Viata

…A rasarit o noua stea pe cer
si o lacrima a cazut
pe obrazul cald al pamantului.
Era o lacrima de bucurie.
Asa s-a mai ivit pe lume o floare.

Cand o alta lacrima a cazut
dintr-un nor cernit,
o lacrima de adanca tristete,
de pe cer a mai cazut o stea.

Luca R’ Saritu’
22 Mai 2013

Boema

Fratilor, ma gandisem azi-dimineata

Ca asa nu se mai poate, ca trebuie sa renunt la acest stil (dezordonat si cam scump) de viata.

Stiu, poate va pare ciudat  dar si  interesant oarecum,

Ca m-am gandit la asta abia acum.

Precum stiti, nu mai am douazeci, nici treizeci, nici chiar patruzeci de ani,

Si (la drept-vorbind), desi mi-am permis mai multe excese, niciodata n-am avut prea multi bani.

Unii ar spune ca au motive sa creada viceversa. E treaba lor.

Sunt liberi, pana la urma, sa spuna si sa creada orice vor…

Deci, cum a fost viata mea de pana acum? Cum am vrut eu sa fie?

Pai, a fost la un loc, toate astea: o continua aventura, o nesfarsita poveste de dragoste, o suava nebunie…

O aruncare de zar, un drum in zig-zag, aproape o utopie.

O stranie impletire de sunete, stridente pe alocuri,

Cate o noapte scurta, cate o amagire,  cate o surpriza pe tocuri,

O fantasma plutind in fum subtire de tigara, cate o mica aroganta,

Un pahar de vin (mereu plin), un condei intre deste, un ecou de romanta…

Socoteam  asadar, ca renuntand  la aceasta  viata vicioasa,  piezisa si zurlie

As fi avut, dragii mei, parte cel putin de-o meritata odihna si o bine-venita economie.

Pe la pranz, am tras puternic aer in piept si cu bagajul de ganduri facut,

Eram gata, in fine, intr-o viata mult mai linistita si poate mai comoda, sa ma mut.

Numai ca, nu stiu ce mi-a venit de m-am uitat in jur numai oleaca

Si i-am vazut pe cei aparent fara vicii, cei care altceva decat bani nu prea stiu sa faca.

Ce sa zic?! N-am gasit nici macar un motiv pentru care astia sa-mi placa.

Nici nu-i urasc … N-am fost ca ei, nu pot! … Nu voi fi niciodata.

Nu pot fi ca cei care dau bani pe masini  luxoase sa alerge cu ele ca  sa-si cumpere case

Si-asezandu-se-n ele sa viseze tot timpul nu la cai verzi (ca altii) ci doar la conturi grase…

Incrancenarea, graba si figurile lor preocupate, imediat, ca-ntro-o ceata,

M-au invaluit oprindu-ma din drum. M-au facut  sa renunt la gandul de azi-dimineata.

M-am intrebat:  Oare vreau eu ceva din toate astea?… Ce masini luxoase, ce case?!

Stiu, e imposibil, dar (daca s-ar putea), as vrea doar mai mult timp, ca sa-l petrec cu sprit si femei frumoase.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Multumit, am zambit la gandul ca mie chiar imi place grija mea cand n-am bani, ca e trecatoare

Pe cand grija lor de a face bani e statornica, ii bantuie vesnic, niciodata nu dispare.

Alt gand mi-a venit iute: E mult prea frumos traiul meu de acum!… Si-am ramas  pe loc, ganditor
Ar fi pacat sa schimb ceva-n viata mea, sa n-o traiesc la fel ca pana acum. Macar  pana mor!…

Acestea fiind spuse, as conchide formuland un fel de morala veche, dealtfel, de sute de ani:

La ce bun sa-ti traiesti  viata  numai cu gandul sa fabrici cat mai multi bani

Cand stii ca totdeauna ei iti vor fura linistea, devenindu-ti cei mai cranceni dusmani?…

………………………………………………………………………………………………………………………………..

… Si-am revenit de-ndata la obiceiurile mele obositoare si nesanatoase:

Traiesc intens clipa, alungand  omenestile griji pentru bani, masini de lux si case.

Deci, uitati asta-seara de necazuri! Sa ciocnim fratilor. Noroc!

Viata-i frumoasa, uneori dulce, alteori amara … Dar timpul nostru nu sta pe loc….

…Lasati afara tristetea. Macar in taverna asta, acum, nu va mai ganditi la viata amara.

Pana si Moartea, cand intra aici, isi lasa coasa afara.

Fiti insa atenti, la masa din coltul indepartat, in liniste, e cineva. Pare ca citeste.

E chiar ea, Moartea, din spatele ziarului pe care-l tine-n  mana, atenta, pe toti ne urmareste.

Luca R Dusu’

22 Octombrie 2012

Trei anotimpuri


La-nceput dragostea noastra avea aroma de mar,

De la floarea alb-roza, prinsa la tine in par.
Miros de iarba cosita a capatat
In vara cand mana-n mana intinse campuri am cutreierat.
Pacat!…
Iubirea noastra s-a stins mult prea devreme,
In miros proaspat de crizanteme.

Luca N’Impacatu’
9 August 2012

De vorba cu mama

Mama _Tudor Gheorghe  (audio)

Azi am vorbit indelung cu tine.

Despre viata am vorbit,

despre ce-am trait

despre noi, despre mine.

Nimicuri firesti…

In fine!

Voiam sa-ti dau vesti ,

sa-ti spun povesti

despre mine

dar  simteam  ca  le stii.

Le stiai pe toate prea bine…

De-as mai putea, as vorbi

doar cu tine.

…Eram amandoi, vorbeam despre toate.

Era bine…

Cand te-ntrebam ceva, fara glas ma priveai

Numai cu-n zambet trist, din tablou, raspundeai.

Luca N Firescu’- 6 ianuarie 2012

Vis cu mama

Am avut azi-noapte un vis:
se facea ca stateam pe pamant – intins
si-n jurul meu erau flori de nufar.
N-aveam de ce sa ma bucur, nici sa sufar…
Auzeam cum imi vorbeai
cu cuvinte stinse, venite din rai…
M-am ridicat si-am vrut sa vin spre tine.
Erai la doar un mileniu-distanta de mine.
Aproape, deci. Dar nu puteam sa merg.
Nu puteam sa ma tarasc sau sa alerg.
…imi stateau mari si grei in cale,
nuferi care izvorau din bratele tale.

Luca N’ Adormitu’
29 octombrie 2010

Depresie matinala

VIDEO _Mistretul cu colti de argint – de Stefan Augustin Doinas

Singur la fereastra stau si privesc lung;

Acolo, departe, nu mai vreau s-ajung.

Vad stelele noptii palide cum  mor

Minciuna se-asterne peste adevar.

Alta zi incepe, noaptea a trecut.

Nu ma  ispiteste un alt inceput.

Ce anosta viata, ce destin marunt!

Sunt dovada vie-a timpului pierdut.

Beat de aroganta, asuprit de patimi,

Cearcanul secundei il  ascund in lacrimi.

Mandrie prosteasca, ura si complot:

Am vazut prea multe, sunt satul de tot.

Dorinte desarte, farmec idiot…

Vino langa mine, singur nu mai pot!…

Nu mai are sens vorbe dulci sa spun;

Sunt prea educat sa mai stiu ce-i bun.

Irosit talentul, drumul ratacit,

Cheama inceputul de sfarsit, grabit.

Tine-ma de mana, pana plec de tot…

Nu mai stiu sa vreau, nu mai vreau sa pot.

Luca A Plecatu’

1 noiembrie 2011

La plecarea Poetului

Imi amintesc cum intr-o poezie

I-ai scris lui Marin Preda, suparat

Ca prea iute-a plecat spre vesnicie

Lasand Delirul, brusc, neterminat.

Pe-acelasi drum purcezi si tu acuma

Poetule, tacut si resemnat

Abandonandu-i pentru totdeauna

Pe cei a caror viata-ai luminat.

De teama sa nu intarzii la–ntalnirea

Cu Preda, pleci grabit spre infinit

Nerabdator sa-ti cauti nemurirea

Luceafar bland, cu chipul ostenit.

Ce punctualitate nefireasca

Spre astri poarta astazi ai tai pasi,

Ca sa ne lasi in ceata lumii deasa

Sovaitori, descumpaniti si lasi?

Ai fost poetul vremurilor noastre

Ce straniu suna asta la trecut!

Acum cand zbori cu lira-ti catre astre

Spre vesnica odihna, trist si mut.

Luca Pitesteanu’

5 noiembrie 2010; orele 9:36, dupa moartea lui Adrian Paunescu

La trecere

…Si cand voi vrea sa fac un pas alaturi de drumul meu ingust nu-mi sta in cale.

Cu sufletul lipit pe-aripi de fluturi, din varf de munti zbura-voi jos, in vale…

Iti voi lasa in ziua cand pleca-voi sa-mi odihnesc o mie de ani trupul

Povara mea de ganduri si de vise, spre a-mi fi usor sa ma-nfratesc cu lutul.

Luca Trecatoru’

Dator

In viata mea sunt unii care imi cer de toate

Cu zambetul pe buze imi cer tot ce se poate.

Ei sunt multi si peste tot. Ma-nconjoara.

Imi cer lumina, aerul si apa, bunaoara.

Dar cred ca este si-un manunchi foarte mic

Al celor care nu-mi cer niciodata nimic.

Pe-astia as putea sa-i insir intr-o lista.

Nu-mi amintesc niciunul. Poate ca nu exista?!

De la nimeni, niciodata, n-am primit nimic.

Toti spun ca nu cer, ca sunt eu mai orgolios un pic.

Si au dreptate; nu cer (prea mare lucru) niciodata…

Oricum, desi doar dau, tot sunt  mereu dator la lumea toata…

Am totusi un motiv de incantare:

Dumnezeu imi da cate ceva sa-mpart cu fiecare.

Luca N’ Chivernisitu’

SPIRITUL ROMANESC AL SARBATORII

Busuioc batut pe masa,
De la usa pâna-n casa
Numai valuri de matasa

   Colind de flacau – Focsani

 

 

Deoarece am observat ca mai ales tinerilor le-a cam scazut interesul in ceea ce priveste obarsiile si folclorul minunat al poporului nostru, am hotarat sa aloc in acest blog spatiu si pentru cateva articole care nu-mi apartin, pe care le consider valoroase, pline de intelepciune.  Nefiind rod al „inteligentei” mele, vor fi editate cu italice. Iata trei dintre acestea, a caror lectura va va deschide inca un orizont, acela al traditiilor populare. Cititi si bucurati-va!

Va asigur ca merita!

 

 

 

 

  „Dupa Constantin Noica, romanii ar putea fi reprezentati spiritualiceste, intr-o ipotetica limba comuna a natiunilor, prin numai trei cuvinte: colinda, doina si dor. Trei cuvinte si tot atâtea mladieri spirituale, straine multora, prin care se trec cu vederea toate contradictiile firii românesti. Pentru un popor crestinat in statornicie, sarbatorescul a aparut odata cu nevoia timpului profan de a se intoarce la obârsia timpului sacru, când taranul si-a primenit sufletul ca sa o poata lua de la cap cu speranta innoita.
   Ca si strabunii lor de la Roma, deschisi amicitiilor petrecarete, românii au consacrat sarbatorilor laice destul timp (dupa unii, poate prea mult) ca sa fie laolalta. Numai ca in sincretismul calendarului lor, sarbatorile crestine s-au adaugat si ele, intarind datina cu un nou continut, fara a o acoperi sau a o desfiinta. Datina a ramas functional legata de ocupatiile lor, de credinte si temeri stravechi.
Asa se explica de ce, pâna astazi, in lumea satului românesc s-au pastrat traditii multimilenare in afara timpului de munca, deci intr-un timp sacru,iarna, in jurul ideii de innoire ciclica a timpului, la Anul Nou, dar si la Craciun: innoirea cosmica si innoirea spirituala.
   Modernitatea, daca nu s-a adaptat acestui spirit al sarbatorii, n-a avut nicio sansa, cum nu a avut nici ofensiva comunista impotriva lui, fiindca nu se poate desfiinta prin decrete ceea ce s-a infiintat prin datina.
In general, etnologii sunt de acord ca la români, ciclul sarbatorilor de iarna incepe la Sf. Andrei si se incheie la Sf. Ion, un timp aproape in exclusivitate al sarbatorii si al pregatirii ei. Acum, petrecerea impreuna este tot mai evidenta si se structureaza pe vârste: copiii pregatesc colindele din Ajunul Craciunului, steaua, apoi, la Anul Nou, plugusorul, semanatul, sorcova, etc. Flacaii pregatesc irozii, capra, vasâlca, iordanitul. Tinerele fete practica jocuri premonitive legate de soarta. Femeile cauta sa citeasca in semne mersul casei in anul ce vine. Barbatii testeaza si ei in calendare din foi de ceapa cât de manoase vor fi lunile anului urmator, iar afinitatile de clan se respecta, in numele legaturilor consacrate (nasi, fini, socri, cumnati), prin petreceri impreuna. 
   Asadar, fie ca sunt ale intregului sat (colindele), fie ca sunt ale clanului (ale inrudirii sau reiterarea unor afinitati), fie ca sunt ale fiecaruia in parte, dupa vârsta sau sex, sarbatorile românesti de iarna afirma un timp sacru in care veselia rituala, generozitatea, impacarea si evlavia dau tonusul acelui spirit care conserva si regenereaza.
Vremea colindelor deschide si sufletele, nu numai usile. Deschide usa, crestine… este cheia cu care satul românesc deschide pâna si cerul noptilor de Anul Nou, când celor mai curati li se ingaduie o privire in Rai. Leru-i ler…, volerunda…, florile dalbe… deschid si ele adâncimi inca nedeslusite ale fiintei românesti, dar care reverbereaza prin spiritul sarbatorii in sensibilitatile românilor de pretutindeni. Gândul tainic cauta meleag de balada, sfintit de omatul nostalgiilor. Imagini fugare poposesc bucolic in satul patriarhal, care azi nu mai este nici macar o ipoteza, si isi adapa identitatea haituita de modernitatea unei lumi pe care tot mai mult o refuzam in principiu, dar fara de care, in fapt, destinul ne refuza irevocabil.
Ne regasim doar in odihna gândului, incercând sa impacam descumpaniti, cu pretul sacrificiului de sine, ceea ce vrem cu ceea ce putem si ne improspatam in solemnitatile simtirii. Deschide usa, crestine…, Leru-i ler…, Florile dalbe…”
 
 Iulian Chivu