Despre inteligenta si frustrare…

Azi  o piatra ratacita pe o margine de lac

mi-a vorbit despre descinderea din abstract;

despre timpul scurs in neant –  inexorabil, exact,

despre pudoarea deziluziei  inceputului  ratat.

Am ascultat-o atent,  rabdator si deloc  mirat,

cum despre drama constiintei impietrite  a filozofat.

Tintind-o cu privirea rece, drept in fata,

am inceput sa-i spun si eu povesti despre viata,

despre intunericul  purtat ca o pecete

de viata-n fiinta ei paná-n infern, la fel, de cand incepe.

……………………………………………………………………………….

Fiind tarziu, am mangaiat-o pe obraz  si-am plecat.

Ea a ramas nemiscata la gestul  meu delicat.

Gandind la tot ce-am zis si-am ascultat,

mergeam in noapte singur, cu pas rar, apasat,

privind din cand in cand spre cerul plin de stele

indiferente la revendicarea revoltei mele.

Din nou, la intalnirea viitoare,

cu-aceiasi piatra voi vorbi despre frustrare.

7 martie 2016

Luca N’ Impietritu’

Grotesca penitenta

In inumane-omenesti ospicii

In fiecare zi ma izolez,

Cu neputinte multe si cu vicii

 Din care-mi fac un trist si unic crez.

 

In relative-absolute gale

Imi impart viata celor ce nu pot

Sa ocoleasca intamplari fatale

Parte avand de-un vesnic nenoroc.

 

In nefiresti–banale concasoare

Ma sfarm din nou,  in fiecare zi

Si ma transform in cioburi de frustrare

Scrasnind strident, taioase, rubinii.

 

In cronice-acute sanatorii

In agonie mai arunc un zar

Si pierd mereu la jocul de orgolii

Tot zacamintul pretios de har.

 

Draconice comisii rogatorii

 La cazne de Sisif ma osandesc

Si in pustii, aride promontorii

 Ma exileaza sa le ispasesc.

 

Dar stiu: Hazard  e totul si e moarte.

Si, orice-as face, stiu ca e-n zadar,

Ca  viata mea e doar un sir de poante

Clamate machiavelic si vulgar.

21 februarie 2014

Luca R Osanditu’