Despre motivare – comentariu psiho-socio-simplist

  

 

 

 

 

 

 

 Multe studii arata ca cei mai multi angajati sunt foarte slab motivati, drept pentru care randamentul lor este modest. Angajatii motivati sunt persoane implicate complet in munca lor, muncesc cu pasiune si entuziasm si sunt legati de compania apartinatoare. Acesti oameni sunt mai productivi, orientati catre client, iar sansele ca ei sa paraseasca compania sunt mici. Totusi, cele mai potrivite mecanisme de motivare sunt, se pare, foarte greu de intuit si de aplicat.
Voi face in continuare referire la cele mai banale dintre motivele pentru care un salariat nu se simte motivat (pe deplin).

 

Acestea sunt consideratii personale, de salariat si pe buna dreptate, pot fi suspectate de o doza de subiectivism.

 

Sefii ca si subalternii sunt „oameni” si au structuri morale sovaitoare…
In majoritatea lor, salariatii sunt bine intentionati, dornici sa realizeze la locul de munca tot ce e mai bine pentru ca obiectivele pe care le au de realizat sa fie atinse in conditii de calitate. Aceasta majoritate este organismul capitalului uman. Capitalul uman al unei organizatii are un caracter bivalent. Pe de o parte, forta de munca trebuie dimensionata corespunzator cu volumul si complexitatea muncii de realizat si pe de alta parte, calitatea personalului angajat trebuie sa se situeze la inaltimea potentialului necesar pentru indeplinirea sarcinilor. Ori pentru ca aceasta calitate sa nu ramana doar un deziderat, e nevoie de niste oameni entuziasti si multumiti. Entuziasmul vine (si) din multumire. De aceia consider ca a le transmite salariatilor in mod mai mult sau mai putin explicit sarcina sa fie entuziasti, este dupa parerea mea exagerata, dovedind doar cultura subtire si exces de zel. In acest caz, multi vor avea grija si vor lucra pentru ca aparenta fata de clienti (mai ales), sa fie conforma cu standardul corporatist care le-a fost comunicat. Cu ce pret???
Cu ce pret?
Angajatii se pare ca pun cel mai mare pret pe fructificarea oportunitatilor de avansare si dezvoltare personala. Salariul este foarte important (cu bani se rezolva orice), dar multi isi doresc sa aibe un sef bun, cel putin la fel de destept ca ei, in stare sa realizeze care sunt problemele care apar in derularea activitatii si niste colegi pe masura. Majoritatea angajatilor sunt oameni rezonabili si daca sunt tratati cum se cuvine, se vor purta si vor munci cum se cuvine… In aceasta perioada o afacere poate supravietui doar daca atrage cei mai buni oameni de pe piata. Si daca se pricepe sa-i pastreze. Se dezvolta si creste doar daca, repet, reuseste sa-si pastreze acesti oameni. Daca la angajare nu s-au facut prea mari compromisuri (cum e obiceiul, din pacate), cu privire la cooptarea aspirantilor de calitate si de incredere, trebuie ca alesii sa se bucure de ce merita, de incredere, adica. Asadar, sefii trebuie fie capabil sa le demonstreze angajatilor care merita, in permanenta, ca au incredere in ei. Increderea care este investita intr-un salariat bun, este un binom cu mare putere de motivare. Increderea cu care un superior isi crediteaza subalternul este datatoare de siguranta. Cand seful nu pare ca se indoieste de capacitatea si de bunele intentii ale subalternului, ii transmite acestuia din urma un mesaj reprezentand un mix de apreciere si incurajare. Increderea care i se acorda ente…
   Se poarta sondajele (de opinie) prin care se masoara nivelul de calitate al serviciilor. Departe de a nega utilitatea acestor demersuri, imi permit sa fac o observatie. Raspunsurile la intrebarile adresate prin sondaje, sunt de multe ori subiective, alcatuite neprofesional. De multe ori, cei chestionati, din teama de a nu parea ridicoli, superficiali sau prea „apropiati” de cel a carui activitate face obiectul sondajului, evita formularea unor raspunsuri categorice sau la superlativ. La randul lor, operatorii de sondaj, „oameni” si ei, coplesiti de volumul de munca mai comit greseli. Nu fac aceste afirmatii gratuit. Ele se bazeaza pe experienta traita, nu citita. Aceasta atitudine, chiar daca nu are o influenta radicala in aprecierea unor rezultate, se rasfrange in mod negativ asupra salariatului. Afirm cu toata responsablitatea ca exista salariati care din diferite considerente, pe care n-am sa le mentionez acum, isi propun sa realizeze prestatii la superlativ. Uneori chiar reusesc. Am cunoscut astfel de oameni. EXISTA!!!…
…Ce simte un salariat care stie ca si-a facut datoria fara greseala si din tot sufletul, cand activitatea lui nu este apreciata la adevarata valoare?

   Insatisfactia celui care constata ca aportul lui nu a fost rasplatit cu aprecierea cuvenita, il determina sa-si reconsidere atitudinea fata de munca si sa inceapa sa faca economie de efort. Pe buna dreptate se gandeste ca n-are rost sa se dedice in totalitate indeplinirii obiectivelor, din moment ce obtine aceiasi apreciere ca si unii dintre colegii lui, care sunt mai „atenti cand isi dozeaza efortul” si nu pun pe primul plan rezultatele muncii.
Organizatia care a ales sa lucreze pentru ea oameni responsabili, constiinciosi si de incredere, nu cred ca mai trebuie sa apeleze la alte metode de cuantificare a aportului celor care reprezinta interfata intre ea si clientii ei. Si iarasi spun: Increderea este sau nu este, iar masurarea ei nu e cea mai fericita alegere. Nu e corect sa ai incredere in cineva intr-o oarecare proportie. Oricine, orice-ar spune, siguranta ca omul trimis sa-si desfasoare activitatea intr-o organizatie- client este unul de exceptie, nu va descalifica niciodata un furnizor de servicii, ci dimpotriva. Inca ceva: Increderea este un atribut foarte important, puterea ei determinata de reciprocitate fiind extraordinara.
Las pentru un alt capitol tema despre ungerea unor personaje dubioase si confuze, in pozitii de sefi.

Inainte sa inchei, mai fac totusi cateva divagatii legate si ele intr-o masura oarecare de motivare.
Mare atentie din partea sefilor la ce premiaza si pe cine avanseaza. Experienta pe care am acumulat-o pe parcursul a mai bine de un sfert de secol de activitate in diverse domenii, mi-a atras de multe ori atentia asupra acestui aspect. In virtutea unei traditii, care cu trecerea timpului isi pierde substanta, am observat tendinta unor sefi de a propune pentru premiere sau avansare, fara sa stea prea mult pe ganduri, unii si aceiasi oameni, care (se presupune ca) fac parte din setul de valori ai organizatiei, chiar daca acesti premiati de ocazie sunt in realitate niste personaje obediente care nu au nici pe departe o activitate meritorie. Unii dintre acestia chiar creaza unele prejudicii mai mult sau mai putin acceptate si vizibile. Ori acest lucru, mai ales premierea ineficientei, diminueaza drastic increderea subalternului in seful care a facut propunerea de avansare sau premiere si scade substantial respectul fata de sistemul de conducere si administrare a beneficiilor, in organizatie, in general.
Se ajunge invariabil la concluzia care le displace cel mai mult sefilor, aceia ca cel mai important lucru e sa ai pile. Si din pacate, importanta pilelor e un adevar care tinde sa se generalizeze.
Ce poate fi mai daunator pentru imaginea unei firme decat aprecierea importantei indiscutabile a pilelor, venita din partea propriilor salariati?
Nu in ultimul rand: Sefule, incearca intotdeauna sa te tii de cuvant. Nu promite si nu afirma nimic inainte de a te convinge ca cele spuse de tine se vor (si) intampla. Motiveaza-ti subalternii cu „complicitatea” adevarului. Si daca ai cerzut ce-ai zis, fii sigur ca la randul tau vei fi crezut, poate si apreciat.

 

Luca N Influentatu’/ 12 august 2008

 

Eu nu strivesc corola de lumini (a lumii)

„Cand eram mic, priveam la soare/Intrebandu-ma ce-i fericirea/Acum stiu, sunt baiat mare./Fericirea e un lucru marunt/E o aripa care vibreaza/ Fericirea e un lucru mic,/Un pitic ce danseaza” – Covei de la Tapinarii

   Suntem niste fluturi care bantuie in jurul unor becuri aprinse. Mai mari, mai mici, mai luminoase sau mai putin luminoase. Asta e lumea noastra. Lumea in care cu totii cautam cu ravna, ca niste fluturi bezmetici, FERICIREA.
Unii dintre noi mai mari si mai puternici se apropie mai mult de lumina becului. Se-nvart necontenit, tipic si solicitant, imbatandu-se, imbogatindu-se cu lumina in care se scalda. Uneori iau atata lumina incat incep sa lumineze la randu-le. Priviti cum se-nvart in jurul becului lor, iti pare ca sunt petale de lumina sau licurici. Licuricii cufundati deopotriva in lumina si in pacla indeletnicirilor cotidiene, in care cu voie (sau mai putin), se agita, uita deseori ca mai sunt si altii pe-alaturi. Ocupati, uita sa mai priveasca in jur. Sarguinciosi si constiinciosi, isi fac treaba, cautandu-si fericirea, ignorandu-i pe cei care se afla pe-o orbita vecina cu a lor. O corola de lumini, formata din licurici carora le este mai bine si mai cald decat celor de pe orbitele vecine, care dau in disperare din aripi (ca n-au coate), vrand sa se apropie si sa (se) lumineze si ei mai mult. Degeaba. Sunt prea departe si abia daca se pot vedea…
   Toti si toate merg bine. La fel cum merge si mirajul fericirii care danseaza ca un pitic in zare, dar (vai), intotdeauna la aceiasi distanta (de noi)… Pana in momentul in care o palpaire rebela , venita dinspre cei neluati in seama si in serios, se insinueaza in aria vitala a licuricilor… E palpairea aripilor unui fluture mic care incearca o scuturare din reveria promisiunii ca intr-o zi si viata lui va fi mai calda si mai luminoasa si care inca mai crede ca poate fi atat de fericit cat hotaraste sa fie…
   Asta ce-o mai vrea? Ce mai e si cu asta?…Altul care vrea sa se afirme!…Da-te ba la o parte ca faci curent!…Nu-ntelegi de vorba buna hai? Numai tu mai lipseai!…
Daca totusi ala mic nu-ntelege de vorba buna ca nu e loc si nici macar timp pentru el, un curent puternic, format de bataile ferme din aripi ale licuricilor, il izbeste napraznic, facandu-l sa se prabuseasca ametit, gata sa-si dea duhul, reprosandu-si naiv: Asa-mi trebuie daca nu ascult de vorba buna!
Asumandu-si esecul, desi nepregatit sa-si accepte drama, bulversat de netrairea unui deznodamant fericit, fara sa poata realiza ca lupta lui mica nu-i va asigura niciodata o glorie mare, ar vrea sa strige din toti rarunchii dar nu mai are putere decat sa sopteasca: Ce-aveti cu mine?…Baa, ce-aveti cu mine? Eu nu strivesc corola de lumini a lumii!!! Ce-aveti cu mine? Am vrut doar sa fiu si eu putin mai fericit!
„FERICIREA E UN LUCRU MARUNT, E O ARIPA CARE VIBREAZA”…
   Dar de ce simt ca povestea asta a mea, adica a noastra; defapt a lor, e la fel de trista ca cea a greierusului mic, necajit de venirea toamnei gri?
Nu fiti tristi, e doar o poveste, o fantezie.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
   In viata asta eficienta si plictisitoare, oamenii nu sunt fluturi, nici licurici si nu sunt nici atat de diferiti unii fata de altii, precum par. Sunt doar incapabili sa inteleaga egalitatea, considerandu-se  inferiori sau superiori celor din jur, mai bogati sau mai saraci, mai luminati sau mai intunecati…
Si ar mai fi ceva: Convingerea celor bogati ca cei saraci sunt mai fericiti decat ei nu e mai stupida decat convingerea celor saraci ca cei bogati sunt.
Fericirea, ne e greu sa recunoastem ca e simpla lipsa a nevoii de a lupta pentru fericire. De-aia luptam mereu.  Deseori, fara sa stim clar pentru ce luptam sau daca am obtinut ce ne-am dorit cu adevarat. Pentru ca uneori nici nu ne e clar ce ne dorim, pentru ce luptam.
In mintea noastra ne facem un tel din a lupta neintrerupt pentru mai bine. Dar ce inseamna „mai bine”?  Ce ne trebuie defapt ca sa ne fie mai  bine?… Luptam mereu, luptam in nestire! Fara sa ne mai gandim ca pentru a putea sa fim fericiti avem nevoie de mai multe fericiri, de micile fericiri ale tuturor…
…FERICIREA E UN LUCRU MIC, UN PITIC CE DANSEAZA!…
Luca I Luminatu’/ 07 august 2008

Ingerii-demoni

Intr-o lume ca asta in care traim, socotim ca e nevoie sa (ne) facem mereu legi care sa ne guverneze viata. Paradoxal, facem aceste legi pentru a ne restrange libertatile. Lumea noastra e una intuitiva si intuitia nu are margini. Cu cat intuim mai multe libertati, cu atat intuim si fabricam mai multe legi care sa le ingradeasca. Aceste legi ajung in cele din urma sa ne controleze viata, asezand-o intr-o matca a dependentei atitudinale irevocabile. Ne place sau nu, asta e. Ne supunem legilor. Depindem de ele. Din aproape in aproape, cu un soi de lasitate, transformam acceptarea legilor, deci a dependentei, intr-o virtute. Incepem sa credem despre cei care nu respecta aceste legi ca ne sunt inferiori, atribuindu-ne astfel calitatea de oameni de calitate, de conditie superioara. VIRTUOSI.
Ne amagim ca nu ne permite „conditia” sa stricam mersul normal al lumii comitand nelegiuiri. Nu comitem nelegiuiri, nu suntem nelegiuiti. Nelegiuiti sunt altii, ceilalti. Suntem curati, disciplinati si cuminti ca niste ingeri. Noi suntem ingeri, aici, pe pamant. Ei sunt demoni. Aici, pe pamant. Ca exista ingeri si demoni (si) pe pamant, ne e clar. Ce nu ne este din pacate tot atat de clar sau (oricum) nu ne place, e ca in fiecare dintre noi exista alaturi de un inger si un demon. Ei, acesta e un lucru pe care ne vine foarte greu sa-l acceptam…
Nu se poate. Eu sunt mare, bun, cinstit , muncitor si credincios. Sunt adevarat.
Sunt curat ca un inger. Am fost inzestrat cu virtute. De catre cine?…Ce este virtutea cand singur si nevrednic ti-o atribui? Numai o fictiune pe care ca un nebun o consideri realitate, o prapastie in drumul neted, liber, fara oprelisti pe care ai pornit cu inocenta si entuziasm. Poti avea virtute doar fiindca faci niste legi pe care le respecti in mod onorabil? Onoarea, da, este si ea o virtute. Virtutea care tempereaza pornirile izvorate din spiritul de conservare.
Instinctul de conservare e puternic, dar NU E PUTERE.
Uitam, cu voie sau fara voie, deseori, ca virtutea cu care suntem inzestrati capituleaza in lupta cu instinctul de conservare care nu accepta usor legile „facute”. Depinde de noi daca salvam ce se mai poate salva, in ciuda malformatiilor care se insinueaza cinic in inocenta noastra (de creatori de legi si faradelegi), dominata de instincte.
Merita deci, cand se-ntampla sa ne suspectam ca am fi purtatori ai pacatului ignorantei (pe care ne place s-o confundam cu inocenta), sa-ncercam sa fim (putin) si niste ingeri…Nu cu resemnare. In conservare…
Luca N Amagitu’

Democratia si libertatea opiniei

JOAN BAEZ – Blowing in the Wind

Pentru unii, libertatea de a face sau spune ceva in care cred cu adevarat e un lux pe care nu si-l pot permite. Acestia nu sunt neaparat nici mai buni, nici mai rai decat cei care abuzeaza de acest drept. Dreptul e libertate. Libertatea e democratie. Despre reciproca am unele indoieli…Esti liber sa injuri pe oricine in cel mai pervers mod posibil daca asta te racoreste. Nu esti liber sa pui in aplicare injuratura. Esti liber sa spui despre cineva ca e prost, secatura, mizerabil, jigodie. E insa de preferat ca prostul, mizerabilul, jigodia sa nu fie acolo. Sau mai bine, sa fiti unul la unul…Cu parerile e altceva. ele se mai pot cizela. Creatorii oficiali de opinie si de stil sunt la televizor. Cei neoficiali sunt si la televizor. C-asa e democratic…Nu am vanitatea de a intelepti si nici macar (pe cea) de a informa neaparat. Incerc si eu gustul libertatii, al democratiei. Cu mai mult sau cu mai putin mestesug. In cuvinte uneori mai limpezi, alteori mai cetoase. Dezbat cuvinte, emit pareri si (uneori voluntar, alteori nu) imi propulsez convingerile. Spre luare-aminte. Nu astept pentru exprimarea (in definitiv) unor puncte de vedere, multumiri laude sau alt fel de apreciere dar daca acestea vin, sunt binevenite. In general nu vreau sa deranjez pe nimeni si cred cu tarie ca transparenta nu trebuie sa determine accentuarea tuselor razboinice. Nu vreau razboi ci libertate. A-mi exprima idei, pareri si convingeri sau a(mi) adresa intrebari nu inseamna neaparat interes pentru a descoperi alte opinii sau raspunsuri diferite de ale mele. Iar raspunsurile nu se dau intotdeauna in scop argumentativ. Stiu (si) asta. Totusi democratia inseamna (si) acceptare. Acceptarea opiniei.Sa ne acordam (ca pe-o sansa) unul altuia intelegere si ingaduinta, ca sa nu devenim doar niste definitii ale modului in care suntem apreciati de semeni. Vom fi atunci mai liberi sa facem si sa spunem ceea ce credem (ca e bine) si vom dobandi intelepciunea de a renunta mai usor la oarece orgolii. Pentru ca orgoliile sunt cele care nasc si intretin conflictele. Vom trai in pace si intelegere. Vom fi mai buni.

Sa fiti democrati!

Luca N Oficialu’/ 06 august 2008

Eu despre mine

Queen – Bohemian Rhapsody

Sunt sustinator al lucrurilor si ideilor simple, firesti, poate mai putin slefuite si care nu fac obiectul unor declamari sau al unor lamentari patetice. Uneori (rareori) imi da tarcoale ispita de a ma amesteca in treburi cu iz filozofic. Apreciez ca stau bine cu morala. Sunt mai de moda veche… Incerc sa nu ma prostesc si sa-mi pastrez demnitatea si bruma de principii. Renunt cat pot la compromisurile meschine. Fiind (cred) un tip rezonabil, nu produc progres. Progresul il fac cei care incearca sa adapteze lumea la nevoile omenesti. As vrea s-o pot face si eu dar acesta, recunosc , nu e punctul meu cel mai tare. Ce mai: sunt un tip obisnuit. Imi place berea romaneasca. Nu am o deviza dupa care sa-mi fac viata dar daca ar fi sa aleg una, aceasta ar fi: CA DOAR N-O SA TRAIESC CAT LUMEA!

Mai bogat la teorie, mai sarac la visterie,

Luca, un visator de meserie.

Cuvant mai ‘nainte

   Daca veti accepta ca si desteptii mai spun prostii uneori, nu ma veti combate prea energic daca veti citi la un moment dat ceva cu care nu veti fi de acord, sau, mai rau, poate veti fi in total dezacord. Stiu ca mai am multe de invatat… Voi saluta orice argument de bun simt care va sta la baza refuzului dumneavoastra de a-mi accepta una sau mai multe idei. S-ar putea ca pe parcursul lecturii sa descoperiti idei pe care le-ati mai citit sau auzit. Probabil lecturile mele si-au lasat (mai mult sau mai putin pronuntata} amprenta asupra modului meu de a gandi. Nu va grabiti sa ma acuzati de plagiat. Cititi in continuare. Veti descoperi consideratiile mele, referitoare la aceste idei.
Criticati-le pe ele!
Si inca ceva:
Amintiti-va (si) ca”…de la Neculce-ncoace, cartile din carti se face”.
Respect!
Luca N (In)semnatu’