Am invatat, cazand, sa ma ridic,
Sa vorbesc mai putin, s-ascult mai mult,
Iar din al vietii nesfarsit tumult
Am incercat sa inteleg un pic.
Sa nu ma mire cand, cu voluptate,
Sperantele-mi strivesc niste misei,
Acum as vrea sa-i invat si pe ei
Cum sa traiasca fara rautatate.
Am inteles ca, totusi, omenia
Va exista acum si pururea
Ca fara ea, sa iert, nu as putea
Ipocrizia, ura, si mandria.
Inteleg azi, mai mult ca altadata,
Ca-n vorbe fara rost se-ascund taceri,
Si ce stiu azi, de n-as fi aflat ieri
Ar fi doar fapta fara vreo rasplata.
Cand sufletul imi plange, sa zambesc
Ca orice comedie ascunde-o drama,
Ca lacrimile ploii struguri cresc
Pentru-a se face vinul bun din crama.
Am invatat sa nu-mi mai fie teama,
Cum, dar si cui, sa cer ca sa primesc,
Sa fiu mereu mai darnic, cat traiesc,
Chiar daca facerea de bine e … de mama.
Ca daca-mi pasa mult si spun putin
E greu sa uit tot ce sa iert as vrea,
Ca a dori nu-inseamna si-a putea,
Ca demnitatea e un dar sublim.
Ce stiu acum este ca drumul vietii
Trece prin vai adanci dar si prin munti
Ca nu se trec prapastii fara punti
Cladite din elanul tineretii.
Ca lumea nu mai are nimic sfant,
Si ca se moare pentru libertate,
Cand ura e stapana peste toate
Si ne-nsoteste pana la mormant.
Luca N Ascultatu’
15 aprilie 2024