Mediocritatea – țintă imposibilă pentru politicienii români !?

Există în România o categorie aparte de oameni: politicienii. O specie rară, care, deși vorbește zilnic despre „interesul național”, pare să nu-l fi întâlnit niciodată.

Dacă ar exista o scară a competenței, mulți dintre cei care decid direcția țării s-ar afla nu la mijloc, ci mult dedesubtul nivelului de plutire. Guvernarea actuală, ca și cele anterioare, e mai preocupată de propria supraviețuire politică decât de bunăstarea cetățeanului.

În loc să avem lideri care să propună viziuni, avem administratori ai stagnării. Fiecare decizie e luată cu ochii la sondaje, la reacțiile partenerilor externi sau la interesele de partid, nu la nevoile reale ale oamenilor. Fiecare minister e o mică feuda, fiecare reformă – un exercițiu de imagine.

Politica internă – excelență în nepricepere

De treizeci de ani, politica românească e un festival al improvizației. Fiecare ministru vine cu o siguranță de sine demnă de invidiat, deși e numai un actor care nu și-a învățat textul, dar dă asigurări pe oriunde are ocazia, că stie bine ce are de făcut pentru ca piesa să se termine cu aplauze. Confundă Constituția cu un pliant electoral, uitat în buzunarul de la spate… că doar are imunitate.

Premierii se schimbă des dar performanța rămâne aceeași: o combinație între lipsă de viziune și obsesie pentru imagine.

Politica externă – servilism și improvizație

În relația României cu marile puteri europene lipsește acea demnitate strategică. Țara noastră pare hotarâtă să perfecționeze meștesugul înclinării. Se înclină supusă în fața oricărei poziții venite de la Bruxelles,Paris sau Washington, fără a încerca măcar să-și formuleze propriul interes național. Ne-am obișnuit să salutăm orice decizie venită de la UE sau de la partenerul strategic (american) cu un entuziasm libidinos, de Caniche dresat.

Când Macron sau Ursula strănută, noi trimitem transmitem repede un pachet de scuze, un comunicat de solidaritate și un plan de acțiune.

Din dorința de a nu deranja „nucleul dur” al Uniunii, politicianul român se comportă ca un elev slab, care ridică mâna numai ca să spună „da, dom’ profesor, sigur, am înțețes”.

Eventualele schimbări de putere în Franța – un stat-cheie pentru UE – ar putea lăsa Bucureștiul fără repere.

Dacă la Paris s-ar organiza alegeri anticipate, la București s-ar convoca imediat un consiliu de criză: „Acu’ ce facem, șefu’? Cu cine ținem acu’?”

Între timp, Washingtonul e noul far călăuzitor, către care se încearcă o reorientare grăbită.

Toți se înghesuie să se declare „parteneri strategici” ai Americii dar și acolo politica se bazează pe simpatii și conjuncturi de moment. Administrația americană actuală e privită cu mimat entuziasm necritic, dar când cineva amintește de Trump, se lasă o tăcere stânjenitoare, ca la o reuniune de familie unde nimeni nu vrea să vorbească despre unchiul bogat, dar excentric. Relația cu America a devenit o telenovelă politică – de dragoste neîmpărtășită.

Președintele, la fel ca deținatoarea portofoliului de la Externe,(ca de cel de la Apărare, n-are rost să mai vorbim), sunt “entitați” ignorate (deocamdată) cu eleganță de decidentii importanți ai lumii.

Cam asta e! Pe când unii negociază viitorul lumii, noi așteptăm cuminți sarcini și instrucțiuni.

În loc să acționeze conform prevederilor unei strategii pe termen lung, România reacționează emoțional și pompieristic, ca o barca de hârtie, prinsă între valurile amenințătoare ale geopoliticii.

Economia – șubrezită de decizii cu motivații absurde

Multe măsuri economice recente sunt luate nu pentru a corecta dezechilibre, ci pentru a se încerca acoperirea unor găuri politice. Impozite majorate peste noapte, taxe fără logică economică, câteva promisiuni sociale imposibil de onorat – toate acestea arată o guvernare haotică, confuză, care funcționează după principiul „să trecem de luna asta și mai vedem noi”. În spatele acestor decizii nu se ascund ideologii, ci numai calcule electorale.

Fiecare nou guvern vine cu același basm fiscal cosmetizat. Promite echilibru economic, dar produce dezechilibru emoțional.

„Vom reduce taxele, vom aduna mai mulți bani!”

„Vom crește pensiile, fără să afectăm bugetul!”

„Vom investi în infrastructură!” (aici toată lumea râde.)

După instalare, însă, apar taxe crescute „pentru stabilitate”, tăieri bugetare „pentru viitor”, împrumuturi „pentru popor”, achiziții de armament (învechit) „pentru apărare” (a altora) – cât cuprinde.

Dar, de obicei, în traducere liberă „pentru popor” înseamnă „pe spinarea poporului”.

Se taxează tot: munca, papa, caca, groapa, casa, norocul …, probabil, în curînd și speranța.

Creșterea taxelor e prezentată ca „responsabilitate fiscală”, iar tăierile bugetare – ca „reforme curajoase”.  Primul Ministru taie! Are vocație de tăietor.

Singura categorie scutită rămâne (mereu) cea care inventează taxele și singura constantă e logica inversă: cine muncește plătește, cine decide – scapă.

De fapt, totul se reduce la o ecuație simplă: cum să luăm cât mai mult de la cei care n-au, ca să dăm cît mai mult celor care nu merită.

Poporul se descurcă (greu dar singur), cum poate – de obicei, cu o pungă de rafie și un card “subțiat”.

La capitolul ”energie” stăm rău. Producem scump, vindem ieftin și cumpărăm foarte scump. Ar fi cîteva investiții în această industrie, aproape de a fi finalizate dar nu ni se permite să deranjăm niste specii de gândaci sau de alte lighioane, aciuate prin preajmă. Drept urmare amânam (sau renunțăm la) finalizarea obiectivelor.

Vrem să oprim rafinăriile ca să nu mai facem cancer, dar nu-i putem opri pe unii conaționali care ard în fiecare zi (de zeci de ani), plastic si cauciuc producând un nor de fum dens, la câțiva kilometri de capitala țării.

Motivațiile sunt de un absurd patetic, dramatic: „facem sacrificii pentru viitor”, dar viitorul, în România, e mereu amânat pe anul următor.

Frica de opoziție și șantajul politic permanent

Teama de pierdere a  puterii e mare și dă frisoane.

În interiorul coaliției, partidele nu guvernează împreună, ci se tolerează. Reciproc, fiecare încercând să nu fie “primul care clipește.”  Amenințările cu ieșirea de la guvernare sunt urmate invariabil de concesii și negocieri obscure. Opoziția reală, în aceste condiții, devine imposibilă. În loc de alternative politice în coalitia pro europeană se practică diverse forme de compromis și supunere a unora sau altora dintre parteneri.

Nimeni nu vrea să treacă în opoziție. Partidele se ceartă la televizor, dar la vot stau cuminți, umăr la umăr, ca niște soldați disciplinați care, pe deasupra, mai sunt și frați. PSD e mereu într-o dilemă existențială: să fie în opoziție și să riște pierderea privilegiilor grase, sau să stea la guvernare și să suporte șantajul colegilor de alianță ca să păstreze privilegiile? Evident, alege varianta „responsabilă”: tăcerea. De PNL si USR, n-are rost să mai amintesc. Răi, incompetenți, oportuniști!

Pare că numai UDMR mai trăieste cu picioarele pe pămant urmarindu-și, totuși, și el, interesul etnic.

Concluzie:

România este și rămâne prinsă într-un cerc vicios al improvizației, slugărniciei și  neasumării.

Atingerea nivelului de mediocritate (în sensul de echilibru între extreme), ar fi un mare pas înainte pentru politica românească. Din păcate, acest prag modest nu e chip să fie atins.

Dacă mediocritatea politicienilor ar fi un automobil stationat la jumătatea drumului între prostie și competență, clasa noastră politică nici măcar nu s-a încumetat să iasă din parcare.

Adevărul (crud) e că mediocritatea ar fi o îmbunătățire. Mediocrul, măcar, știe că nu știe.

La noi, dacă un politician ar reuși să fie „mediocru”, ar fi (probabil) premiat cu „Ordinul pentru Merite Deosebite cu Minime Daune Colaterale”.

De la Palatul Victoria până la ultimul consilier numit pe criteriul „are și el pe cineva”, totul este improvizație. Miniștrii se schimbă des, si fiecare vine cu o reformă revoluționară: fie o propunere de taxă nouă, fie o schimbare de logo…

Când economia se prăbușește, e de vină contextul internațional. Când voturile nu merg unde trebuie, de vină e poporul și se repetă alegerile. Iar când nimic nu mai merge, se inventează o nouă lege cu titlu optimist: „România prosperă – 2030”. Spoiler: Nu prosperă, numai câtiva rătăciți mai cred că prosperă .

Cei care ne conduc sunt maeștri ai autosuficienței, convinși că au har divin doar pentru că stau într-un birou mare, au laptop și o cameră TV la dispoziție.

Mulți dintre ei sunt produse after market (de unică folosință), ale unor obscure fabrici de diplome, însă, trăiesc cu certitudinea genialității: dacă eram prost, nu ajungeam barosan. Deunăzi, cineva îmi spunea că “într-o lume normală, ei ar fi simple note de subsol; în România, sunt capitole întregi.”(mi-a plăcut asta)

Cred că România e singurul loc de pe planetă unde mediocritatea a devenit un ideal utopic.

Când ceva merge prost – adică mereu – se dă vina pe ruși și pe „contextul internațional”, care, se pare, e responsabil de tot, de la deficitul bugetar până la vremea ploioasă.

La noi, opoziția e o glumă. Când camerele sunt pornite, reprezentanții partidelor se ceartă,  În rest, se ajută reciproc să nu cadă de pe scaune.

Marele partid – PSD retrăiește drama clasică: vrea să plece de la guvernare, dar … nu poate.

Când e amenințat, devine „responsabil”. Când e rugat, devine „patriot”. Iar când nu mai are nimic de zis, transmite un comunicat despre „stabilitate”.

La noi, stabilitate înseamnă că aceiași oameni rămân mereu in birouri spațioase și bine dotate, din aceiași clădire, având grijă să-și pună paznic la intrare. “Reformă” înseamnă să muți scaunele între instituții, „viziune” înseamnă o prezentare în PowerPoint, cu tabele și grafice colorate, iar „parteneriat strategic” – o excursie (oficială) cu poze la ambasadă.

“Mediocritatea este singurul obstacol în calea iubirii”, spunea H.R. Patapievici

Pentru politicienii români, mediocritatea ar fi un pas mare  înainte, nu o insultă, nu o rușine.  Ar fi un ideal normal, firesc. Dar până nu vor pricepe că normalitatea nu e o rușine, vor continua să exceleze în singurul domeniu la care sunt, cu adevărat, campioni: submediocritatea. Cum să le pese conducătorilor noștri de suferința poporului când ei sunt submediocri? Lor le pasă numai de ei, se iubesc numai pe ei.

Până când clasa politică nu va înțelege că:

– demnitatea națională nu se negociază la telefon cu „partenerii externi”

iar

– competența nu constă în ordinele primite de la Paris, Bruxelles sau Washington, prezentate poporului drept strategii de guvernare ci, în primul rând, prin respect față de cetățeanul simplu,

MEDIOCRITATEA VA RĂMÂNE UN IDEAL ! … Mult  prea înalt. De neatins! …

Luca Pitesteanu’

17 octombrie 2025

blog-image

Pedeapsa

Un vechi sinecurist, cu ceva-scoala

Trecut de anii primei tinereti,

Traia precum mai vechii logofeti,

Sfidand moralitatea sociala.

Incardasit era cu infractori

Iar cei fara relatii si putere,

Nevinovati, cu condamnari severe

Erau trimisi de el in inchisori.

Stransese-averi cat pentru doua vieti

Si petrecuse precum altii-n sapte;

Fara sa-i pese de ce lasa-n spate,

Facuse din amicii sai valeti.

Iar cand a venit timpul sa explice

Unde si cum si de ce – mai ales,

Pentru arginti si pentru palmares,

Le-a fost unor nenorociti complice,

Lingusitor, cu mare nesimtire,

O aparare, iute, si-a-ncropit:

Sunt un subordonat modest, cinstit! …

Si le-a jurat, mai marilor, slujire.

Miscati profund de juramant, de-ndata,

Viclenii lui stapani au decretat,

Ca acuzatul n-are nicio pata,

Si, drept rasplata, l-au medaliat.

8 august 2025

Luca N Judecatu’

Balada celui neingenuncheat

Cand in vremuri tulburate de orgoliu fratricid,

Cu emotii de novice cartea vietii redeschid,

Si citind, cu-nfrigurare, piesa cea cu multe acte

Redescopar, cu uimire, replici, personaje, fapte.

Parca vad cum falduri grele de cortina se ridica

Si descopera pe scena, dame, regi si asi de pica. 

Cu aceste personaje imparteam acum o vreme

Scena vietii, cu sperante si cu aventuri boeme.

Retraiesc cu nostalgie: implinire, decadere,

Intrigi, gelozii, amoruri, pasiune si durere,

Bucurii, amaraciune, rautate, bunatate,

Stralucit intruchipate in piesa cu multe acte.

Dar se-ntuneca decorul si paleste stralucirea.

Personaje secundare isi nesocotesc menirea.

Improscand laturi si fiere, ragusesc, batandu-si gura

Pentru a-mprastia in public, cu nemernicie, ura.

Si cand vad ca, sfidatoare, apar brat la brat cu moartea

O amara deznadejde ma-ndeamna sa inchid cartea.

Dar, launtrica, o voce aud cum ma dojeneste:

Purtand jugul umilintei, doar lasul, viata-si traieste.

E dojana care-ndata ma trezeste din visare

Si, uitand de maniere, clar si fara ezitare,

Celor carora vreodata au vrut sa ma amageasca

Le zic o injuratura de-aia veche, romaneasca.

Luca N Ingenuncheatu’

13 mai 2025

blog-image

Indemn de dupa bradul de Craciun

Mai e putin si anul asta trece

Usuca-se-va si bradul de Craciun

De Anul Nou romanul va petrece

Uitand indemnul de a fi mai bun.

Iar dupa Sarbatori se-abate gandul

De la colindatori si datini sfinte,

Din nou vechilor griji le vine randul,

Desarte lucruri iar revin in minte.

Curand si-al lasitatii foc se-aprinde,

De sub zapezi iar se iteste zgura.

Tentaculele ura si le-ntinde

Cand isi arata coltii impostura.

E, oameni buni, momentul primenirii!

Alaturi de copii, parinti si frati,

De bunavoie, fructul amagirii

Sa hotarati sa nu il mai gustati.

Nu fiti naivi, nu asteptati minuni!

Abia peste un an mai e Craciunul.

Nu mai urmati orbeste falsi tribuni

Uniti-va-n simtiri, fiti toti ca unul!

Luca N Indemnatu’

28 decembrie 2023

blog-image

Scrisoare catre pupatori si alegatori

Nota: Poezia urmatoare este un pamflet si trebuie tratata ca atare. Orice asemanare cu nume, personaje sau fapte reale este intamplatoare.

In fata, voi ma onorati mereu

Cu vorbe mari si-alese epitete

Si ca pe-un erudit arhiereu

Ma consultati in teme predilecte.

Gasiti pretexte sa-mi intrati in voie,

Ma-nvaluiti cu voci lingusitoare

Si-mi place asta, totusi n-am nevoie,

In preajma mea, de plante agatatoare.

Ca pe o floare rara m-ati cules

De la Sibiu. Acum ce nu va place?

Sa-mi vad de treaba-mi de stapan ales,

N-aveti decat sa ma lasati in pace.

V-am pacalit spunandu-va povesti

Si m-ati trimis sus in deal, la palat.

Acum am tabieturi ciocoiesti

Si mari pretentii de aristocrat.

De zece ani traiesc ca un nabab

Si ma indestulez din banii vostri.

Ce sa va fac? Sunteti un popor slab,

Traiti in saracie ca toti prostii!

Am strabatut pamantu-n lung si-n lat

M-am desfatat in orice loc mirific.

Prea pretiosul timp de sef de stat

Credeati ca pentru voi am sa-l sacrific?

Ca sunt caustic, sfidator si prost

Numai in spate, ma-njurati de mama.

Nu va mai osteniti, ca n-are rost.

Imun sunt la bagatul vostru-n seama.

Ca sunt ca un tarus, batut in cap,

Va lamentati atunci cand nu-s de fata

Ca sunt nesimtitor ca un dulap

Inalt si intesat cu aroganta.

Stiu ca ce-am scris n-are vreo consecinta

Deci n-are rost mai multe sa va scriu.

Va las acum, cu-a voastra neputinta,

Ca ma asteapta Carmen la Sibiu.

P.S.

Sunt inflexibil, lacom si anost

Si-aceste calitati sunt evidente

Dar imi permit si luxul de-a fi prost

Si sa v-anunt solemn: am si defecte.

9 august 2024

Luca N Imunizatu’

Cântec în singurătate

Fericit alergam, intr-un vis rătăcit,

Pe al vieții lung drum de deșarte trăiri.

Visul s-a terminat și am îmbătrânit,

Bântuit sunt acum de tristeți și-amăgiri.

Fără temeri sau griji, visam că sunt pierdut,

Printre norii pufoși, când pe cer se-adună,

Fiecare plângând câte-un gând dispărut

Fără urmă, într-o noapte lipsită de lună.

Țintuit sunt în mrejele unui dor nesfârșit,

Dar privirea de nori mi-e lipită și-acum

De iubire am răni, iar din visul trăit

Au rămas numai lacrimi, deznădejde și scrum.

Insipid, joc un rol intr-o palidă dramă,

Sedus de mângâierea unei tainice umbre

Care, cu viclenie, zi de zi mă indeamnă

S-o urmez, pas cu pas, pe cărările-i sumbre.

Refren:

Umbra-i singurătatea – o imensă povară,

E prea marele preț pe care-l plătesc

Pentru visul frumos pe care într-o seară,

Fermecat l-am primit, ca pe un dat ceresc.

Acea umbră, încet, în suflet se strecoară

Și-n cotloanele lui se statornicește

Izvorând multe lacrimi de tristețe amară

Din ploaia de-amintiri care nu se oprește.

Refren:

Umbra-i singurătatea – o imensă povară,

E prea marele preț pe care-l plătesc

Pentru visul frumos pe care într-o seară,

Fermecat l-am primit, ca pe un dat ceresc.

Imi ești, singurătate, nesfârsită durere,

Și zadarnic incerc să-ți găsesc alinare

Căutând în imensul ocean de  mistere

O speranță, măcar, sau un strop de iertare.

Mi-e aproape sfârșitul, va urma despărțirea,

Și voi merge pe-un drum către alt univers.

Pentru prietenii vechi, bucuros, las iubirea,

Și uitarea pentru acei ce nu m-au înțeles.

11 iulie 2024

Luca N Alinatu’

Am invatat …

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este sad-man.jpg

Am invatat, cazand, sa ma ridic,

Sa vorbesc mai putin, s-ascult mai mult,

Iar din al vietii nesfarsit tumult

Sa-ncerc sa inteleg macar un pic.

Sa nu ma mire cand, cu voluptate,

Sperantele-mi strivesc niste misei,

Si-as vrea acum sa-i invat si pe ei

Cum sa traiasca fara rautatate.

Am inteles ca, totusi, omenia

Va exista acum si pururea,

Ca fara ea, sa iert nu as putea

Ipocrizia, ura, si mandria.

Inteleg azi, mai mult ca altadata,

Ca-n vorbe fara rost se-ascund taceri,

Si ce stiu azi, de n-as fi aflat ieri

Ar fi doar fapta fara vreo rasplata.

Cand sufletul imi plange, sa zambesc

Ca orice comedie ascunde-o drama,

Ca lacrimile ploii struguri cresc

Pentru-a se face vinul bun din crama.

Am invatat sa nu-mi mai fie teama,

Cum, dar si cui, sa cer ca sa primesc,

Sa fiu mereu mai darnic, cat traiesc,

Chiar daca facerea de bine e … de mama.

Ca daca-mi pasa mult si spun putin

E greu sa uit tot ce sa iert as vrea,

Ca a dori nu-inseamna si-a putea,

Ca demnitatea e un dar sublim.

Ce stiu acum este ca drumul vietii

Trece prin vai adanci dar si prin munti

Ca nu se trec prapastii fara punti

Cladite din elanul tineretii.

Ca lumea nu mai are nimic sfant,

Si ca se moare pentru libertate,

Cand ura e stapana peste toate

Si ne-nsoteste pana la mormant.

Luca N Ascultatu’

15 aprilie 2024

Onestitate

Daca insisti, prietene-am sa-ti spun:

Ca n-ai fost preá destept, dar nici prea prost,

Si poate n-ai fost omul cel mai bun

Dar cel mai rau sunt sigur ca n-ai fost.

Incredere preá multa-ai risipit

In schimb stiu c-ai primit dezamagire.

Si-n viata, pe oriunde-ai ratacit,

Tu ai sadit speranta si iubire.

Ca truditor pe-al vietii-ntins ogor

Te-ai straduit sa faci ce se cuvine.

Pentru multi altii, calauzitor

Ai fost, dar ai uitat mereu de tine.

Parca jenati de ajutorul tau,

Acum putini mai pomenesc de tine.

Dar parca n-ai ajuns atat de rau

Incat sa fii vorbit numai de bine.

Luca N Calauzitu’

4 februarie 2024

Bolnavi din decenta

Abrutizați dar mult prea slabi din fire,

Și-ntr-o continuă convalescență

Suntem în vremea lipsei de iubire,

Când și decența pare indecență.

Ne pierdem libertățile-n instanțe,

Și culpa de a exista ne-apasă.

Letargici și docili, fără speranțe –

Trăim într-o continuă angoasă.

Cu famenii care cu nesimțire

Ignoră legi, prea suntem iertători.

Avem de-ales, în prag de prabușire,

Măcar să nu mai fim nepăsători.

Luca Piteșteanu’

7 ianuarie 2024

Dresori inchipuiti

Cu zgomotos alai, cand vine circul,

Patimi lumesti va cuceresc simtirea,

Va pomeniti imbratisand nimicul

Si admirand vrajiti nelegiuirea.

Tanjind utopic dupa vreun miracol,

Vrajiti de animatori care va cheama,

Veniti cu toti la circ. E iar spectacol.

Veti urmari o noua melodrama.

Vedea-veti scamatori facand minuni,

Si caini dresati, mergand pe trotinete.

Veti rade-n hohot sau veti plange-n pumni,

Hipnotizati de ploaia de confete.

Vedea-veti clovnii cum se sicaneaza,

Ursul polar de spaima stapanit,

Fachirii cum pe cioburi se asaza.

Si leul cel batran, de bici strunit.

Naivi si ignoranti, va-nchipuiti

Ca in arena voi sunteti dresorii

Dar va lasati de altii stapaniti

Traind doar cu sperante si orgolii.

Patimi lumesti va-ntuneca simtirea,

Cu alaiu-i zgomotos cand vine circul,

Si aclamand frenetic neiubirea

Ca-n circul vietii, jubilati nimicul.

14 februarie 2025

Luca N Aclamatu’