Azi  o piatra ratacita pe o margine de lac
mi-a vorbit despre descinderea din abstract;
despre timpul scurs in neant –  inexorabil, exact,
despre pudoarea deziluziei  inceputului  ratat.
Am ascultat-o atent,  rabdator si deloc  mirat,
cum despre drama constiintei impietrite  a filozofat.
Tintind-o cu privirea rece, drept in fata,
am inceput sa-i spun si eu povesti despre viata,
despre intunericul  purtat ca o pecete
de viata-n fiinta ei paná-n infern, la fel, de cand incepe.
……………………………………………………………………………….
Fiind tarziu, am mangaiat-o pe obraz  si-am plecat.
Ea a ramas nemiscata la gestul  meu delicat.
Gandind la tot ce-am zis si-am ascultat,
mergeam in noapte singur, cu pas rar, apasat,
privind din cand in cand spre cerul plin de stele
indiferente la revendicarea revoltei mele.
Din nou, la intalnirea viitoare,
cu-aceiasi piatra voi vorbi despre frustrare.
7 martie 2016
Luca N’ Impietritu’