Există în România o categorie aparte de oameni: politicienii. O specie rară, care, deși vorbește zilnic despre „interesul național”, pare să nu-l fi întâlnit niciodată.
Dacă ar exista o scară a competenței, mulți dintre cei care decid direcția țării s-ar afla nu la mijloc, ci mult dedesubtul nivelului de plutire. Guvernarea actuală, ca și cele anterioare, e mai preocupată de propria supraviețuire politică decât de bunăstarea cetățeanului.
În loc să avem lideri care să propună viziuni, avem administratori ai stagnării. Fiecare decizie e luată cu ochii la sondaje, la reacțiile partenerilor externi sau la interesele de partid, nu la nevoile reale ale oamenilor. Fiecare minister e o mică feuda, fiecare reformă – un exercițiu de imagine.
Politica internă – excelență în nepricepere
De treizeci de ani, politica românească e un festival al improvizației. Fiecare ministru vine cu o siguranță de sine demnă de invidiat, deși e numai un actor care nu și-a învățat textul, dar dă asigurări pe oriunde are ocazia, că stie bine ce are de făcut pentru ca piesa să se termine cu aplauze. Confundă Constituția cu un pliant electoral, uitat în buzunarul de la spate… că doar are imunitate.
Premierii se schimbă des dar performanța rămâne aceeași: o combinație între lipsă de viziune și obsesie pentru imagine.
Politica externă – servilism și improvizație
În relația României cu marile puteri europene lipsește acea demnitate strategică. Țara noastră pare hotarâtă să perfecționeze meștesugul înclinării. Se înclină supusă în fața oricărei poziții venite de la Bruxelles,Paris sau Washington, fără a încerca măcar să-și formuleze propriul interes național. Ne-am obișnuit să salutăm orice decizie venită de la UE sau de la partenerul strategic (american) cu un entuziasm libidinos, de Caniche dresat.
Când Macron sau Ursula strănută, noi trimitem transmitem repede un pachet de scuze, un comunicat de solidaritate și un plan de acțiune.
Din dorința de a nu deranja „nucleul dur” al Uniunii, politicianul român se comportă ca un elev slab, care ridică mâna numai ca să spună „da, dom’ profesor, sigur, am înțețes”.
Eventualele schimbări de putere în Franța – un stat-cheie pentru UE – ar putea lăsa Bucureștiul fără repere.
Dacă la Paris s-ar organiza alegeri anticipate, la București s-ar convoca imediat un consiliu de criză: „Acu’ ce facem, șefu’? Cu cine ținem acu’?”
Între timp, Washingtonul e noul far călăuzitor, către care se încearcă o reorientare grăbită.
Toți se înghesuie să se declare „parteneri strategici” ai Americii dar și acolo politica se bazează pe simpatii și conjuncturi de moment. Administrația americană actuală e privită cu mimat entuziasm necritic, dar când cineva amintește de Trump, se lasă o tăcere stânjenitoare, ca la o reuniune de familie unde nimeni nu vrea să vorbească despre unchiul bogat, dar excentric. Relația cu America a devenit o telenovelă politică – de dragoste neîmpărtășită.
Președintele, la fel ca deținatoarea portofoliului de la Externe,(ca de cel de la Apărare, n-are rost să mai vorbim), sunt “entitați” ignorate (deocamdată) cu eleganță de decidentii importanți ai lumii.
Cam asta e! Pe când unii negociază viitorul lumii, noi așteptăm cuminți sarcini și instrucțiuni.
În loc să acționeze conform prevederilor unei strategii pe termen lung, România reacționează emoțional și pompieristic, ca o barca de hârtie, prinsă între valurile amenințătoare ale geopoliticii.
Economia – șubrezită de decizii cu motivații absurde
Multe măsuri economice recente sunt luate nu pentru a corecta dezechilibre, ci pentru a se încerca acoperirea unor găuri politice. Impozite majorate peste noapte, taxe fără logică economică, câteva promisiuni sociale imposibil de onorat – toate acestea arată o guvernare haotică, confuză, care funcționează după principiul „să trecem de luna asta și mai vedem noi”. În spatele acestor decizii nu se ascund ideologii, ci numai calcule electorale.
Fiecare nou guvern vine cu același basm fiscal cosmetizat. Promite echilibru economic, dar produce dezechilibru emoțional.
„Vom reduce taxele, vom aduna mai mulți bani!”
„Vom crește pensiile, fără să afectăm bugetul!”
„Vom investi în infrastructură!” (aici toată lumea râde.)
După instalare, însă, apar taxe crescute „pentru stabilitate”, tăieri bugetare „pentru viitor”, împrumuturi „pentru popor”, achiziții de armament (învechit) „pentru apărare” (a altora) – cât cuprinde.
Dar, de obicei, în traducere liberă „pentru popor” înseamnă „pe spinarea poporului”.
Se taxează tot: munca, papa, caca, groapa, casa, norocul …, probabil, în curînd și speranța.
Creșterea taxelor e prezentată ca „responsabilitate fiscală”, iar tăierile bugetare – ca „reforme curajoase”. Primul Ministru taie! Are vocație de tăietor.
Singura categorie scutită rămâne (mereu) cea care inventează taxele și singura constantă e logica inversă: cine muncește plătește, cine decide – scapă.
De fapt, totul se reduce la o ecuație simplă: cum să luăm cât mai mult de la cei care n-au, ca să dăm cît mai mult celor care nu merită.
Poporul se descurcă (greu dar singur), cum poate – de obicei, cu o pungă de rafie și un card “subțiat”.
La capitolul ”energie” stăm rău. Producem scump, vindem ieftin și cumpărăm foarte scump. Ar fi cîteva investiții în această industrie, aproape de a fi finalizate dar nu ni se permite să deranjăm niste specii de gândaci sau de alte lighioane, aciuate prin preajmă. Drept urmare amânam (sau renunțăm la) finalizarea obiectivelor.
Vrem să oprim rafinăriile ca să nu mai facem cancer, dar nu-i putem opri pe unii conaționali care ard în fiecare zi (de zeci de ani), plastic si cauciuc producând un nor de fum dens, la câțiva kilometri de capitala țării.
Motivațiile sunt de un absurd patetic, dramatic: „facem sacrificii pentru viitor”, dar viitorul, în România, e mereu amânat pe anul următor.
Frica de opoziție și șantajul politic permanent
Teama de pierdere a puterii e mare și dă frisoane.
În interiorul coaliției, partidele nu guvernează împreună, ci se tolerează. Reciproc, fiecare încercând să nu fie “primul care clipește.” Amenințările cu ieșirea de la guvernare sunt urmate invariabil de concesii și negocieri obscure. Opoziția reală, în aceste condiții, devine imposibilă. În loc de alternative politice în coalitia pro europeană se practică diverse forme de compromis și supunere a unora sau altora dintre parteneri.
Nimeni nu vrea să treacă în opoziție. Partidele se ceartă la televizor, dar la vot stau cuminți, umăr la umăr, ca niște soldați disciplinați care, pe deasupra, mai sunt și frați. PSD e mereu într-o dilemă existențială: să fie în opoziție și să riște pierderea privilegiilor grase, sau să stea la guvernare și să suporte șantajul colegilor de alianță ca să păstreze privilegiile? Evident, alege varianta „responsabilă”: tăcerea. De PNL si USR, n-are rost să mai amintesc. Răi, incompetenți, oportuniști!
Pare că numai UDMR mai trăieste cu picioarele pe pămant urmarindu-și, totuși, și el, interesul etnic.
Concluzie:
România este și rămâne prinsă într-un cerc vicios al improvizației, slugărniciei și neasumării.
Atingerea nivelului de mediocritate (în sensul de echilibru între extreme), ar fi un mare pas înainte pentru politica românească. Din păcate, acest prag modest nu e chip să fie atins.
Dacă mediocritatea politicienilor ar fi un automobil stationat la jumătatea drumului între prostie și competență, clasa noastră politică nici măcar nu s-a încumetat să iasă din parcare.
Adevărul (crud) e că mediocritatea ar fi o îmbunătățire. Mediocrul, măcar, știe că nu știe.
La noi, dacă un politician ar reuși să fie „mediocru”, ar fi (probabil) premiat cu „Ordinul pentru Merite Deosebite cu Minime Daune Colaterale”.
De la Palatul Victoria până la ultimul consilier numit pe criteriul „are și el pe cineva”, totul este improvizație. Miniștrii se schimbă des, si fiecare vine cu o reformă revoluționară: fie o propunere de taxă nouă, fie o schimbare de logo…
Când economia se prăbușește, e de vină contextul internațional. Când voturile nu merg unde trebuie, de vină e poporul și se repetă alegerile. Iar când nimic nu mai merge, se inventează o nouă lege cu titlu optimist: „România prosperă – 2030”. Spoiler: Nu prosperă, numai câtiva rătăciți mai cred că prosperă .
Cei care ne conduc sunt maeștri ai autosuficienței, convinși că au har divin doar pentru că stau într-un birou mare, au laptop și o cameră TV la dispoziție.
Mulți dintre ei sunt produse after market (de unică folosință), ale unor obscure fabrici de diplome, însă, trăiesc cu certitudinea genialității: dacă eram prost, nu ajungeam barosan. Deunăzi, cineva îmi spunea că “într-o lume normală, ei ar fi simple note de subsol; în România, sunt capitole întregi.”(mi-a plăcut asta)
Cred că România e singurul loc de pe planetă unde mediocritatea a devenit un ideal utopic.
Când ceva merge prost – adică mereu – se dă vina pe ruși și pe „contextul internațional”, care, se pare, e responsabil de tot, de la deficitul bugetar până la vremea ploioasă.
La noi, opoziția e o glumă. Când camerele sunt pornite, reprezentanții partidelor se ceartă, În rest, se ajută reciproc să nu cadă de pe scaune.
Marele partid – PSD retrăiește drama clasică: vrea să plece de la guvernare, dar … nu poate.
Când e amenințat, devine „responsabil”. Când e rugat, devine „patriot”. Iar când nu mai are nimic de zis, transmite un comunicat despre „stabilitate”.
La noi, stabilitate înseamnă că aceiași oameni rămân mereu in birouri spațioase și bine dotate, din aceiași clădire, având grijă să-și pună paznic la intrare. “Reformă” înseamnă să muți scaunele între instituții, „viziune” înseamnă o prezentare în PowerPoint, cu tabele și grafice colorate, iar „parteneriat strategic” – o excursie (oficială) cu poze la ambasadă.
“Mediocritatea este singurul obstacol în calea iubirii”, spunea H.R. Patapievici
Pentru politicienii români, mediocritatea ar fi un pas mare înainte, nu o insultă, nu o rușine. Ar fi un ideal normal, firesc. Dar până nu vor pricepe că normalitatea nu e o rușine, vor continua să exceleze în singurul domeniu la care sunt, cu adevărat, campioni: submediocritatea. Cum să le pese conducătorilor noștri de suferința poporului când ei sunt submediocri? Lor le pasă numai de ei, se iubesc numai pe ei.
Până când clasa politică nu va înțelege că:
– demnitatea națională nu se negociază la telefon cu „partenerii externi”
iar
– competența nu constă în ordinele primite de la Paris, Bruxelles sau Washington, prezentate poporului drept strategii de guvernare ci, în primul rând, prin respect față de cetățeanul simplu,
MEDIOCRITATEA VA RĂMÂNE UN IDEAL ! … Mult prea înalt. De neatins! …
Luca Pitesteanu’
17 octombrie 2025