctul de conservare (si nu numai) ne izoleaza incet dar sigur. Presiunea conventiilor, scaderea consumului, nazuinta catre bunastare, determina la fiecare preocupari mai personale mai pragmatice si mai sofisticate. Mai egoiste.
In aceste conditii, mai toti salariatii isi impun si urmeaza un mod de viata frust, egoist. Trist, evident.
Oamenii se transforma atat de mult incat uita de omenie. Sub presiunea poverii indatoririlor chiar si cei (putini) care au cunoscut ce înseamnă sa fi om, realizand dificultatea existentei in aceasta „forma”, incearca sa devina orice altceva, numai om nu. Pentru ca da, e greu sa mai fii OM in ziua de azi. Interesul individual si pe termen scurt a devenit mai important decat posibilele consecinte negative, greu de contrloat, pe termen lung.
Cresterea responsabilitatii personale a unora, asociata deseori (in mod nefast) cu lipsa de responsabilitate a altora a adus dupa sine exacerbarea egoismului individual si descurajarea unei reale asocieri in vederea realizarii de obiective comune. In acest fel aproape ca a disparut si conceptul unirii care face puterea, fiecare incercand sa urmeze si aplice reguluile unui ghid personal de supravietuire in noile conditii (de criza).
Suntem activistii stransi la un loc in vederea realizarii unui scop. Fiecare activeaza in felul lui si atat cat (de mult) e obligat, poate sau vrea s-o faca. Unii mai buni, altii mai putin buni, asa cum suntem, ne place sa credem ca punem umarul ca sa urnim aceiasi caruta. De ce? Fiindca altfel nu se (mai) poate, fiindca daca nu facem asta, vom ramane fara slujba, asa cum au ramas altii. Nimeni nu-si doreste sa ramana fara slujba. Fiecare, in propriul egoism (normal dealtfel) pune pe primul plan asigurarea ramanerii in sistem. Este oare de ajuns? Este intr-adevar o realizare faptul ca (inca mai) lucrezi si prin asta iti asiguri (vremelnic) existenta? Este oare un success faptul ca tu ai rezistat si ai in continuare serviciu, pe cand alti colegi de-ai tai au fost exclusi? Ce le lipsea lor, ce oferi tu in plus fata de cei care au disparut? Este un real motiv de satisfactie faptul ca inca nu tu ci altul a fost exclus? Cum trebuie si ce trebuie sa faci ca sa-ti fie bine si sa-ti pastrezi serviciul in continuare si sa poti sa actionezi si tu, rotita din marele angrenaj, pentru mentinerea in stare buna de functionare a marelui system? Stie oricine ca pentru pastrarea locului de munca o conditie (esentiala) este ca intreprinderea pentru care presteaza sa mearga bine si in directia buna. Pentru asta insa, este necesara mai mult decat oricand renuntarea la subiectivismul care caracterizeaza orgoliile individuale si aderarea la demersul de asigurare a desfasurarii unei activitati rodnice. Impartasirea valorilor (comune) trebuie sa devina un deziderat adevarat, nu doar o insiruire de cuvinte frumoase dintr-o poveste pe care o citim prin diverse documente sau o auzim din cand in cand pe la sedinte.
…Eu sunt bun, dar cine vede asta? Trebuie sa fac in asa fel incat sa fiu remarcat si (poate si) apreciat la adevarata valoare.Daca eu la locul meu de munca imi fac treaba bine, urmarind sa-mi realizez si obiectivul personal, ce-mi pasa ce se mai intampla la alt department? In definitiv imi fac datoria. Este firesc si uman (pana la un punct) ca fiecare sa gandeasca asa. Totusi cred ca nu ne mai putem permite sa actionam ca entitati separate pentru ca sunt (multe) situatii in care obiectivul personal nu are prea multe in comun cu obiectivul general. Ba chiar (uneori) intre cele doua (tipuri de obiective) pot sa apara contradictii. Asta duce la dezordine iar unde apare dezordinea, apre in mod invariabil, inevitabil, haosul cu efectele lui devastatoare. O eventuala greseala a unuia dintre noi se (poate) rasfrange asupra functionarii unui intreg department. O hotarare insuficient (de bine) gandita, luata (pe criterii subiective) la nivelul unui department, afecteaza in mod dramatic functionarea sanatoasa a intregii activitati din firma. Lipsa de coeziune devine in aceste conditii cel mai aprig dusman si are un efect puternic coroziv asupra activitatii in general.
Intr-o cultura organizational generala in care concurenta interna s-a accentuat iar dezbinarea incepe sa-si arate efectele este imperios necesar ca acum, mai mult decat oricand, sa fim uniti. Tuturor, indiferent de departamentul din care facem parte trebuie sa ne pese daca anumite parteneriate ale companiei noastre esueaza, daca nu se (mai) semneaza suficient de multe contracte, daca nu s-au strans suficient de multi bani din piata, daca colegilor nostri le este bine sau nu, daca ce s-a hotarat intr-un department ca trebuie sa se-ntample in viitor, alt department are posibilitatea sa faca…Sarguinta noastra manifestata strict in aria de actiune a departamentului din care facem parte nu mai inseamna mare lucru daca nu este orientata unanim si in mod evident spre realizarea scopului general. Faptul ca seful ne apreciaza (la un moment dat) ca urmare a sarguintei cu care ne facem treaba in stilul nostru personal (deseori egoist) nu mai reprezinta garantia unei “supravietuiri” pe termen lung.
Exploatarea judicioasa a tuturor canalelor de comunicare interna (si) interdepartamentala este si in acest sens foarte bine venita deoarece asigură coeziunea, buna receptare şi înţelegerea unanima a mesajului, adaptarea informaţiilor la caracteristicile activitatii, flexibilitatea rolurilor şi a indatoririlor din fisa postului, luarea masurilor celor mai potrivite.
Imi asum riscul enuntarii unei consideratii personale indraznete afirmand cu convingere ca daca pana acum inca nu ne-a fost destul de clar, este momentul in care trebuie sa ne fie FOARTE CLAR TUTUROR ca o comunicare de calitate, onesta si lipsita de egoism, cu si intre angajaţi este instrumentul-cheie de obtinere a coeziunii – necesara pentru asigurarea performanţei necesara supravietuirii.
Toti avem nevoie să mâncăm. Aceasta este propozitia de baza a existentei noastre. In traducere libera si redus la idea (vulgar-primitiv-egoista) de consum, aceasta propozitie se poate traduce mai devreme sau mai tarziu prin: „Suntem nevoiti sa ne mâncam unii pe alţii”. Si atunci ce mai ramane?… Exista traducere si pentru raspunsul la aceasta intrebare…
Unde-s doi puterea creste, unde-s mai multi, uniti in cuget si-n simtiri, puterea creste considerabil.
Consider ca “UNITATE” este cuvantul necesar, cel mai important si mai potrivit in retorica specifica actualei conjuncturi. Numai unitatea ne da puterea, asigurand substanta si coerenta necesare demersului nostru comun.
Apropos!
La un buletin de stiri, am auzit ca Putin si-a exprimat public un mare regret: faptul ca Uniunea Sovietica s-a destramat, considerand acest lucru o greseala monumentala. De ce oare?

Luca N’ Sofisticatu’
07.10.2011