În pragul sărbătorilor creştine — când impulsul către dăruire este, fireşte, mai mare, un dar făcut cu încredere dar și cu discernământ, poate deveni nu doar un banal act de caritate, ci o mică scânteie de speranţă, lumină, mângâiere. Astfel, cei care dăruiesc, pot contribui la o lume mai justă, mai umană, mai fraternă – o lume în care iubirea nu e doar ideal, ci realitate.

Pentru un creștin adevărat, dărnicia nu este un act opțional sau superficial, ci manifestarea esenţială a iubirii – a dragostei față de aproapele său. A da alimente, bani, ajutor celor săraci, orfani, văduve – nu este doar milă ocazională, ci parte a chemării morale şi spirituale a celui credincios.

Omul (creștin) este îndemnat la filantropie – la o stare de spirit în care iubirea pentru semeni devine motiv firesc de acțiune.

În tradiţia creștină, omenia, facerea de bine are valoare profundă: nu doar pentru că se traduce în ajutor concret pentru cineva, ci pentru că exprimă compasiunea, solidaritatea, comuniunea.

Scriptura subliniază că actul de a dărui trebuie făcut cu inimă curată, cu smerenie şi cu dragoste adevărată, nu în scop de “spectacol publicitar”, cu ipocrizie sau “auto-slavă”.

Prin urmare, temeiul moral și spiritual pentru faptele bune este „iubirea de aproapele”, reflectarea iubirii divine, dar şi responsabilitatea faţă de semenii aflați în nevoie – o responsabilitate care nu e numai socială, ci fundamental creştină.

În lumea de azi – marcată de inegalități economice, instabilitate, sărăcie, nevoi (urgente) – spiritul filantropic creștin are o relevanță mai mare ca oricând. Este o realitate că, mai ales cei care au puțin, dovedesc că sunt cei mai darnici dintre oameni. Ei renunţă (deseori) cu bucurie la o parte din puținul lor ca să-i ajute pe alții, caută să fie generoşi, dăruind ce (consideră că) pot: bani, haine, alimente, medicamente, obiecte folositoare – celor aflati în nevoie, care, din pacate, sunt din ce în ce mai numeroși. Deseori o fac prin intermediari care se presupune că au cele mai nobile intenții. Realitatea ne-a demonstrat, însă, de multe ori, contrariul.

Vulnerabilităţile și nedreptățile lumii în care trăim, pun în calea actului de caritate provocări reale: riscul de exploatare, de deturnare, de superficialitate. De aceea, omul bun, în mod  pragmatic, și conştient, trebuie să îmbine “inima deschisă” cu discernământul, generozitatea cu chibzuinţa, credinţa cu responsabilitatea.

Când situația economică este precară – cum este cazul actual, fiecare carte, fiecare aliment sau medicament dăruit este de mare ajutor, fiecare sumă, oricât de mică, contează. Sub această presiune, riscul ca fondurile să fie risipite sau deturnate se intensifică. Odată cu creșterea nevoilor, a apărut  întrebarea: cine decide cum se administrează darurile? Abuzurile, lipsa de transparență, deturnarea donațiilor – sunt realități care induc o problemă de conștiință și responsabilitate. Astfel, administrarea donațiilor capătă o importanță și mai mare.

 În unele situații, donațiile sunt gestionate de unele organizații sau de intermediari care, din diverse motive, nu le distribuie corect / echitabil, sau, mai grav, își însușesc mare parte din ele (mai ales când e vorba despre bani), ceea ce poate să-i descurajeze pe cei care dăruiesc.

Mai există și tendința de a reduce caritatea la „o masură simplă de etică socială” sau la un act formal – adică se dăruieste pentru a se mai „bifa” o “datorie” morală, fără implicare sufletească reală, fără real discernământ, fără verificarea destinatarului.

Ori, ca să-și păstreze valoarea spirituală, caritatea trebuie să rămână expresia unei inimi deschise, dar și a responsabilității civice și morale.

Pentru ca faptele bune să rămână autentice, este nevoie de transparenţă, responsabilitate, onestitate. Aceasta înseamnă că cei care administrează donațiile – organizații, persoane fizice (voluntari)… să aibă conștiință curată – chibzuință, responsabilitate morală, spirituală, socială, compasiune și grijă faţă de semeni și, nu în ultimul rând, respect pentru demnitatea celui care primește.

Darul (material sau bănesc) nu trebuie privit ca „ mijloc într-o/pentru o tranzacție”, ci ca instrument al unui gest de încredere că (ajutorul) ajunge acolo unde este cu adevărat nevoie de el.

Cred că este normal ca cel care dăruieste să se asigure că donația este folosită în concordanță cu intenția inițială – nu pentru confortul și bunăstarea exagerată a unor administratori, nu pentru promovare sau satisfacerea unor ambiții, ci pentru ameliorarea suferinței, pentru ajutor necesar și concret.

Astfel se păstrează sensul spiritual al dărniciei— ca dovada a iubirii lui Dumnezeu într-o lume plină de nedreptăti și inechități.

Având în vedere contextul economic fragil, unele riscuri și unele dintre faptele (descoperite) de abuz, eu cred că oricine dorește să facă un dar prin intermediari, ar trebui să verifice dacă organizația sau persoana care “colectează” este de încredere, dacă a dovedit transparență, daca are “mărturii” concrete de corectitudine (în actul de ajutorare).

Este bine că există oameni sau organizații care se implică în colectarea de ajutoare umanitare. Trebuie să le acordăm încredere și sprijin.

Este normal ca cei implicați să fie remunerați sau să rețină pentru efortul lor, o parte din banii care se “adună”, atât timp cât nu abuzează, apreciind că li se cuvine cea mai mare parte din sumă.

În mass-media au apărut de-a lungul vremii „dezvăluiri” ale unor astfel de personaje rău-intenționate, fără scrupule, care s-au folosit de imaginea suferinței unor copii sau bătrâni neajutorați sau/și cu boli cronice, pentru a impresiona și impulsiona publicul să facă donații periodice sau lunare (cum ar fi 3.5% din impozitul pe venit).

Numai că mare parte din banii adunați au burdușit portofelele hulpave și încăpătoare ale acestor profitori care astfel au acumulat averi de milioane de euro, și-au cumpărat diplome “importante” și sinecuri care să le asigure, lor, familiilor și urmașilor lor, un trai îmbelșugat, lipsit de griji, pentru tot restul vietii s.a.m.d, Unii dintre aceștia au îngroșat rândurile oligarhiei financiare din România.

Personal, contez pe faptul că aceste exemple (de fraudă) sunt excepții, adică foarte puține.

Ar fi de preferat, când este posibil, forme de ajutor directe sau locale, nu donații „în orb”, ci sprijin real pentru: un vecin, o familie, o comunitate modestă, un batran, un copil bolnav, astfel încât (și) cel care dăruieste să vadă și să se bucure de “roadele” darurilor pe care le face.

Cred ca n-ar fi deloc nepotrivit ca omul generos să aiba grijă ca darul pe care-l face să rămână cu adevărat “dar”, adică să nu fie „ușurat” de scopul său inițial, risipit sau deturnat, ci să ajungă la cine, realmente, se află în nevoie.

Cel care vrea să facă o fapta bună, să dăruiască “cu inimă, dar și cu minte”. Să nu facă darul dintr-un impuls emoțional de moment. Faptul de a dărui ar trebui să fie o urmare firească a unei decizii luată în deplin respect față de responsabilitatea care derivă din gestul său binevoitor, creștinesc.

Numai aşa caritatea rămâne autentică și nu devine un instrument de imagine, sau o demonstratie de generozitate, ci o manifestare a iubirii și grijii, un semn că suntem fraţi unii cu alţii.

Faptele bune, donația, sprijinul pentru cei săraci sau în dificultate, chiar o vorbă bună, sunt, în viziunea creștină autentică, expresia iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, prin oameni. Faptele bune transcend convențiile sociale, devin un semn al credinţei trăite, al comuniunii, al demnităţii umane.

Românii sunt generosi. Mult mai generoși decât alte nații. Ei știu că e bine și sănătos să faci fapte bune și țin cont de asta. Medicii spun că “un comportament altruist poate declanșa sistemul de recompensă și plăcere din creier, prin eliberarea dopaminei și a endorfinelor, având astfel potențialul de a reduce răspunsul de tip stres al întregului organism”.

Sper că aceste randuri vor fi interpretate ca un apel la responsabilitate şi discernământ, nu altfel. În contextul deciziilor personale (inclusiv acte de binefacere, ajutor, donaţii etc.), este imperativ necesar să acționăm nu din interes (personal), emoţie trecătoare sau dorinţă de recunoaştere, ci din convingerea că există un bine obiectiv faţă de care avem datoria să răspundem cu generozitate, bunăvoință dar și cu chibzuință.

Luca Pitesteanu’

7 decembrie 2025