Am invatat, cazand, sa ma ridic,

Sa vorbesc mai putin, s-ascult mai mult,

Iar din al vietii nesfarsit tumult

Tot mereu sa incerc sa-nteleg cate-un pic.

Sa nu ma mire cand, cu voluptate,

Sperantele-mi strivesc niste misei,

Acum as vrea sa-i invat si pe ei

Cum sa traiasca fara rautatate.

Am inteles ca, totusi, omenia

Va exista acum si pururea,

Ca fara ea, sa iert nu as putea

Ipocrizia, ura, si mandria.

Inteleg azi, mai mult ca altadata,

Ca-n vorbe fara rost se-ascund taceri,

Si ce stiu azi, de n-as fi aflat ieri

Ar fi doar fapta fara vreo rasplata.

Cand sufletul imi plange, sa zambesc

Ca orice comedie ascunde-o drama,

Ca lacrimile ploii struguri cresc

Pentru-a se face vinul bun din crama.

Am invatat sa nu-mi mai fie teama,

Cum, dar si cui, sa cer ca sa primesc,

Sa fiu mereu mai darnic, cat traiesc,

Chiar daca facerea de bine e … de mama.

Ca daca-mi pasa mult si spun putin

E greu sa uit tot ce sa iert as vrea,

Ca a dori nu-inseamna si-a putea,

Ca demnitatea e un dar sublim.

Ce stiu acum este ca drumul vietii

Trece prin vai adanci dar si prin munti

Ca nu se trec prapastii fara punti

Cladite din elanul tineretii.

Ca lumea nu mai are nimic sfant,

Si ca se moare pentru libertate,

Cand ura e stapana peste toate

Si ne-nsoteste pana la mormant.

Luca N Ascultatu’

15 aprilie 2024