Depresie matinala

VIDEO _Mistretul cu colti de argint – de Stefan Augustin Doinas

Singur la fereastra stau si privesc lung;

Acolo, departe, nu mai vreau s-ajung.

Vad stelele noptii palide cum  mor

Minciuna se-asterne peste adevar.

Alta zi incepe, noaptea a trecut.

Nu ma  ispiteste un alt inceput.

Ce anosta viata, ce destin marunt!

Sunt dovada vie-a timpului pierdut.

Beat de aroganta, asuprit de patimi,

Cearcanul secundei il  ascund in lacrimi.

Mandrie prosteasca, ura si complot:

Am vazut prea multe, sunt satul de tot.

Dorinte desarte, farmec idiot…

Vino langa mine, singur nu mai pot!…

Nu mai are sens vorbe dulci sa spun;

Sunt prea educat sa mai stiu ce-i bun.

Irosit talentul, drumul ratacit,

Cheama inceputul de sfarsit, grabit.

Tine-ma de mana, pana plec de tot…

Nu mai stiu sa vreau, nu mai vreau sa pot.

Luca A Plecatu’

1 noiembrie 2011

La plecarea Poetului

Imi amintesc cum intr-o poezie

I-ai scris lui Marin Preda, suparat

Ca prea iute-a plecat spre vesnicie

Lasand Delirul, brusc, neterminat.

Pe-acelasi drum purcezi si tu acuma

Poetule, tacut si resemnat

Abandonandu-i pentru totdeauna

Pe cei a caror viata-ai luminat.

De teama sa nu intarzii la–ntalnirea

Cu Preda, pleci grabit spre infinit

Nerabdator sa-ti cauti nemurirea

Luceafar bland, cu chipul ostenit.

Ce punctualitate nefireasca

Spre astri poarta astazi ai tai pasi,

Ca sa ne lasi in ceata lumii deasa

Sovaitori, descumpaniti si lasi?

Ai fost poetul vremurilor noastre

Ce straniu suna asta la trecut!

Acum cand zbori cu lira-ti catre astre

Spre vesnica odihna, trist si mut.

Luca Pitesteanu’

5 noiembrie 2010; orele 9:36, dupa moartea lui Adrian Paunescu

La trecere

…Si cand voi vrea sa fac un pas alaturi de drumul meu ingust nu-mi sta in cale.

Cu sufletul lipit pe-aripi de fluturi, din varf de munti zbura-voi jos, in vale…

Iti voi lasa in ziua cand pleca-voi sa-mi odihnesc o mie de ani trupul

Povara mea de ganduri si de vise, spre a-mi fi usor sa ma-nfratesc cu lutul.

Luca Trecatoru’

Dator

In viata mea sunt unii care imi cer de toate

Cu zambetul pe buze imi cer tot ce se poate.

Ei sunt multi si peste tot. Ma-nconjoara.

Imi cer lumina, aerul si apa, bunaoara.

Dar cred ca exista si-un manunchi foarte mic

Al celor care nu-mi cer niciodata nimic.

Pe-astia as putea sa-i insir intr-o lista.

Nu-mi amintesc niciunul. Poate ca nu exista?!

De la nimeni, niciodata, n-am primit nimic.

Toti spun ca nu cer, ca sunt eu mai orgolios un pic.

Si au dreptate; nu cer (prea mare lucru) niciodata…

Oricum, desi doar dau, raman mereu dator la lumea toata…

Am totusi un motiv de incantare:

Dumnezeu imi da cate ceva sa-mpart cu fiecare.

Luca N Chivernisitu’