Demisia miniștrilor PSD din guvernul condus de Ilie Bolojan nu este un simplu episod de instabilitate politică. Ea marchează un conflict aparent tehnic – listarea unor companii de stat – care ascunde o confruntare structurală între două modele/posibilităti de dezvoltare: o integrare accelerată în piețele globale de capital și respectiv menținerea controlului național asupra activelor strategice.

In mod obiectiv, pentru o imagine clară, această criză consider că trebuie analizată simultan pe trei niveluri: politic – intern (de putere și legitimitate), economic (de acumulare și distribuție a capitalului) dar și geopolitic (pozitia statului român în raport cu centrele externe de putere).

Decizia PSD de a-și retrage miniștrii a aruncat România într-o criză politică deschisă, guvernul rămânând fără majoritate parlamentară și fiind expus unei moțiuni de cenzură.

Mai grav e, însă, că această criză apare într-un moment critic, în care în ciuda reformelor, România are cel mai mare deficit bugetar din UE iar piețele financiare au reacționat deja prin creșterea costurilor de împrumut. Totuși accesul la aproximativ 11 miliarde euro din fonduri europene depinde de continuarea reformelor.

De remarcat e că, pe termen scurt, efectul este dublu (politic dar și macro-financiar. Pe de o parte creșterea riscului asumat de investitori si perceptia scaderii bonitații emitenților de obligațiuni (care atrage posibilitatea riscului de retrogradare a ratingului) și pe de altă parte

un blocaj decizional în administrație, blocaj determinat de interimate limitate (la 45 de zile).

Cu alte cuvinte, este exact tipul de context în care deciziile economice majore – precum listările – pot fi accelerate sau chiar forțate. Repet- încerc să fiu cât se poate de obiectiv, în condițiile în care nu sunt cel mai priceput în analizarea unui astfel de fenomen.

Planul guvernului de a lista pachete minoritare din companii de stat nu este o simplă măsură tehnică, ci parte a unei reconfigurări a capitalismului românesc. Se insistă puternic pe faptul că ideea iliesciană de a nu ne vinde țara este cel puțin desuetă în actualul context economic global. E… câh!

Listarea imediată a 22 de companii de stat (profitabile) ar marca trecerea României de la un model economic dependent de bănci la unul bazat pe piața de capital.

Documentându-mă puțin, am aflat ce presupune de fapt listarea din perspectivă tehnică (piața de capital):

– vânzarea unui pachet (în cazul “nostru” minoritar) de acțiuni (între 10–30%)

– introducerea guvernanței corporative (board-uri independente – apolitice și raportare transparentă), care ar pune o presiune mai accentuată pe eficiență și profitabilitate și ar (putea) exercita o influență benefică în atragerea de capital investițional.

Așadar, aceste elemente sunt, cel puțin în teorie, benefice.

Dar problema reală este alta: cine devine acționar? Mă întreb deoarece de vreo săptamână- încoace, tot apar dovezi că cei implicați în această afacere nu sunt, nici pe departe, animați de cele mai bune intenții. Vânzarea acțiunilor la cele mai profitabile dintre societăți, se dorește să se desfășoare imediat, rapid, netransparent, preferențial și – cireașa de pe tort – LA PREȚURI CU DISCOUNT. O fi comandă externă, ticălosie, trădare, că prostie nu cred că este. Acest plan de listare urgentă e bine ticluit și pus la punct cu o precizie care necesită o activitate laborioasă. E clar că nu este vorba de o acțiune hotărâtă ad-hoc, pe fugă.

În condițiile unei piețe de capital subdezvoltate intern – capitalul românesc (se pare că) nu poate absorbi aceste “listări”- investitorii dominanți vor fi externi.

Prin urmare, chiar și pachetele minoritare pot duce la:

• influență strategică externă asupra deciziilor,
• presiuni pentru distribuirea profitului (dividendelor) în detrimentul investițiilor,
• vulnerabilizare la eventuale acțiuni și/sau mișcări speculative.

Criza trebuie plasată în contextul mai larg al poziției României în sistemul euro-atlantic.

Țara noastră se află deja în procedura Comisiei Europene, de deficit excesiv.

Accesul la fonduri europene este condiționat în principal de: reforme structurale, reducerea deficitului și eficientizarea companiilor de stat.

Acest mecanism transformă politica economică internă într-un spațiu semi-suveran, în care deciziile sunt dictate de Bruxelles.

Listările devin astfel instrument de conformare (ca să nu zic de constrângere) dar și de integrare în piețe financiare occidentale.

În sectorul energetic și al resurselor (Hidroelectrica, Romgaz, Cuprumin, Salrom, Minvest, Remin, etc.), vânzările de acțiuni au implicații de securitate, controlul resurselor devenind parte din arhitectura geopolitică.

Rezultă ca prin listare, deciziile strategice sunt externalizate. România își deschide activele către capitalul global dar își reduce capacitatea de control direct, suveran riscând să rămână numai un furnizor de resurse și profituri pentru entități externe. Dependent , fără șanse reale de dezvoltare.

În continuare, îmi permit să emit  și o foarte scurtă interpretare din punct de vedere politic: PSD vs. guvern – ideologie sau tactică?

In sprijinul opoziției față de listare, PSD invocă protejarea companiilor strategice și evitarea vânzării unor active profitabile “pe nimic”. Corect? Corect!

Dar nu trebuie ignorată situația actuala a PSD, erodarea în sondaje comparativ cu AUR sau / și teama de diminuare a controlului asupra resurselor și numirilor în funcții (înalte).

În aceste condiții se pot formula ideile principale pentru (cel puțin) trei scenarii (temporale):

1. Pe termen scurt (0–3 luni):

–  guvern minoritar instabil,

–  risc aproape sigur de moțiune de cenzură,

–  “volatilitate” financiară,

–  blocaj decizional (temporar),

–   presiune externă pentru continuarea reformelor.

2. Pe termen mediu (6–12 luni), în care se va decide continuarea sau amânarea listărilor:

–  refacerea coaliției (cu alt premier),

–  guvern tehnocrat  – compromis,

–  ascensiunea forțelor anti-sistem.

3. În fine, pe termen lung (5 sau probabil, chiar–10 ani), sper ca nu greșesc (prea tare) abordând două variante:

a) integrare “ liberală”, culistări masive, capital străin dominant și eficiență satisfăcătoare  dar cu control redus,

b) “capitalism strategic” național, în care statul păstrează controlul și majorează capitalul autohton, cu o creștere mai lentă dar autonomie (mai mare).

Închei aici, afirmand ca demisia miniștrilor PSD nu este cauza crizei, ci manifestarea unei tensiuni structurale care s-a amplificat în timp: între stat și piață, între capitalul național și cel extern, între suveranitate și “integrare”. Această criză nu este o deviație de moment sau o tensiune apărută acum, care se va sfârși repede ci un fenomen amplu și de durată, inevitabil (cred eu) în redefinirea locului României în economia (politică) globală.

Listarea companiilor de stat este doar catalizatorul acestei tensiuni.

În absența unei strategii coerente de dezvoltare internă a capitalului, care e greu de presupus că va exista, privatizarea chiar și parțială riscă să provoace externalizarea controlului iar integrarea (și menținerea) în organisme și structuri euroatlantice este un proces de adaptare dependentă.

24 aprilie 2026

Dependent – neadaptat:  Ludovic Danescu aka Luca Piteșteanu’