Balada lui Vasile – liber cugetatorul

Vasile-i un om de treaba, un fiu mandru de taran

Care are o deviza: Nu depind de vre-un program!

Ganditor de profunzime  cu-ndeletniciri lejere,

E un soi de Moromete – nepreocupat de-avere.

Cand in noaptea cea tarzie se topeste orice larma

Adanc cugeta Vasile, inainte sa adoarma.

Atunci, gandu-l poarta iute catre tot ce a gresit,

Si cu gandul sau cu fapta, ziua a pacatuit.

Am mintit si am fost mandru fata de semenii mei,

Am cazut in blasfemie, injurand de dumnezei…

Si ca-n orice zi, pot spune, ca nu prea am avut spor

Ce sa zic?… Ca sa fiu sincer, cu munca nu ma omor.

Ar mai fi ceva: vai Doamne, am mai fost si pofticios

Cand pe ulita vecina-si unduia trupul frumos…

Iar cam pe la miezul zilei  in taverna am intrat

Si cand m-am urnit de-acolo, chelnerii faceau curat…

Am golit pahare multe, am barfit si-am cugetat

Cu sarg, pana am dat gata ajutorul de la stat…

……………………………………………………………………

Zi de zi nevasta-l roaga: mai Vasile nu mai bea

Ca incep copiii scoala si n-au cu ce se-ncalta.

Inteleg ca n-ai serviciu de doi ani, insa, macar

Fa cate ceva prin curte, fii nitel mai gospodar!

Casa noastra sta sa cada, geamul de la drum e spart.

In ograda-i gol cotetul, si cuptorul s-a crapat.

Ruginita coasa-ti  zace  langa sapa si lopata,

Cade ciutura-n fantana cand ma chinui sa scot apa.

………………………………………………………………………

Cu mult tact, cum ii sta-n fire, lung Vasile o priveste

Si cu miere-n voce-i spune ca-n curand se pricopseste:

C-a gandit un plan: de maine nu mai bea, nu mai fumeaza

Si nici nu mai umbla-creanga. Chiar maine se angajeaza…

– Maine, chiar la prima ora ma voi duce la serviciu

Voi aduce bani acasa, n-o sa mai am niciun viciu…

Ca visezi, vei crede maine, cand vedea-vei pe-nserat

Cum la  tine-n curte intra o minune de barbat,

Cu sacosile-ncarcate cu de toate, zambitor,

E barbatul tau, vezi bine, muncitor si iubitor….

Nu mai e mult pana maine!.. Acum du-te si te uita

Daca-n sticla din camara, a ramas vreun pic de tuica…

E aproape miezul noptii. Vreau sa-mi fac curaj sa dorm

Am nevoie de odihna, precum are orice om.

Iar daca nu-mi vine somnul prea curand, sa il astept

Cugetand cum pot, de maine, tot ce am gresit sa-ndrept.

………………………………………………………………

Sa sfarsim cum se cuvine balada asta rurala

E firesc s-avem nevoie de-o concluzie finala:

Oricare ne-ar fi menirea trebuie sa ne-amintim

Ca schimbarea e constanta in lumea-n care traim.

Ca tot pom e si cel care de ani buni nu mai rodeste

Si nu doar Vasile-al nostru, munceste doar cand gandeste.

Luca N’ Schimbatu’

20 iulie 2017

Balada unui baiat bun

Cand cu copiii ma jucam

Sarac, fara pretentii,

Eu nici macar n-am spart vre-un geam

Cu mingea, ca baietii.

Nepopular, mult prea retras

Sau prost, cum ziceau unii,

Eu, fara voie, am ramas

De-atunci, de rasul lumii.

La scoala n-am fost prea activ

Si stiu ca-ntr-o lucrare

M-am compromis definitiv

Scriind “A pus de soare”.

Cu greu, liceul terminam

Si dupa-ncorporare,

In locul tuturor faceam

Plantoane si sectoare.

Desi pe multe-am indragit,

N-am fost placut de fete

Timid fiind, n-am fost dorit

Ca Mutu sau Terente.

 ……………………………………….

Muncesc de rup, de zece ani,

De cand mi-am luat serviciu,

Pentru o bruma, doar, de bani:

E unicul meu viciu.

 REFREN:

Nevestei mele zi de zi

Sa urle, cica-i vine,

Ca ce-o fi fost in capul ei

Cand m-a ales pe mine.

………………………………………………

Sa fac, mi-am zis, ceva ce  rar

Mai zgandara poporul

Si deveni-voi popular

Ca  Jack Spintecatorul.

Deci, acum doua saptamani

Un mare zvon am dat:

Ca cel mai mare pot chiar eu

La Loto-am castigat.

De-atunci nu stiu ce sa mai fac

Pentru ca lumea toata

Cu dragoste m-a-nconjurat

Cum n-am sperat vreodata.

Sotia-mi pregateste-acum

Cafea de dimineata

Si nu ma lasa nicidecum

Sa merg singur la piata.

La munca seful m-a chemat

Discret, intr-un birou

Salariul mi l-a majorat

Si mi-a dat si-un cadou.

Multi fosti-colegi m-au vizitat

Si eu, de bucurie

De saracie am uitat

Ce tragi-comedie! …

Desi nu stiu sa fi avut

Vreo sora sau vre-un frate,

Trei domnisoare-au aparut

Si-au zis ca-mi sunt nepoate.

 ………………………………………………

Ca sunt frumos, ca sunt destept

Ma tot complimentau,

Cu pretuire si respect

Mai ca ma sufocau.

 ……………………………………………….

Si fiecare dintre ei

Ma ruga sa-l ajut

Cu ceva (zeci de mii de lei)

Cu titlu de-mprumut.

……………………………………………….

Cu un avant nemaivazut

Nevasta mea, voioasa,

La toti cadouri le-a facut

Cam tot ce-aveam prin casa.

…………………………………………….

Celor care-ascultati, acum

Va spun o pilda veche:

Cand esti sarac, daca esti bun,

Esti prost de n-ai pereche.

………………………………….. 

REFREN:

Nevestei mele zi de zi

Sa urle, cica-i vine,

Ca ce-o fi fost in capul ei

Cand m-a ales pe mine.

9 octombrie 2014

Luca N Imperecheatu’

Plan de cariera

Cand trecea, il salutam serios: Buna ziua nea Fene!

Asa-l chema. Imi raspundea zambind: Sa traiesti, nene!

Mergea pe bicicleta, cu geanta lui mare pe umar.

Aflasem ca are acolo scrisori, ziare si bani multi de tot, fara numar.

De la Ionel aflasem – prietenul meu de joaca.

Si de-atunci, in secret, meseria  de postas a-nceput sa-mi placa.

Ca sa fiu sigur, l-am  intrebat intr-o seara si pe tata:

Cum poti sa te faci postas?  Mi-a zis: te angajezi la Posta si gata!

… Tata  stia bine ca era mare, facuse si armata…

…………………………………………………………………………………………………

Am renuntat, la gandul de a deveni gunoier, ca sa conduc acea masina mare

Considerand ca geanta de postas, plina, e mult mai tare…

Dupa o vreme, i-am destainuit secretul meu lui Ionel.

Nu m-am mirat prea tare cand mi-a spus ca vrea sa se faca postas si el.

Mi se parea normal. Meseria de postas era cea mai banoasa

Cu-atatia bani, puteai sa iesi oricand la film si la inghetata, cu orice fata frumoasa.

E drept, trebuie  sa le-aduci oamenilor ziare, scrisori…Unora le dai si ceva-bani cate o data,

Dar, gandeam eu: Bani dai doar cui vrei. Scrisori si ziare poti da la lumea toata…

Oricum, credeam ca daca opresc pentru mine chiar si numai banii de-o mie

Daca vreau, pot cumpara un cinematograf si o cofetarie.

Nu era o prea mare filosofie!

Ca gunoier ai masina mare dar si gunoi e mult. In fiecare zi as avea multa treaba,

Si parca masina de gunoi, nu prea-mi mai placea. Era cam rabla…

Gunoierul  n-are nici uniforma frumoasa si nici cascheta,

Pe cand postasul le are pe toate, plus geanta cu bani si bicicleta.

Am cantarit serios avantajele. Sa fiu gunoier nu mai era chiar pe placul meu

Mai ales ca trebuia sa vad multe gunoaie mereu.

Zi-de- zi, peste tot in jurul meu…

Mi se parea  chiar ca-i un fel de viciu

Sa vrei sa cari zi de zi gunoaie. De ce sa-ti doresti un astfel de serviciu,

Cand poti sa fii  postas si sa ai o geanta doldora de bani

Care sa-ti  agunga mult timp, chiar si o suta de ani?!…

Gata!  Sunt sigur, cand  voi fi mare, postas ma fac. Hotararea e luata.

Numaram anii pe degetele de la mana stanga si de la dreapta, apoi de la stanga, inca o data.

Mai aveam de asteptat doar  cincispe ani

Pana cand voi primi uniforma si geanta cea mare, plina cu bani!

…Cate-un copil ma va saluta mandru, cum il salutam eu pe nea Fene,

Iar eu ii voi raspunde tot ca el, voios: Sa traiesti, nene!

16 ianuarie 2014

Luca Oportunistu’

Stresul de la munca si puterea de a ne bucura de frumusetea vietii

 

 

 

 

 

 

“Hai sa mai beeem un Neeess

Ca sa mai sacpam, scapam de stres.”

                         Cantec corporatist

       Activitatea profesionala ne plaseaza deseori  in circumstante dificile sau paradoxale care ne dau o stare de  cautare, agitatie si disconfort. Nu putem sa fim nepasatori, impasibili la presiunea la care zilnic suntem expusi si supusi si care ne poate secatui de energie si de resursele de adaptare. Pericolul de a ne simti depăşiţi de sarcinile si problemele pe care le avem la serviciu e mare. Zilele ne par scurte si putine, termenele scurte si multe. Simtim ca timpul nu ne mai ajunge sa ne ocupam cum se cade  de noi si de cei din familie sau din grupul nostru de prieteni. Numai pana la ziua de salar avem sentimentul ca mai e o vesnicie…

   In fiecare zi venim cu sentimentele noastre  negative şi pozitive de la serviciu acasă şi invers. Nu intentionez sa fac acum o proportie intre aceste sentimente dar am convingerea ca cei mai multi dintre noi nu se simt coplesiti de sentimentele cele mai inaltatoare si nobile.

   Obosim. Simtim cum devenim mai vulnerabili. Si de parca n-ar fi de ajuns oboseala de care ne ‘imbolnavim” la serviciu, ne mai imbolnavim si de la fumat, de la telefon, de la invidie si chiar de la castraveti. Omul e cel mai vulnerabil si stresat dintre  animale.

    Incepem sa dormim mai prost si mai putin, devenim mai retrasi, simtul umorului ne scade.   Incepe sa ne scada si stima de sine, devenim mai impulsivi si mai ingrijorati. Nu mai putem avea randamentul obisnuit si incercam sa ne realizam atributiile ramanand peste program, ca sa lucram (si) in afara lui. Nu din loialitate pentru firma ci pentru ca stresati fiind peste masura, ajungem la concluzia neplacuta ca  timpul nu mai are rabdare cu noi.

   Stiu povestea cu cantitatea optima de stres si efectul ei benefic, care ne provoaca sa ne depasim limitele, dar stiu ca si factorii de stres  care se inmultesc mereu si care ne asalteaza zi de zi, ne marcheaza (de multe ori) iremediabil, existenta. Acesta, despre care scriu acum, este stresul acela acumulat, in stare sa ne aduca la epuizare emotionala dandu-ne sentimentul ca cerintele de la locul de munca sunt istovitoare si nerealiste si care ne poate usor compromite cariera.  Mi s-a intamplat nu demult sa trec printr-o astfel de stare.   

   Mi-a fost foarte greu sa ma reculeg si sa incerc sa reintru in starea normala. Nici acum nu stiu daca am reusit in totalitate, dar, ce stiu sigur este ca existenta celor de acasa si responsabilitatea pentru ei, insotite de sfaturile unor prieteni m-au obligat la o noua atitudine. Mi se parea nedrept ca desi munceam foarte mult si in credinta, ajunsesem sa ma indoiesc ca sunt apreciat cum se cuvine. Desi ajunsesem la capatul puterilor si eram coplesit de sarcinile care se revarsau asupra mea in fiecare zi, simteam cum pierd controlul asupra a ce faceam la serviciu in fiecare zi, in mod obisnuit. Desi nu sunt un tip superficial, avand un timp atat de comprimat, nu mai reuseam sa-mi fac treaba la calitatea pe care chiar eu o impusesem.  Nu mai eram eu si trebuia sa fac ceva. Aveam nevoie de un plan dar tot din lipsa timpului nu l-am mai facut. Totusi am inceput prin a incerca sa-mi evaluez rezervele de energie, adaptabilitate  si optimism. Erau jalnice. Despre bani, nu mai vorbesc. Marturisesc insa ca am descoperit ca mai am urme de mandrie si chiar si un pic de egoism. Cam cu atat mai ramasesem. Si mai aveam ceva: mai aveam (lucrul cel mai important) prieteni. Simteam nevoia discutilor ca de la om la om cu prieteni cu care demult nu ma mai vazusem si nu mai vorbisem nici macar la telefon. Mi-am amintit cum si ei, la randul lor au apelat la mine din nevoia de a-si spune pasul si de a-mi cere un sfat in unele situatii limita aparute in vietile lor. Trebuia sa ies din transa. Am inceput sa ma intalnesc cu prieteni vechi si buni si sa le cer sfatul la o bere. Am apreciat faptul ca inca le mai pasa ca am (si) probleme.

Doamne, comunicarea este sfanta! Prietenii mi-au amintit (ce ciudat suna) ca am o familie frumoasa si iubitoare, ca am inca prieteni multi si adevarati, ca stiu si pot sa fac (si) lucruri pe care altii ar fi incantati sa le poata face. Mi-au sugerat, unii in modul cel mai direct,ca trebuie sa fiu mai atent cu mine insumi, sa ma respect  mai mult, sa ma bucur de lucruri carora nu le mai acordam prea mare importanta. Mi-au amintit de Dumnezeu si de faptul ca (si) El ma iubeste. Urmandu-le sfaturile am descoperit avantajul de a aprecia micile mele reusite profesionale, oricat de marunte, dupa efortul pe care l-am facut pentru a le obtine si nu m-am mai gandit ca pentru altii realizarea lor este (poate) o bagatela. Pentru a economisi timpul, am inceput chiar sa invat sa refuz, lucru care mi se parea aproape condamnabil. Am descoperit un lucru extraordinar. De cele mai multe ori, nu refuzam din egoism. Da, asta am descoperit… Despre tacere mi-am amintit ca poate fi cel mai potrivit raspuns pentru multe intrebari iar despre uitare ca este un bun pansament pentru suflet.  Mi-am impus sa nu ma mai joc de-a perceptia fina, pe care o consideram un atu si care defapt  imi insuma suspiciunile, sporindu-mi stresul. Am hotarat sa iau lucrurile ca atare.  Am lucrat la inlaturarea sentimentului de resemnare care ajunsese sa-mi determine si dirijeze modul de actiune. Mi-am dat astfel seama ca gandul si sentimentul sunt doua lucruri diferite, un gand dintre cele mai putin bune, poate usor sa dea nastere la suspiciune si sa determine un resentiment profund, puternic si coroziv, care sa-mi acreasca viata si de care chiar n-aveam nevoie. Mi-am amintit ca demult nu m-am mai plimbat in parc, ca am o bicicleta, ma rog, lucruri mici, omenesti, ca trebuie sa am grija si de starea MEA de sanatate, care, multumita lui Dumnezeu este inca buna.

Astfel am redescoperit ceva ce nu mai luasem in seama demult si anume trairea in armonie cu tot ce ma inconjoara. Sigur, mai am inca de lucru in acest sens, nu stiu  cat si daca voi continua demersul meu de armonizare dar stiu ca toate cele enumerate mai sus m-au readus pe o cale normala (poate si fireasca) pentru a rezista in continuare.

   Intentia mea nu este sa ma spovedesc, nici sa-mi ascund  micul egoism existential. Nu vreau sa demonstrez nimic. Imi asum subiectivismul. Nu am pretentia ca cele relatate vor avea vre-un ecou…

… Chiar am simtit ca sunt unele lucruri la care trebuie sa stii cand sa renunti si altele  care asteapta sa le (re)descoperi. Mie mi-a trebuit mult timp sa-mi dau seama…

… Pentru a putea construi in continuare nu  trebuie sa  te gandesti ca tot ce ai reusit sa faci cu ravna si seriozitate, poate fi stricat cu un gest sau o vorba a cuiva. Daca gandesti asa, nu vei mai construi nimic si sentimentul inutilitatii iti va intuneca viata.

   Evolutia omenirii e caracterizata de schimbări bruste, rapide, imprevizibile uneori, pofunde  si durabile. Constientizand imposibilitatea de a influenta majoritatea  acestor schimbari in acord cu dorintele si nevoile noastre devenim vrand-nevrand prea preocupati de gasirea si aplicarea unor  metode de supravietuire pe care le vrem normale si eficiente, neluand in calcul ca exista posibilitatea ca unele dintre problemele noastre (profesionale) sa se rezolve de la sine. Acestui lucru ii dam deseori o importanta exagerata, importanta noastra ca oameni lasand-o pe un plan secundar. 

   Suntem, fiecare dintre noi importanti iar importanta noastra creste odata cu puterea de a lupta cu viata (asa cum e ea). Ori, pentru a fi puternici nu trebuie sa uitam ca exista Dumnezeu, oameni dragi, colegi buni si simpatici, ( chiar si) sefi cumsecade si ca lumea (noastra) nu se rezuma (numai) la activitatea  profesionala. Nu traim ca sa muncim. Trebuie doar sa ne schimbam din cand in cand (atitudinea), fara a renunta la valorile noastre fundamentale. Partea frumoasa a vietii nu cred ca trebuie cautata doar  in munca. Nu este acolo dar poate fi (si acolo). Depinde cum privim lucrurile. Viata e scurta si e pacat sa ne batem joc de ea.

Luca N’ Spoveditu’