17 septembrie 2020
luca-pitesteanu Politica in tara lucrului bine facut

Impostura conducatorilor si complicitatea naiva (sau nu) a sustinatorilor (lor)

Armele cu care lupta azi cei de la putere sunt rudimentare si mizere. Dar eficiente. Ura si minciuna sunt aceste arme. Ele si-au dovedit eficienta de-a lungul timpului. Multe razboaie au pornit din cauza urii. Multi oameni au murit si vor mai muri din cauza minciunii.

Mare parte a societatii este usor de influentat si actioneaza “la comanda”. Adevaratii hoti striga “hotii !” iar acea mare parte a societatii pare sa asculte de cei care striga (mai tare).

De ce se intampla asa? Pai, e simplu: Cultura maselor este una precara, oamenii uita repede, sunt “rabdatori” si creduli si, mai ales, tentati sa urmeze indemnul celor care le promit ceva.

De cultura democratica, la romani, aproape ca nici nu poate fi vorba. Iar lipsa culturii democratice duce la erodarea iremediabila si, in final, la disparitia fragilei democratii romanesti. Mie mi se pare ca romanii inca nu realizeaza imensul si destul de apropiatul pericol care-i paste, acela al disparitiei democratiei.

Sunt foarte multi cei care nu realizeaza ca disparitia pluralismului sau anihilarea opozitiei au ca rezultat instaurarea dictaturii. Sunt multi care nu stiu nici macar ce presupun dictatura si totalitarismul.

De fiecare data cand am fost intrebat ce cred despre oamenii politici am raspuns clar ca nu exista politicieni buni sau rai ci doar politicieni, ca cei care intra in politica n-o fac din dragoste si pretuire pentru semeni ci numai din dragoste si grija pentru ei insisi.

Niciodata n-am afirmat despre actuala (si subreda) opozitie ca ar fi cu mult mai “breaza” decat puterea, ca e fara pata. Nu cunosc, din pacate, niciun politician neprihanit. Sunt convins ca daca mai exista oameni de buna credinta, acestia n-au ce cauta in politica.

…………………………………………………………………………………………………

Asta a fost motivul principal pentru care am refuzat sa intru in politica. Nu m-am facut frate cu nimeni ca sa trec puntile din viata. Am o sora. Sunt (numai) fratele ei… Al nimanui altcuiva.

Eu stiu ce inseamna lipsa pluralismului, “politica partidului unic”. Multi nu stiu, multi (dintre cei mai in varsta) poate au uitat…

In lipsa unor rezultate concrete, reale, succesul (amar) al puterii de azi e intemeiat exclusiv pe slăbiciunea si complicitatea opoziţiei dar si pe sprijinul unor semeni de-ai nostri mai usor de pacalit. Si cei aflati la putere stiu asta foarte bine. De aceea sapa continuu cu ghearele si cu dintii la temelia opozitiei, pentru a o darama si  ingropa (definitiv) ca sa nu mai aiba cine s-o traga de maneca pentru nenumaratele nelegiuiri. De aceea ii amagesc mereu pe sustinatori cu promisiuni desarte.

In Romania domneste impostura. Numai cine nu vrea nu accepta, numai cine e orb nu vede si numai cine nu poate, nu intelege.

Care impostura?

Impostura imbuibatului viclean, caruia ii pute orice tanguire a amarasteanului din randul (po)pulimii.

Impostura sobolanului nesimtit, aia plina de miezul unei superioare dezaprobari la adresa oricarei opinii care nu coincide cu “crezul” sau.

Impostura parvenitului grobian, care are cacat in meniul zilnic si a ostenit de cat de mult si de apasat a pupat in cur pentru a urca “pe scara valorilor”, dar care sustine ca a ajuns in fruntea bucatelor numai datorita meritelor si desteptaciunii lui.

Impostura sarlatanului narcisist si pervers, care ascunde o mai rafinata urzeala, din fibrele urii fata de cei care-l cunosc (deci stiu cine e cu adevarat).

Impostura tradatorului de neam si tara,  alunecos, impertinent si las, executant al ordinelor din afara, care foloseste dubla masura si lupta cu mojicie impotriva celor care l-au ales.

Sigur ca am enumerat numai acele fete/moduri de manifestare a imposturii care mi-au venit acum in minte. In realitate sunt mult mai multe.

Eu ii apreciez pe cei care demasca impostura.

Imi plac cele trei femei care, nu numai in efervescenta acestei perioade de campanie, si-au demonstrat spiritul combativ si luciditatea (judecatii), emitand cu real talent, unele idei interesante si utile sau scotand la iveala potlogariile unor adevarati impostori.

Cumva ele si-au luat sarcina pe care o avea media, a carei bunavointa a fost cumparata de conducatori cu banii care trebuiau sa ajunga la alegatori.

Am vazut ca multi “oameni seriosi” le critica pe cele trei, acuzandu-le ca fac nu stiu ce, ca sunt platite de nu stiu cine… Multi sunt dintre acei “oameni seriosi” care si-au afirmat cu alte ocazii toleranta fata de unele dintre faptele de care le acuza acum pe ele … Criticii lor sunt cei care-si exprimau prin Piata Victoriei, urland, “opinia politica” (cum i-ar spune un mare si iscusit “profesor”, ocolit de ghinion, ajuns sus, sus de tot). Acesti “oameni seriosi” nu sunt capabili sa inteleaga (sau nu vor) ca atat timp cat nu afecteaza pe nimeni, e treaba acestor femei (si numai a lor) ce sunt si ce fac cu si in viata personala.

Si … eu nu cred ca ele sint platite de vreeun partid (imi permit aceasta aroganta), cum cred despre altii, care au ca unica ocupatie latratul aproape zilnic la adresa “ciumei rosii”…

Am mai scris ca apreciez unele “manifestari”, ca exercitiu democratic. Le apreciez cand dau glas unor convingeri bazate pe judecati individuale obiective si neinfluentate, cand sunt  pertinente, sincere si (cu adevarat) spontane…cand nu sunt determinate sau influentate de diferite instigari.

Faptul ca oamenii isi pot striga nemultumirea (in locuri publice sau nepublice) reprezinta un drept de netagaduit, castigat cu sacrificii, pe care, sper din toata inima ca romanii sa nu-l piarda.

Ca daca-l vor pierde va fi vai de viitorul lor!

Luca Pitesteanu’

16 septembrie 2020

9 iulie 2020
luca-pitesteanu Personaje si personalitati

Alexandru Graur, evreul care i-a învăţat pe români să vorbeasca corect romaneste

In semn de respect, la 120 de ani de la nasterea (si 32 de ani de la moartea) lui Alexandru Graur, public acest text pe care l-am scris acum 4 ani.

 

Scriu aceste rânduri rememorând momente în care, cu vreo patruzeci de ani in urma, ascultam în dimineţile din vacanţele mele, la un tranzistor vechi, emisiunea „Răspundem ascultătorilor”, prezentată „pe înţelesul tuturor” de Alexandru Graur.

Era emisiunea mea preferată. Urmarind-o, aflam semnificaţia şi sensul cuvintelor fără să mai apelez la ajutorul dicţionarelor, altfel decât la şcoală, într-un mod relaxant şi atractiv, de la un om înzestrat cu un dar deosebit, acela de a vorbi simplu şi convingător, cu o voce inconfundabilă, cu accente uneori ironice, alteori grave, dar agreabilă, de fiecare data. Despre realizatorul emisiunii mele preferate, nu ştiam atunci mare lucru. Am început să aflu mult mai târziu.

In randurile care urmeaza va ofer o scurta evocare a unui om genial care a trăit pentru limba româna.  Fiind vorba despre o reala  personalitate academica, cu realizări remarcabile în domeniu,  consider că prezentarea informatiilor despre lingvistul Graur şi despre activitatea sa vastă ar fi de folos, mai ales generaţiei tinere.

Redau câteva mărturii despre felul în care Alexandru Graur realiza la radio, emisiunile de succes şi despre rolul său în cultivarea limbii române :

“Figură de prestigiu a lingvisticii românești, Alexandru Graur a încântat copilăria și tinerețea multora dintre noi, cei ajunși acum la vârsta maturității, prin minunatele emisiuni de la radio. Acolo, marele academician, vorbea despre greșelile frecvente din limba română… Poveștile lui spuneau ascultătorului despre proveniența cuvântului, de unde și cum a ajuns în limbajul nostru, cum s-a transformat de-a lungul vremii, de unde se trag greșelile celor care-l folosesc aiurea. Poate n-ar strica, nici în zilele noastre, să existe un lingvist care să continue ceea ce a făcut domnul Graur. Iar, dacă priviți cu atenție ce se întâmplă în școlile noastre, dar și în mediul virtual, atât de accesat, nevoia aceasta este de-a dreptul stringentă”[1].

„Prin exemple concrete reuşea să facă plăcută o emisiune în care se corijau erorile frecvente de limba română. În viaţa de zi cu zi, dacă exista cumva vreo neînţelegere între diverse persoane cu privire la cum e corect şi cum nu e, atunci, una dintre acestea putea aduce argumentul suprem: Aşa a spus şi Graur!”[2]

„Alexandru Graur a fost unul dintre marii învățați ai științei limbii din secolul XX. A venit la radio in 1945 cu  o rubrică intitulată „Cronica limbii”, la emisiunea „Carnet cultural”. Din 1950 academicianul profesor Alexandru Graur a susținut rubrica „Limba noastră”, pe care a realizat-o timp de 18 ani, preschimbând-o apoi în „Odă limbii române”. În anul 1980, în emisiunea „Răspundem ascultătorilor”, același Alexandru Graur ne-a învățat limba româna într-o altă rubrică numită „Cum vorbim, cum scriem”[3].

Într-un interviu din 2 noiembrie 2010, Dumitru Graur, fiul savantului spune: „Tatăl meu a realizat, ani de zile, o emisiune la radio, Limba noastră  se numea, extrem de ascultată. Primea, săptămânal, sute de scrisori şi răspundea la cele mai interesante din ele cu vocea sa molcomă, cu intonaţii grave, imposibil de confundat. Oamenii, pe atunci, erau avizi de învăţătura limbii şi, fără îndoială, tatăl meu a avut contribuţia lui însemnată”[4]

Continui cu o succintă biografie a maestrului:

S-a născut la 9 iulie 1900, la Botoşani, în casa unui funcţionar particular, provenind dintr-o familie de origine evreiască. „Mama sa, născută Sanielevici, aparţinea unei familii care a dat României cărturari de seamă, precum biologul şi criticul literar H.Sanielevici şi matemeticianul S.Sanielevici. Datorită faptului că tatăl său era contabil angajat în diferite localităţi, Alexandru Graur (pe numele său evreiesc Brauer Rosenfeld) şi-a schimbat de mai multe ori domiciliul. S-a mutat şi a locuit cu familia mai întâi în satul Mitoc, între anii 1904 şi 1908, apoi în satul Todireni, între anii 1909 şi 1911, urmând cursurile şcolii primare sătesti . Prima clasă de liceu a absolvit-o la Iaşi, la Gimnaziul Alexandru cel Bun, iar următoarele două la Liceul Matei Basarab din Bucuresti. În clasa a IV-a se retrage din scoală, pregătind, în 1915, restul studiilor în particular. După absolvirea liceului, în 1919, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, urmând cursurile secţiei de Filologie Clasică şi de Limba română. În acest an ramâne orfan de tată şi este nevoit să se întreţină singur, cu bani obţinuţi din meditaţii date elevilor mai mici şi cu bursa acordată de facultate.  În 1922 devine licenţiat în filologie clasică şi funcţionează ca profesor suplinitor de istorie la Liceul Spiru Haret din Bucureşti timp de un an (1923-1924). Examenul de capacitate l-a susţinut în 1924, fiind clasificat primul pe tară, atât la specialitatea principală (Limba latina), cât şi la cea secundară (Istorie). Este numit profesor titular la Liceul ,,Unirea” din Focşani. La scurtă vreme după aceea, obţine o bursă a Ministerului Instrucţiunii Publice şi, ajutat şi de fraţii săi, pleacă în Franţa, pentru completarea studiilor (1924-1929).

La Paris urmează cursurile mai multor instituţii de învătământ superior, audiind iluştri specialişti ai epocii ca: A. Ernout, A. Meillet, J. Bloch, M. Roques si J. Vendryes.                                                                                                                  În anul 1928 obţine diploma la celebra École Pratique des Hautes Études cu lucrarea I et u en latin. În acelaşi timp îşi susţine doctoratul la Sorbona, cu teza principală „Les consonnes geminees en latin” şi teza secundară Nom d’agent et adjectif en roumain, calificate cu menţiunea cea mai înalta (Très honorable).

Publicate în Franţa de Societatea de Lingvistica din Paris, aceste lucrări au fost recenzate elogios de specialişti, atât în ţară (de S. Puşcariu), cât şi în Franţa (de A. Meillet).

În 1929 Alexandru Graur revine la Bucureşti şi este numit profesor titular de limba latină la Liceul Gheorghe Şincai, unde functionează până în 1932, când este transferat la Liceul Gheorghe.Lazăr .

Paralel cu activitatea didactică publică numeroase studii de specialitate, precum şi articole cu teme de istorie sau de lingvistică româna, în periodicele şi ziarele vremii.

În anul 1940, pe baza legilor rasiale, a fost înlăturat din învăţământul de stat. Atunci, împreună cu alţi colegi aflaţi în aceeaşi situaţie a infiinţat Liceul Teoretic Evreesc, al cărui director a fost între anii 1941-1944.

A fost reintegrat în corpul profesoral al Liceului Gheorghe Lazăr  în septembrie 1944,  unde a lucrat pâna în decembrie 1945. În acelasi timp a funcţionat la Radiodifuziunea Româna, mai întâi ca director cultural, apoi ca subdirector general al programelor, funcţie deţinută pâna în primavara anului 1946, când a fost încadrat în învăţământul superior.

A devenit profesor la Facultatea de Filosofie şi Litere la Catedra de filologie clasicâ, pe care a condus-o până în anul 1964, când a fost numit şeful nou-înfiinţatei Catedre de lingvistică generală, unde a lucrat pâna la pensionare (septembrie 1970)”[5].

„În anul 1948 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind din 1955 membru titular, calitate în care a adus Academiei Române un plus substanțial de prestigiu intelectual și moral”[6].

Printre funcţiile de conducere îndeplinite cu înaltă competenţă şi răspundere, menţionez: decan al Facultatii de Filologie (1954-1956), director al Editurii Academiei (1955-1974), membru fondator şi preşedinte al Societăţii de Studii Clasice (1958-1988), preşedinte al Secţiei de ştiinţe Filologice, Literatură şi Arte a Academiei (1974-1988). Deasemenea, a fost şi „redactor responsabil la o serie de publicatii de specialitate: Studii clasice   (1959-1988), Limba si literatura (1965-1970), Limba româna  (1982-1988)”[7].

S-a stins din viaţă la 9 iulie 1988, în ziua în care implinea 88 de ani.

Alexandru Graur a fost “fiul unui evreu pământean”. I-au dat acest nume evreii din România care,  dovedindu-şi loialitatea faţă de statul român, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, au ales să se stabilească definitiv în România şi să fie asimilaţi.

Liber de orice prejudecată, marele cărturar avea o singură grijă: adevărul. Deşi a devenit  comunist încă din 1938, poziţia sa mereu verticală, de om corect, dedicat adevărului, i-a adus multe necazuri din partea unora dintre comuniștii intriganţi, ahtiaţi după putere, Leonte Răutu fiind, din acest punct de vedere, un nefast exemplu.

„Pe vremea aceea, lunar, profesorii participau obligatoriu la ore de așa-zis „învăţământ politic. Uneori, aceste lecţii erau conduse de Graur și se transformau imediat în dezbateri de idei știinţifice. De la Graur, la aceste ore de învăţământ așa-zis politic, am deprins argumentele cele mai solide împotriva formalizării și matematizării domeniului lingvistic…Nu mi-l puteam închipui pe Graur susţinând idei sau teze în care să nu creadă. La un astfel de învăţământ politic l-am auzit spunând, de la catedră, că: de-aia mi-e frică mie când aud la radio că se vor face îmbunătăţiri!”[8]

Referindu-se la orientarea politică a tatălui său, comentatorul sportiv Dumitru Graur  spunea: „tatăl meu a fost unul dintre primii înscrişi în Partidul Comunist. Dacă nu mă înşel, cred că a avut numărul 8 pe carnetul de  membru! Am spus mai înainte că primise o serioasă educaţie socialistă, atât din familie, dar, mai ales, în anii studenţiei pariziene…. Socialist convins prin educaţie, a devenit comunist din obligaţie”[9].

Se cuvine să citez şi din jurnalul soţiei maestrului – Neaga Graur, o referire la contribuţia  nobilă a savantului la cultivarea limbii române, în condiţii prea puţin favorabile din punct de vedere politic şi social. In jurnalul sotiei sale, responsabilitatea faţă de domeniul lingvistic şi simţul datoriei savantului sunt ilustrate excelent:

„Dacă azi în România oamenii din toate straturile sociale sunt atenți la limbaj, asta i se datorează lui Alexandru Graur, care prin emisiuni la Radio și Televiziune, săptămînă de săptămînă, a cultivat grija pentru limba corectă. N-a fost ușor. Alături de el am simțit cît costă acest lucru. Ura, invidia, batjocura cîteodată, calomnia alteori, restricțiile penibile, suspiciunea din partea forurilor oficiale și cîte altele.  Toate armele au fost folosite pentru a-l împiedica. Dar cum să împiedici Dunărea să curgă sau Carpații să aibă înălțime? Cum să-l împiedici pe Graur, cum să-l faci să nu-i mai învețe pe români o românească corectă?”[10]

Despre modestia exemplară a lui Alexandru Graur, aflăm chiar din lucrarea Capcanele limbii române. în care savantul le spunea cititorilor: „…pană şi lingviştii fac greşeli de limbă… nu pentru a linişti pe cei din alte profesii…. De fapt, lingviştii sunt şi ei oameni, supuşi greşelii, şi nici unul dintre ei nu poate şti tot ce e pe lume”[11].

Muncă, geniu, pasiune sunt cuvintele definitorii pentru personalitatea maestrului. Opera sa reprezinta in acest sens o marturie elocventa. Fara certitudinea ca am cuprins toate lucrarile sale, fac o enumerare cronologica a acestora:

  • „Nom d‘agent et adjectif en roumain, Paris, Champion, 1929
  • Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București, Editura Academiei, 1954
  • Studii de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1955 (variantă nouă, 1960)
  • Fondul principal al limbii române, București, Editura Știintțfică, 1957
  • Introducere în lingvistică, București, Editura Științifică, 1958 (ed. a II-a, 1965; ediția a III-a, 1972)
  • Evoluția limbii române. Privire sintetică, București, Editura Științifică, 1963
  • Etimologii românești, București, Editura Academiei, 1963
  • La romanité du Roumain, București, Editura Academiei, 1965
  • The Romance Character of Romanian, București, Editura Academiei, 1965
  • Nume de persoane, București, Editura Științifică, 1965
  • Tendințele actuale ale limbii române, București, Editura Științifică, 1968
  • Scrieri de ieri și de azi, București, Editura Științifică, 1970
  • Puțină… aritmetică, București, Editura Științifică, 1971
  • Nume de locuri, București, Editura Științifică, 1972
  • Lingvistica pe înțelesul tuturor, București, Editura Enciclopedică, 1972
  • Gramatica azi, București, Editura Academiei, 1973
  • Mic tratat de ortografie, București, Editura Științifică, 1974
  • Alte etimologii românești, București, Editura Academiei, 1975
  • „Capcanele” limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976
  • Dicționar de cuvinte călătoare, București, Editura Albatros, 1978
  • Cuvinte înrudite, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980
  • Dicționar al greșelilor de limbă, București, Editura Academiei., 1982
  • Puțină gramatică, I-II, București, Editura Academiei, 1987
  • Ortografia pentru toți, București, Editura Teora, 1995”[12].

La elaborarea urmatoarelor volume a participat in calitate de coautor, cloaborator, coordonator sau redactor:

  • Scurtă istorie a lingvisticii, București, Editura Științifică, 1961 (în colaborare cu Lucia Wald; ediția a II-a, 1965; ediția a III-a, 1977)
  • Gramatica limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Academiei, 1963; 1966 (coordonare)
  • Istoria limbii române. I. Limba latină, București, Editura Academiei, 1965 (redactor responsabil)
  • Tratat de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1972 (în colaborare)

A avut o statornica colaborare la revista  România literară, la rubrica intitulată mai întîi Cronica limbii, apoi Limba noastră. „În volumul al II-lea din culegerea Puţină gramatică, apărut în anul morţii sale, sînt reunite, alături de articole mai vechi din alte publicaţii, 172 dintre contribuţiile la această revistă, datînd din anii 1968-1975; celelalte pot fi găsite deocamdată numai în colecţia revistei. Simpla parcurgere a titlurilor celor din culegerea menţionată relevă varietatea acestor articole: predomină problemele de corectitudine lingvistică sub multiple aspecte, dar sînt tratate şi alte probleme lingvistice, generale sau particulare, abordate de obicei cu prilejul recenzării unor lucrări, sau sînt evocate figuri de lingvişti şi filologi. Unele titluri indică transparent legătura strînsă cu cititorii, cu unii dintre acestia avand (şi) o corespondenţă personală”[13].

Activitatea sa științifică însumează si studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică, si lexicologie. „In Revista Cultului Mozaic a deținut o rubrică pe teme lingvistice, semnalând apropieri între cuvintele din diferite limbi”.[14]

Recunoasterea oficiala a meritelor maestrului s-a concretizat in cooptarea in institutii prestigioase de cultura in care Alexandru Graur a avut functii in structurile de conducere sau a activat ca membru:

  • Membru al Societății de Lingvistică din Paris (1921)
  • „Membru corespondent (din 1948) și membru titular al Academiei Române (din 1955)”[15]
  • Președinte al Societății de Studii Clasice (1958-1988).

Urmatoarele premii și distincții au confirmat calitatea contributiei sale:

  • Premiul Bibesco al Societății de Lingvistică din Paris (1932, 1936)
  • Premiul de Stat (1954)
  • Om de știință emerit (1964).

Intr-una din conferintele sale, academicianul Eugen Simion, evocand originalitatea personalitatii profesorului Graur, spunea: „Trebuie să evoc dintre lingvişti, figura lui Alexandru Graur care ne preda, în amfiteatrul de la Rectorat III, un curs de Lingvistică generală, pe care nimeni nu l-a mai repetat. Era o deschidere culturală extraordinară spre filosofia limbii”[16]

I se spunea Magistrul (sau, latineşte, Magister), pentru că era perceput în primul rînd ca profesor, care ştia să facă şcoală în orice împrejurare. „Foştii elevi, studenţi, doctoranzi sau/şi colaboratori l-au considerat îndrumătorul ideal, pentru generozitatea şi sinceritatea sa în raporturile cu ei, pentru încrederea pe care le-a arătat-o, pentru îmbinarea exigenţei cu înţelegerea, pentru modelul oferit fără ostentaţie şi fără constrîngere. Era profesorul care ştia şi (cum) să critice, dar şi să stimuleze şi să laude. În afară de cadrul, organizat al învăţămîntului, al cercetării şi al altor cercuri profesionale (editoriale) în care îşi exercita nemijlocit rolul de îndrumător, Alexandru Graur a fost, de la distanţă, profesorul a milioane de oameni”[17]

Vreau sa amintesc faptul ca Alexandru Graur n-a fost singurul lingvist evreu care si-a dedicat viata cultivarii limbii române. Lazăr Şăineanu a lăsat un neprețuit dicționar (de tip) tezaur al limbii române. Invățatul Moses Gaster, s-a ocupat de istoria limbii române și de folclorul autohton, înainte de a fi fost expulzat din România și de a face o impunătoare carieră ca lingvist în regatul Marii Britanii. Astfel, în spiritul marilor reprezentanti ai literaturii române, scriitorii evrei echivaleazã nu cu o minoritate izolatã, ci cu o parte organicã a unei „familii” de talente devotate promovãrii literaturii nationale.

In anul 1952,  ziarul central  Scânteia    pornea o camapanie calomniatoare la adresa a trei savanți filologi –  Al. Rosetti, Iorgu Iordan și Alexandru Graur, care „nu voiau să înțeleagă importanta contribuție a genialului I.V. Stalin”[18].  Cei trei erau considerați cosmopoliți, iar Graur era învinuit de introducerea unor cuvinte triviale în limba română. Campania era condusă de Leonte Răutu și de șeful său, Iosif Chișinevschi.

In perioada in care personalitatea uriasa a savantului Graur a inceput sa-i deranjeze pe conducatorii comunisti ai vremii, s-a bucurat de primirea călduroasă, plină de atenţie, a comunităţii evreieşti, Șef-Rabinul Comunității Evreilor din România – Moses Rosen, oferindu-i curtenitor si onest, respectul cuvenit.

In incheierea modestei mele prezentari as concluziona ca lingvistul, savantul român de origine evreiască cu doctorat la Sorbona nu era un tip „pretios”. Oricand era nevoie  „cobora în agora”, să dialogheze, să explice lucrurile, cuvintele, sensurile, pe înţelesul tuturor. Sa scoleasca. „Principiul domniei sale în comunicarea cu lumea a fost să-şi adapteze expunerile la interesele cititorilor si  auditoriului în toată diversitatea sa, de la filologi la oameni simpli, de la elevi la neştiutori de carte”[19]. Avea o căldură şi o înţelepciune deosebite,atat in scrierile sale cat si în voce, care te îmbiau la o citire si o ascultare cu luare aminte, la respect şi iubire pentru limba română.

 

Resurse bibliografice

[1]Ioana Dana Oniciuc, http://hypocrisia.ro/content/lingvistul/

[2] http://ziarullumina.ro/alexandru-graur-o-autoritate-a-limbii-romane-corecte-67963.html

[3]http://www.romaniaactualitati.ro/humanitas_a_reeditat_3_dintre_cartile_lui_alexandru_graur-10566

[4] https://dumitrugraur.wordpress.com/

[5] http://www.scritub.com/literatura-romana/

[6] http://www.acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=G

[7] http://www.scritub.com/literatura-romana/PERSONALITATEA-LINGVISTICA-A-L34442/

[8] https://andreeasoarero.wordpress.com/tag/alexandru-graur/

 [9]https://dumitrugraur.wordpress.com//jurnal/

[10] https://dumitrugraur.wordpress.com//jurnal-neaga-graur/

[11] https://www.resursecrestine.ro/ 64916

[12] Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978

[13] http://www.romlit.ro/mioara avram/Graur_un_mare_lingvist_si_profesor

[14] http://www.bibliotecatoplita.ro/txtevent.html

[15] Academia Română: Lista membrilor, litera G

[16]http://akademos.asm.md/files/Planeta%20de%20tinar_Acad%20Eugen%20Simion%20la%2080%20de%20ani.pdf

[17] http://www.romlit.ro/un_mare_lingvist_si_profesor

[18] http://jewishfed.ro/index.php/publicatii-mainmenu-123/88-articole-prezentari-de-carti-recenzii/622-lingviti-i-filologi-evrei-din-romania

[19]http://www.cuvantul-liber.ro/news/86120/61/

 

10 martie 2016

Ludovic Danescu

1 iulie 2020
luca-pitesteanu Politica in tara lucrului bine facut

Tara arde-n pandemie, chelu-si cauta tichie

Desi i se sugereaza de catre PSD ca cel mai simplu si mai eficace program de relansare economica este “Nu mai furati”, guwernerul a anuntat ca deseara (isi) va prezenta “Planul National de Investitii si Relansare Economica”, intr-un cadru select, la Clubul Diplomatic.

Adica, in traducere neselecta, Orban va da citire documentului si cativa ministri vor sustine (scurte) alocutiuni, urmate de un scurt cuvant de incheiere rostit de invitatul de onoare – KWI.

De obicei acest gen de comunicari, mai ales cele cu teme economice, se desfasoara la sediul Guvernului, nu in frumoasa gradina a unuia dintre cele mai selecte cluburi din tara. De aceea, acest eveniment seamana cu un soi de “binemeritat” team building pentru neobositii si destoinicii nostri conducatori, organizat de un guvern care ne-a aratat deseori ca daca nu-i fudul parca nu-i guvern destul si ca, oricum, austeritatea, izolarea si celelalte restrictii sunt numai pentru amarata de “populime”.

Dupa cum ne-au informat “organele de presa”, Presedintele a convocat acum o saptamana la Cotroceni, mai multi ministri, pentru a lucra impreuna la zamislirea importantului document. Adica sa lucreze in echipa. Si au lucrat, au lucrat, si da-i, si da-i, pret de vreo doua…”ciasuri”. Productivi, ce sa zic, ministrii nostri, mester si eficient (cum il stim) supervizorul!

Sigur ca dupa ce va fi prezentat ambitiosul “Plan” va urma un set consistent de acte normative care vor stabili si facilita modul in care vor fi puse in aplicare prevederile documentului. Va fi o efervescenta creativ-lucrativa destul de convingatoare, care va dura pana in prag de alegeri. Scopul acestei efervescente: sa mai pacaleasca o data o partea naiva a electoratului, cea dispusa sa voteze cu oricine altcineva, numai cu ciuma rosie nu. Si aceasta “masa electorala” “va vota din nou cu speranta de mai bine”…

Este interesant, totusi, cum se pune la cale aceasta actiune de manipulare in scop electoral.

Pai cum sa relansezi economia cand sustii ca nu poti comunica momentul renuntarii la restrictiile care au distrus tot ce mai misca in domeniul economic inainte de criza? Intreb si eu. Chiar atat de mare sa le fie tupeul incat in mod deliberat si cat se poate de cinic sa insulte orice forma a inteligentei acestui popor (atata cat mai este – si inteligenta si popor)?

Ne vor spune, oare, cei care vor cuvanta cum (pentru a-si indeplini sarcina de punere in aplicare a  “kurzarbeit”), statul va continua sa se imprumute la dobanzi mari pentru finantarea unei parti a salarului platit bietului angajat, preluand practic, o parte din efortul financiar de salarizare facut de corporatii, in scopul de a mentine in limite “rezonabile”, nivelul somajului,cel putin pana la alegeri?

Ne vor spune cat va costa caldura la iarna?

Ca se va alege praful de sistemul de invatamant?

Ca infractionalitatea a ajuns la un nível inacceptabil pentru o societate normala?

Ca mor sclavii pe care i-au trimis sefilor lor europeni pentru a-i exploata rentabil, “la sange”?,

Ca in Romania coruptia a depasit orice inchipuire de cand sunt ei la conducere si ca ce se intampla pe vremea lui Dragnea era o joaca de copii?

Ca se va prabusi iremediabil nivelul de trai?

CA N-AU FACUT NIMIC BUN PENTRU OAMENI SI PENTRU TARA ASTA, ci numai pentru ei si acolitii lor?

Cu siguranta, NU!

Ne vor spune, in schimb, din nou ce eforturi de Sisif face actualul guvern pentru a majora cu 10% (nesemnificativ) pensiile celor care dupa o viata de munca abia au bani sa-si plateasca intretinerea si medicamentele. Sau cu ce sacrificii va majora pana la urma (tot nesemnificativ) alocatiile pentru copii …

Ii vor amagi din nou pe unii mai creduli, cu planuri de relansare a infrastructurii de orice fel, care vor fi abandonate dupa alegeri, Atunci se vor mai “misca” numai cele cateva investitii aflate deja in derulare, lucrari pe care le-au primit in diferite stadii de realizare impreuna cu “greaua mostenire”?

Unindu-si buricele degetelor, in semn de superioara si indulgenta competenta, Orban se va lauda din nou cu realizarile sale si  va explica cu un aer solemn, cat de buni sunt ministrii si cat de mult muncesc ei pentru poporul asta.

Tertipurile pe care le pun la cale vor fi ambalate tacticos in poleiala unor masuri benefice,optimiste.  KWI va lua si el pozitia solemna si convingatoare si va confirma ca guvernul lui “fa-ce o trea-ba bu-na”, ca masurile pe care le-a adoptat acest guvern au avut la baza prognoze calculate cu rigoare stiintifica…ca-ca, ca-ca ..

…………………………………………………………………………………………………….

Fara a fi , totusi, un bal mascat, va fi o mascarada cu staif la care vor primi acreditari numai jurnalisti cuminti, de casa, care sa nu deranjeze cu intrebari incomode. Dupa ce vor fi triate cererile de acreditare vor fi anuntate si datele de satelit, astfel incat sa fie evitata orice posibilitate de tulburare a evenimentului cu “incidente indraznete”. Seara, media aservita, va trambita relatari elogioase … etc. …

Despre costul evenimentului, ce sa zic? Am fost si eu in viata asta, (in calitate de invitat) de doua ori la CDB (si in gradina si in restaurant). Locul are clasa, este deosebit, servirea ireprosabila. Preturile, normal, mari (pentru omul de rand). Cred ca la intalnirea de deseara pretul va fi unul pe masura importantei evenimentului si a participantilor. El se va situa intre piscatura de purice pentru un demnitar care face afaceri cu masti si o criza cardiaca pentru un pensionar. Daca ar fi, totusi sa apreciez un pret mediu, acesta ar fi aproximativ echivalentul a 150 de Euro pentru o persoana, dar se poate sa fiu departe de realitate deoarece nu cunosc menu-ul cu care se vor delecta Inaltii. Oricum, pentru pastrarea unei aparente de “normalitate” nu cred ca se va consuma sampanie Moet sau whisky Lagavulin (ca la mica petrecere din biroul Premierului).

Alt motiv pentru care e greu de apreciat un pret “per capita” ar fi ca pana la aceasta ora, cel putin, nu a fost comunicat ce va fi defapt aceasta intalnire, sub ce “forma” va fi ea organizata. Nu a fost anuntata recomandarea tinutei obligatorii.

Deoarece incepe la orele 18, este exclus sa fie un brunch-casual (care se poate prelungi pana cel mai tarziu la orele 16). Nici garden party. Nici dineu nu pare ca va fi. Cina – nici atat. Cred ca, mai degraba, acest team-building va fi un fel de cocktail care va incerca sa transmita un soi de degajare conferita de siguranta “lucrului bine facut”. Figurile tuturor vor fi cele umane, luminate de zambete binevoitoare, exersate in oglinda de acasa si “recapitulate” ,din cand in cand, in cea din toaleta restaurantului. Atmosfera se va dori destinsa, cu o usoara tenta de rafinata sobrietate si echilibru intre eleganta si confortul vestimentar.

Se doreste si probabil ca va fi un eveniment memorabil. Ca o tichie de margaritar pe teasta lucie a unui amarastean cu alopecie totala. Cronica.

Vom vedea cu toti deseara! La televizor, bineinteles. Vom petrece o seara reusita prin reprezentantii nostri, adica prin EI.

 

1 iulie 2020

Luca N Acreditatu’.

16 iunie 2020
luca-pitesteanu Politica in tara lucrului bine facut

Subordonarea mass media si societatea romaneasca – Romania, “pas cu pas” spre totalitarism (?)

Acest articol este unul de opinie si recomand tratarea lui ca atare!

Libertatea mass media scade in anii electorali. Acum in Romania, imixtiunea puterii in politicile editoriale si in realizarea produselor jurnalistice este evidenta. Oricine doreste, poate usor sa observe abordarea temelor “importante” impuse (drept publice).  Subiectele neconvenabile sau dezavantajoase pentru putere sunt bine ascunse, plasate în umbră sau (facute) uitate prin dirijarea atentiei publice inspre unele senzaţionaliste.

Cele două Camere ale Parlamentului au comisii pentru cultură și mass media, care se ocupa de activitatea mijloacelor de informare în masă dar nu pot controla efectiv felul în care unii dintre jurnaliștii iși fac meseria. Consiliul Naţional al Audiovizualului este autoritatea unica, legal constituita, de reglementare a audiovizualului si de aparare a interesului public. (Ce straniu suna acum cuvintele interes public, dupa ce au fost atat de des folosite de Generalul Oprea).

Da, mass-media din tara noastra nu (mai) este libera ci, in (mare) majoritate, aservita. Controlata masiv de conducerea statului prin intermediul finanţărilor, mass-media practica o propaganda aiuritoare. Exceptie fac cateva publicatii precum “Catavencii” , ”Q Magazine” sau “Cotidianul”si alte cateva (putine), care sunt urmarite de un numar (relativ) scazut de cititori; Radioul si Televiziunea nationale, care sunt finantate de la buget, incearca exercitiul unei diplomatii a echidistantei; alte cateva (putine) institutii de presa.

In aceste conditii, KWI, un om mare numai la stat (ma refer, desigur, la statul in picioare), ajuns din nou la conducerea tarii din greseala unora, din ignoranta si incapatanarea altora, cu sprijinul PSD-ului (si din vina tuturor), isi urmareste nestingherit agenda personala dovedind un subiectivism exacerbat si desantat, care a crescut considerabil in perioada denumita generic “de criza”.

Cum e cu putinta?

Democraţia adevarata nu poate exista fara cetăţeni educaţi din punct de vedere politic, iar aceasta educatie se realizeaza mai ales prin mediile de informare. Cetatenii, chiar si cei de conditie intelectuala modesta, trebuie nu numai sa acumuleze informatii dar si sa-si formeze capacitati sanatoase, cuprinzatoare, de discernamant, de expresie si de reactie. Ori, majoritatea presei romanesti de azi nu incurajeaza reflectia si alegerea corecta ci manipuleaza in sensul orientarii gandirii si vointei populatiei, cu precadere, intr-un singur sens.

O face interpretand continuu, in mod perfid, nesfarsita arie a moralitatii si spiritului (in)tolerant, inducand iluzia ca-si respecta menirea de a fi in slujba cetateanului, caruia ii furnizeaza o informatie corecta, de buna calitate, cuprinzatoare, completa si nepartinoitoare, un dialog util, interesant, rezonabil, argumentat.

Fiecare institutie de presa, functie de interes, intr-o etica “pozitivista’’  (si) lasand impresia corectitudinii, prin politicile editoriale discutabile, imparte membrii societatii  in „buni” și „răi”, in „ai noștri” și „ai lor”.

Prin trunchierea unor informatii si prin diseminare selectiva, multe dintre mijloacele media pervertesc spiritul civic, dezvolta atitudini subiective, partinitoare, anuland pluralitatea opiniilor și propulseaza la rang de personalitati, niste “personaje” controversate.

Profitand de cultura (nu neaparat democratica) precara a unei mari parti din societate, practicile de ideologizare și distorsionare aplicate (cu fermitate) merg deseori pana la prostire (in fata). Se induc in randul populatiei, drept firesti si inevitabile, ideea ca suportarea vremelnica a unor privatiuni reprezinta garantia unui viitor mai bun sau/si ideea asumarii si a impacarii cu esecul si cu pozitia defavorabila.

Cu sprijinul unei importante parti a mass-mediei care nu actioneaza (nicidecum!) pentru o informare corecta, subiectivismul Presedintelui nostru ahtiat dupa putere si al guvernului sau, continua sa se amplifice nestingherit de restul clasei politice (ca opozitie nu pot s-o numesc).

Un politician onest (daca exista asa ceva) aseaza in centrul preocuparilor sale valori precum binele cetatenilor, dreptatea și adevărul, actioneaza pentru eliminarea opusului acestor valori, nu pentru a le „arunca” mereu la adversar ca sa-l poata ulterior acuza vehement, cu maxima ipocrizie si vicleana intoleranta. Dar Iohannis este un tip marginit si arogant, incapatanat si viclean, care incearca sa-si mascheze  deficitul cultural si de inteligenta prin metode care n-au nimic comun cu onestitatea. Repet ce-am scris acum cateva luni: Atitudinea lui dovedeste ca nu pune prea mare pret nici pe sfaturile consilierilor. Dealtfel nu poate si nici nu vrea, cred, mai mult decat sa spuna raspicat oricand are ocazia cum lupta el impotriva ciumei rosii si a coruptiei (celorlalti). In asta consta toata activitatea lui.

El nu este interesat de romani si de Romania ci numai de el insusi.

O dovedesc masurile dictate de el, fara o argumentatie solida si credibila, dubla masura, abuzurile justificate parsiv in discursuri citite rar si a-pa-sat de pe prompter si insotite de o gestica studiata, menita sa-i sublinieze in mod convingator ideile principale. Traim, din pacate, in epoca monologului sforaitor, intesat cu fudule acrobații terminologice. Am observat ca, mai ales dinaintea inceperii campaniei pentru obtinerea celui de-al doilea mandat, singurul domeniu pentru (si in) care KWI si-a “manifestat intens preocuparea” a fost cel al insusirii unor metode de sporire a credibilitatii si de imbunatatire a imaginii personale. Si in acest domeniu chiar a facut ceva progrese.

Totusi, (si) ca interpret de discursuri, Iohannis ramane un diletant. Nu trebuie sa-l urmaresti prea mult interpretandu-si partitura ca sa te convingi de falsitatea care-l caracterizeaza.

In ultimele luni mai ales, el a afisat o ingrijorare amestecata cu un soi de compasiune (chiar) seducatoare pentru cei mai naivi dintre cei care-l urmaresc. Nu prea va place ce auziti, nu-i asa (…“dragi romani”)?   Nici mie, (incearca sa transmita zambind lingusitor) dar trebuie să înțelegeți că  daca nu va conformati  va fi rau de noi (adica de voi) … Vom (veti, bineinteles) muri sufocati de ghearele Covidului, ne vom intoarce  la epoca ciumei rosii. Fiti precauti, nu prosti! Faceti ce va spun!

… Si presa … tace, in mod “surprinzator”, de parca n-ar auzi si n-ar vedea.  Ba mai mult decat atat, de cand a fost “incurajata” financiar, presa – vigilentul caine de paza al democratiei s-a mai si „asmutit” asupra adversarilor politici ai Presedintelui (unii dintre ei profesionisti de valoare),  ramasi in institutiile constitutionale.

Presa, a patra dintre puterile statului, in mod normal urmareste si actioneaza pentru funcţionarea corecta a celorlalte puteri (constituţionale) ale statului: executivă, legislativă și judecătoreasca. O presa echidistanta garanteaza corectitudinea functionarii acelor puteri. Ori in Romania nu preá mai putem vorbi de echidistanta presei…

In paranteza fiind spus, este surprinzatoare, suspecta – chiar (si) sustinerea “neconditionata” a guvernului actual si mai ales a Presedintelui de catre unii oameni seriosi, “de calitate”, mai instruiti, de la care te-ai astepta la o gandire neviciata si o viziune mai clara. Dar si mai surprinzatoare, o spun cu mare parere de rau, este tacerea si neimplicarea unor comunicatori de cel mai inalt nivel, a unor “lesne formatori de opinie”. Ei exista. Am avut privilegiul de a cunoaste cativa, vorbesc in cunostinta de cauza.  Unde sunt teoreticienii de inalta clasa, eruditi, cu probitate profesionala, prestanta si demnitate de necontestat, de care tara asta nu duce lipsa?  Retorica si teoriile lor, daca ar fi impartasite (si in afara amfiteatrelor, de exemplu) i-ar “lumina” pe multi.

Dar, ma rog, aceasta poate fi tema unei alte discutii. Fiecare cu convingerile (si interesele) sale. E bine ca inca mai exista libertatea cuvantului, dar si cea a necuvantului.

Majoritatea mijloacelor media sunt in mod fatis in slujba conducatorului statului si a guvernului, guvern populat cu elemente toxice “liberale” precum Turcan, Catu, Anisie, Stefan, Alexandru, … care, in frunte cu seful lor direct, Orban, nu fac altceva decat sa respecte ordinele Presedintelui, date deseori in dauna economiei tarii si a intereselor poporului.  Atitudinea acestor asa-zis politicieni, ipocrizia sfidatoare, iresponsabila si obraznica, fara nicio urma de empatie, sporeste aversiunea compatriotilor cinstiti pentru spiritul „democratic” si anemiază personalitatea instituţiilor publice.  Dintre toti, numai Orban, cu toate relele lui, este mai “rasarit”, are experienta si este mai inteligent decat ceilalti. Din pacate e mincinos si, in plus, obedienta lui fata de KWI si felul in care “o intoarce ca la Ploiesti” ii anuleaza toate calitatile. Rares Bogdan este si mai lingusitor si mai mincinos decat Orban. Cezar Preda si Blaga, se vad prea putin.

Nu cred că in perioada imediat urmatoare se așteaptă în mod real ceva pozitiv (mai ales pentru romanii de rand) nici de la  celelalte partide politice. Opozitia actuala este (si ea) ineficienta, contaminata, … deplorabila cu exceptia catorva figuri:  Firea, L.O. Vasilescu, Corlatean, Plesoianu, Ponta si Tariceanu, care stiu politica si sunt mai “vizibili”,  Traian Basescu – cel mai versat dintre toti, si (prea putin), Tomac. Nicusor Dan (?) – o gluma! Proasta! …Barna si Ciolos (tot) lasi, ipocriti si demagogi… In afara introducerii (aproape) fortate a educatiei sexuale (sanitare, chipurile) in scoli prin invocarea unor argumente inselatoare, alte motive pentru care mai au inca ceva-sustinatori raman, in continuare, “hastag # greudeimaginat” si (foarte greu) de inteles. Restul politicienilor opozitiei (parca) nu exista. Prin slabiciunea si “amorteala” de care da dovada, opozitia devine complice cu puterea in detrimentul democraţiei, care devine cu atât mai firava cu cât opoziţia devine mai ineficienta.

Daca luam in considerare si faptul ca aparatul de represiune este tratat preferential si i se asigura substantiale beneficii, avem imaginea unui stat roman (aproape) politienesc, in care exercitarea funcțiilor sistemului social devine usor, “pas cu  pas”,  to-ta-li-ta-ra.

Si presa tace (suspect), nu spune un cuvant.

Cu toate ca mass media, subordonata, cum am spus, prin finantari (de stat) deseori mascate prin comenzi de publicitate, se straduieste din rasputeri sa-i asigure o imagine buna, primenita, incapacitatea partidului aflat la putere de a-și exercita în mod corespunzător funcţiile este clara. Nu exista performanta guvernamentala. Se fura. Mult! Exagerat de mult! Atat de mult incat dorinta, imposibil de stapanit a unora de a se capatui devine din ce in ce mai greu de ascuns. Gaurile care se dau in cascavalul economiei sunt mascate cu bani proveniti din imprumuturi impovaratoare. Va mai amintiti? “Fara hotie ajungem departe!”. Dar nu acum … Gradul de indatorare a depasit cu mult limitele rezonabile. Coruptia n-a fost niciodata la nivelul de acum. Minciuna este cuvantul de ordine. Ea isi face siesta prin birourile de la guvern dupa ce “sta cu regele la masa”. Serile, minciuna, si le petrece prin televiziuni, determinand fragilizarea increderii populare in intreaga clasa politica si ruinand cu cinism sistemul democratic.

……………………………………………………………………………………………………..

Ce e de facut?

In primul rand oamenii trebuie sa urmareasca nu unul sau doua canale TV (cu care rezoneaza). Eu cred ca e bine sa fie urmarite in paralel programele pro si contra puterii. Apoi, fiecare sa traga o concluzie. Personala. Fara sa asculte sfaturile (binevoitoare, desigur) ale altora.

Se stie ca lipsa performantei guvernamentale si politicile antisociale sunt printre cele mai importante elemente/cauze declansatoare de miscari ample si, de ce nu, chiar de revolutii.

……………………………………………………………………………………………………..

A nu se intelege ca articolul acesta e un indemn la razmerita!

Totusi, unde sunt protestele? Au disparut hotia, penalii si incompetentii pilosi din functiile publice (?). Criminalitatea? Problemele din sanatate? Mafia padurilor? Traficul de persoane? Injustitia (?) …Da’ de unde!… TOATE S-AU AMPLIFICAT!  Coruptia nu mai ucide (?). A obosit si ea (?). S-a plictisit (?)  Chiar putem zburda fara teama ca vom fi rapusi de pardalnica de coruptie? … Sigur! … Dar nu acum.

Acum trebuie numai sa fim supusi, sa stam “linistiti la locurili noastre” si, cu masca pe figura, sa privim cum se prabuseste totul in jur, ca asa e normal, daca vrem “sa fie bine in viitor”… Ce mai, romane: nu trebuie nici macar sa mergi la serviciu…Doar te uiti… Si castigi… Totul va fi bine! … DAR NU ACUM. Urmeaza sa fie bine… Stang, drept, stangu’!

Ce noroc pe noi! Cat suntem de fericiti acum!… Si nici nu ne dam seama… Pai, daca nici acum, atunci cand?

16 iunie 2020

(Mult Prea) Fericitul si Pururea Carcotasul

Luca Pitesteanu’

13 aprilie 2020
luca-pitesteanu Personaje si personalitati

Sergiu Nicolaescu, sau orgoliul rigorii neinfrant de glorie

Din dorinta de a-l face mai bine cunoscut pe Sergiu Nicolaescu, mai ales generatiei tinere, am hotarat ca azi, la aniversarea nasterii sale, sa scriu (si eu) aceasta modesta (si succinta) biografie a marelui cineast.

Sergiu Nicolaescu este, de departe, regizorul cel mai prolific din cinematografia autohtonă, situându-se la nivelul celor mai activi cineaşti în plan internaţional. Filmografia sa impresionantă cuprinde filme la care, în afară de regizor, co-regizor sau  producător, este actor sau scenarist cu certe calităţi.

Viaţa i-a oferit multe lui Sergiu Nicolaescu. Faimă, bani, împliniri profesionale, putere.

A fost o jumătate de secol regizor, peste 40 de ani actor şi mai bine de două decenii, senator. Sergiu Nicolaescu a jucat fiecare dintre aceste roluri cu pasiune şi dăruire. Multi considera traseul lui profesional controversat, reprosandu-i mai ales că şi-a inceput cariera cu filme de propagandă pentru regimul comunist si ca organele de partid i-au acordat un statut profesional preferential.

Era ambitios, inventiv, foarte muncitor si exigent. Pretindea disciplina si rigoare. Nici nu putea fi altfel. Daca n-ar fi fost atat de exigent, n-ar fi putut duce la capat indraznetele lui proiecte. Ambiţia şi orgoliul i-au ghidat de multe ori deciziile.

De-a lungul carierei, actorul, scenaristul si regizorul Sergiu Nicolaescu a lucrat alaturi de cele mai mari nume ale cinematografiei romanesti: Amza Pellea, Florin Piersic, Septimiu Sever, Ilarion Ciobanu, Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Emmerich Schaffer, Olga Tudorache, Ghorghe Dinica, Stefan Mihailescu-Braila, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Colea Rautu, Gina Patrichi, Octavian Cotescu, Iurie Darie, Eugenia Bosanceanu, Ernest Maftei.

Filmografia lui Sergiu Nicolaescu – regizor, actor de film, scenarist şi producător de film – cuprinde peste 60 de lungmetraje, cele mai cunoscute fiind: ”Dacii” (1967), ”Mihai Viteazul” (1970), ”Cu mâinile curate” (1972), ”Chemarea aurului” (1973), ”Nemuritorii” (1974), ”Un comisar acuză” (1974), ”Accident” (1976), ”Osânda” (1976), ”Pentru patrie” (1978), ”Nea Mărin Miliardar” (1979), ”Revanşa” (1978), ”Ultima noapte de dragoste” (1979), ”Capcana mercenarilor” (1981), ”Wilhelm Cuceritorul” (serial TV, 1981), ”Ringul” (1983), ”Ciuleandra” (1984), ”Noi, cei din linia întâi” (1985), ”Francois Villon – poetul vagabond” (1987), ”Mircea” (1988), ”Coroana de foc” (1990), ”Oglinda – Începutul adevărului” (1993), ”Punctul zero” (1995), ”Triunghiul morţii” (1999), ”Orient Expres” (2004), ”15” (2005), ”Supravieţuitorul” (2008), ”Carol I” (2009), ”Poker” (2010, cea de-a doua comedie din cariera sa regizorală, după ”Nea Mărin Miliardar”), ”Ultimul corupt din România” (2012). “Niciun film n-a fost facut la comanda. Toate filmele mi le-am dorit si le-am facut asa cum mi-am dorit, iar acolo unde a trebuit, totusi, sa politizez ceva, am facut-o cu multa, foarte multa rezerva”, spunea el.

Totodata, in indelungata sa cariera, Sergiu Nicolaescu a jucat peste 35 de roluri, de la comisarul Moldovan la Mircea cel Batran, maresalul Averescu si Carol I.

Sergiu Florin Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930 la Târgu-Jiu. Era aromân după tată, iar numele de familie, Nicolaescu, e o reinterpretare a prenumelui părintelui său, Nicola Pantilimon, care a ajuns în Oltenia venind din Macedonia. La 5 ani a plecat din oraşul natal împreună cu familia, care şi-a stabilit reşedinţa la Timişoara, oraşul în care marele regizor a copilărit.  Inca din anii copilăriei i-au plăcut filmele şi a visat să joace în filme. Între 1936 şi 1942, aşa cum marele regizor povestea, fugea de-acasă să vadă acelaşi film de mai multe ori, uneori de dimineata pana seara.

A făcut ultimele patru clase de liceu în doi ani. În 1948, la terminarea liceului, a intrat la trei facultăţi: Belle Arte, Politehnică şi Şcoala de Ofiţeri de Marină.

În anul 1952 Sergiu Nicolaescu termină Universitatea Politehnică București ca inginer mecanic. În 1954, i se propune un post de director tehnic la o Întreprindere Agricolă de Stat de lângă Bucureşti. Dar viaţa avea alte planuri pentru el. A întâlnit un coleg din Politehnică care era repartizat la Cinematografie. Au facut schimb, (se spune ?!) şi astfel a ajuns în domeniul care i-a adus celebritatea.  Meseria de inginer a practicat-o la Studioul ”Al. Sahia” până în 1965. Făcea filmări combinate şi s-a specializat în filme documentare și jurnale de actualități.

”Eram inginer, am intrat foarte de tânăr în cinematografie, la 24 de ani, (…) mi-a plăcut această nouă lume. Eu am pornit cu filme de artă si scurtmetraje fără dialoguri, la studiourile « Sahia »… unul dintre filme a ajuns la Cannes”, mărturisea marele regizor într-un interviu acordat Agerpres, în 2010.

Începuturile carierei sale regizorale sunt marcate de o serie de scurtmetraje, “Memoria trandafirului”, un film-metaforă de 7 minute – primul din carieră. Filmul i-a adus lui Sergiu Nicolaescu in anul 1962 unica selecţie la Cannes în competiţia de scurtmetraje. Pentru acest film Nicolaescu a luat Premiul de Excelenţă al Uniunii Tehnicienilor din cinematografia mondială. Studiourile americane „Columbia” cumpăra filmul cu 10000 de dolari si producătorii vor să-l cunoască. În ciuda dosarului de cadre necorespunzator, Nicolaescu ajunge în America. Era primul contact cu cinematografia mondială.

Tot in anul 1962, Sergiu Nicolaescu devine primul operator subacvatic din România. Flmează „Scoicile nu au vorbit niciodată” dupa o idee a regizorului Virgil Calotescu . Este primul film subacvatic românesc și al șaselea din lume .

Curând va aborda, ca profesionist, lungmetrajul.

În 1963 Sergiu Nicolaescu a fost întrebat de profesorul Paul Cornea – pe atunci directorul Studioului Cinematografic București, dacă vrea să regizeze un film de ficțiune. Nicolaescu ar fi vrut să realizeze ecranizarea romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu dar primeşte ca răspuns un nu categoric. Atunci Nicolaescu vine cu alte trei propuneri: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Traian și Decebal. Paul Cornea îi spune că aceste filme urmau să fie realizate în următorii 20 de ani, dar, de catre alți regizori.

Pe la jumătatea anilor 60, acelasi Paul Cornea îi mai refuză câteva propuneri de film. Nicolaescu nu renunta şi, in anul 1965, discută la Paris despre realizarea unui proiect grandios cu Henry Deutschmeister, un producător de film evreu, născut la Brăila. Este vorba, dupa cum cred ca v-ati dat seama, despre realizarea filmului „Dacii”. Deutschmeister acceptă să facă filmul despre daci (și romani), dar în coproducție româno-franceză. Pe tot parcursul anului 1965 s-au purtat negocieri între partea română și partea franceză,  finalizate printr-un acord semnat la 9 martie 1966. Partea română urma să aibă o participare de 60%. Filmările urmau să se facă în România începând din aprilie 1966 si să dureze 10 săptămâni.

Costumele dacilor au fost greu de realizat. S-a vorbit mult la Buftea pe tema acestor costume. Nicolaescu s-a dus la Roma, a copiat costumele de pe Columna lui Traian si a venit cu schițe detaliate. Costumele au fost confecționate din in nevopsit. Regizorul a vrut sa vada cum arata si au fost îmbrăcați 12 cascadori. Când i-a văzut, Nicolaescu a avut un şoc. Dacii arătau mai degraba a mexicani …  si costumele au fost modificate.

Filmările au avut loc în perioada mai – octombrie 1966. Cadrele exterioare au fost filmate la Buftea, Sarmizegetusa, Stâna de Vale, in  Munţii Bucegi și la Hârşova, iar cele interioare la Buftea. Ca sa va imaginati amploarea actiunii va voi spune ca in prima zi de filmare au fost folosiți nu mai puţin de 2.000 de actori și figuranți.

Sergiu Nicolaescu a debutat în acest film atât ca regizor, cât şi ca actor. ”Dacii” (în coproducţie cu Franco-London-Film, 1966), s-a dovedit un mare succes românesc, difuzat şi în străinătate.

La premiera pariziană a filmului, pe Champs-Elysees, în dreptul restaurantului „Fouquets”, trona un afiş al filmului, având textul: „Un film du Serge Nicolaesco”. „Era o foarte mare satisfacţie pentru un tânăr de 37 de ani. Din acest moment începea cariera mea internaţională”, declara regizorul mai târziu.

În anul 1968, Nicolaescu are marea şansă de a lucra la Bucureşti, în calitate de regizor, cu Orson Welles şi Laurence Harvey, dar si cu alti mari actori americani si europeni. Unul din filmele produse la acea vreme  a fost „Bătălia pentru Roma”, o producţie americano-germană.

În anii ’70, a demonstrat o reală voinţă de a-şi însuşi tehnici narative şi de montaj preluate din cinematograful american comercial, pe care le-a aplicat filmelor sale de acţiune şi suspans, precizează “Dicţionarul de cinema” apărut la Editura Univers enciclopedic in 1997.

De-a lungul carierei, a abordat o largă arie tematică şi de gen (inclusiv filmul de actualitate, serialul de televiziune, comedia, drama psihologică, filmul biografic), însă certa sa vocaţie se dovedeşte a fi superproducţia de inspiraţie istorică şi filmul de acţiune.

Cea mai prolifică perioadă din cariera sa, atât ca actor, cât şi ca regizor sau scenarist este cea dintre anii 1974 și 1980, in care Nicolaescu face mai mult de două filme in fiecare an, o performanta rar intalnita la un regizor. In paralel se documenteaza pentru alte proiecte. Este perioada in care a infiintat prima şcoala de cascadori din România şi şcoala de recuzită, scoli pe care ulterior le-a  si condus.

Filmul care l-a consacrat, este ”Mihai Viteazul”, cu Amza Pellea în rolul principal care a avut premiera la 13 februarie 1971. Prea putini stiu că filmările au început cu Sergiu Nicolaescu în rolul titular, la sfârşitul anului 1968. S-au cheltuit cam 18 milioane de lei pe filmările cu el în rolul principal dar Ceausescu a decis ca  Sergiu Nicolaescu “trebuie sa-si vada de regie”. Unul dintre colaboratorii apropiati ai regizorului, cascadorul Paul Fister, a dezvăluit că Sergiu Nicolaescu a suferit enorm după pierderea rolului. „Îmi amintesc că s-a filmat în ritm alert până în preajma Sărbătorilor, iar după ce s-au terminat cadrele de iarnă, Sergiu a fost chemat la «Înalta Poartă», ca să zic aşa. «Nu-ţi stă bine în rolul ăsta», i-a spus Ceauşeasca. Episodul e descris cu lux de amănunte în cartea „Angoasa putrefacţiei“, scrisă de viitorul cerber al cenzurii de la vremea respectiva – Dumitru Popescu „ cunoscut dupa porecla sugestiva de „Dumnezeu“. Povestea este lunga si-l implica si pe Titus Popovici, care s-a opus vehement distribuirii lui Nicolaescu in rolul principal.

Am citit ca au fost multe presiuni. Nu voi insista asupra acestei povesti. Este una neplacuta, plina de intrigi  (mizere). Sergiu a preluat personajul Selim şi i-a ieşit un rol excelent. A suferit însă mult pentru pierderea rolului lui Mihai, spune cascadorul.

Aceasta este o varianta a episodului inlocuirii lui Nicolaescu. Cealalta varianta ii apartine chiar cineastului.

In cartea „Viaţă, destin şi film“, Nicolaescu afirma ca decizia de renunţare la rol a fost optiunea sa, ca şi alegerea lui Amza Pellea. «Domnilor, nu numai că nu mai joc, dar vi-l impun pe Amza Pellea în rolul lui Mihai, dacă mă vreţi pe mine ca regizor», le-ar fi spus el pe un ton ferm si categoric marilor sefi ai cinematografiei de atunci.

Cheltuielile de producţie au reprezentat un  record în istoria cinematografiei autohtone, fiind de 33 milioane de lei (44 milioane după alte surse), (nn. la valoarea de atunci! …). Pentru rolul principal au existat nu mai putin de 128 de variante. A fost colosal.

Au fost amenajate 37 de locuri pentru filmarile la care au participat 240 de actori. 10 teatre din Bucureşti şi provincie au susţinut distribuţia filmului. O echipa de filmare cu 365 de membri (un sfert din personalul studioului din Buftea de atunci). 7000 de militari ai forţelor armate şi 700 de cai au fost folosiţi pe parcursul celor doi ani de filmări. Au fost confecţionate 11000 de costume pentru figurație (militari, austrieci, turci, valahi, moldoveni, transilvăneni, țărani) si 15 costume pentru personajul principal.

„Mihai Viteazul” a fost, cum spunea chiar Sergiu Nicolaescu, cel mai greu film din cariera sa, cel mai greu „pariu” al său. Dar a meritat. Studiourile “Columbia” ar fi dorit să producă filmul, într-o distribuţie de zile mari, cu Orson Welles, Elisabeth Taylor, Richard Burton şi cu Charleton Heston în rolul marelui voievod, dar, autorităţile romane ale vremii au decis ca distribuţia filmului trebuie să fie exclusiv românească. Si asa a fost. In film au jucat mari actori romani: Amza Pellea, Olga Tudorache, Irina Gărdescu, György Kovács, Ioana Bulcă, Septimiu Sever, Ilarion Ciobanu, Florin Piersic, Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Emmerich Schäffer, Sergiu Nicolaescu si altii.

August 1970. Forfotă mare la Buftea. „Vine americanu’ să cumpere filme româneşti“, se auzea în stânga şi-n dreapta. Emisarului de la Hollywood i s-au prezentat ultimele producţii ale Studioului Cinematografic Bucureşti. Nimic nu părea să-l mulţumească. „Altceva n-aveţi?“, a întreabat el la finalul vizionării. Directorii studioului dădeau din colţ în colţ. Până când unuia dintre ei i-a venit o idee: „Ar mai fi un titlu, dar nu e încă montat, abia s-au încheiat filmările… E cel mai scump film care s-a făcut la noi“. Americanul a devenit curios: „Haideţi să vedem o bobină…“. La finalul proiecţiei era numai un zâmbet: „Asta e ce căutam, îl cumpărăm. Dar cu o condiţie: sa ne facem noi montajul!”.

Aşa a ajuns filmul „Mihai Viteazul“ să fie distribuit de „Columbia Pictures“ la nivel global. O performanţă remarcabilă pentru cinematografia românească. Americanii au plătit părţii române 200000 de dolari şi au investit enorm în promovarea peliculei care a circulat în Occident sub numele de „The Last Crusade“ („Ultima cruciadă”). Americanii au făcut un montaj paralel, iar filmul lor a avut o singură serie (nn: 102 minute), faţă de cele două din varianta originală care s-a distribuit în România şi în ţările socialiste – de  211 minute. S-au păstrat aproape exclusiv scenele de lupte, iar pelicula a avut un aer pur occidental.

La vreo trei ani de la întâmplarea cu americanul, Sergiu Nicolaescu a fost la Paris şi, întâmplător (se spune), a văzut în vitrina unui cinematograf afişul filmului «La dernière croisade». A cumpărat bilet, a intrat şi a văzut liniştit varianta occidentală a peliculei. I-a plăcut foarte mult“, şi-a amintit cascadorul Adrian Ştefănescu.

În ianuarie 2010, ”Mihai Viteazul” ocupa a treia poziţie într-un clasament realizat de site-ul american de specialitate IMDb (Internet Movie Data base) la categoria ”Filme istorice”. Producţia devenea, astfel, cel mai vizionat film românesc în întreaga lume.

As mai adauga, in incheierea relatarilor despre acest film magistral, ca la Holywood este filmul este folosit ca material didactic. Se studiaza decorurile și costumele, precum si raportul costuri-calitate. Din punct de vedere al tehnicii regizorale, filmul este în topul realizarilor pentru metodele si ughiurile de filmare folosite cu tehnica veche de filmare. Toate aceste elemente de productie si regie sunt repere de neinlocuit pentru pregatirea regizorilor.

Filmul ”Cu mâinile curate” din 1972 a marcat debutul uneia dintre cele mai îndrăgite serii de acţiune din cinematografia românească – asa zisa serie a Comisarului.

”Nemuritorii” realizat in 1974 plasează acţiunea la zece ani de la uciderea lui Mihai Viteazul şi are în prim-plan peripeţiile unui grup de ostaşi devotaţi domnitorului.  Coloana sonoră este semnată de trupa Phoenix. Dupa revenirea in Romania, Nicu Covaci – leaderul formatiei a afirmat in mai multe randuri ca Nicolaescu ii datora o suma de bani pentru coloana a filmului „Nemuritorii”. Suma ar fi fost , dupa cum afirma Covaci, imensa: 800.000 de euro, si reprezenta drepturile de autor pe 40 de ani. “Fiind securist, in gasca cu marlanii si mitocanii care conduc tara, nici cei de la Finante nu au reactionat…Sa-l ia mama dracului!”,  au fost cuvintele lui Covaci la aflarea vestii ca Nicolaescu a murit. “M-a sters de pe genericul filmului”.

Pentru cei interesati de soarta unor edificii arhitectonice cu caracter monumental si istoric, adaug o informatie care nu-i face deloc cinste lui Nicolaescu. Anume aceea ca n-a ezitat sa sacrifice pentru autenticitatea actului artistic, cel putin doua edificii faimoase.

In timpul filmărilor peliculei “Noi, cei din linia întâi”, au fost aduse grave avarii monumentului istoric Văcărești folosindu-se aruncătoare de flăcări, petarde si chiar tunuri si tancuri. Pentru același film, a fost distrus și castelul de la Izvorul Ampoiului din Apuseni, fosta reședință de vară a prim-ministrului interbelic Ion Gigurtu. Astfel, castelul a fost incendiat, ramele ferestrelor fiind îmbrăcate cu vată, impregnata cu motorină.

In comedie Sergiu Nicolaescu a debutat in 1979 cu ”Nea Marin Miliardar”, după un scenariu semnat de scriitorul Vintilă Corbul. Din distribuţie făceau parte Amza Pellea, Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Jean Constantin, Draga Olteanu Matei, Sebastian Papaiani. Pelicula a fost vizionată  in cinematografe de aproape 15 milioane de spectatori români.

Vasile Popa, zis Ț(e)avă, un cascador care a lucrat la aproape toate filmele și  vreme îndelungată a fost omul de încredere al cineastului este deținătorul unor secrete și povești interesante cu si despre Nicolaescu. In continuare va voi relata una dentre aceste povesti intr-o varianta scurta (varianta povestita de Teava este foarte savuroasa dar si foarte “stufoasa”).

Intr-o iarna, spune cascadorul, la începutul anilor ʼ80,  Nicolaescu era gata să se înece în timpul unor filmări pe mare, după ce s-a răsturnat cu barca. Într-o scenă, trebuia filmată o barcă ieșind în larg pe vreme de iarnă, cu vânt puternic și valuri mari. Eu in filmul ala il jucam pe pescarul Ifrim care trebuia sa fie in barca si sa lupte cu furtuna puternica. Era noapte, valuri mari, vânt puternic. În plus, începuse să ningă.  M-am suit în barcă, ajutat de niște pescari si am încercat să vâslesc spre larg. Nimic! Eu dădeam la rame cât puteam, dar barca era adusă înapoi de valuri. Enervat că nu-i iese cadrul, Sergiu mi-a strigat: «Ce faci, băi, impotentule, nu poți să miști barca aia?». Extenuat și udat până la piele de valurile care se spărgeau de barcă, i-am răspuns pe același ton: «Ia urcă tu, mă, în barcă să-mi arăți cum să fac!»”

Sergiu a venit nervos  și mi-a luat locul în barcă. Pescarii i-au împins barca atât cât au putut iar el s-a chinuit să iasă în larg. N-a apucat să dea de prea multe ori din vâsle că o pală de vânt a întors barca, apoi un val a răsturnat-o, aruncându-l în apă. Eu și pescarii am sarit să-l salvăm”. L-am scos din apa mai mult mort decât viu… Doua saptamani a stat in pat cu febra mare…

În ”Mircea” (1989), Sergiu Nicolaescu a plasat acţiunea în jurul unui alt personaj emblematic al istoriei românilor. Filmul a fost realizat cu o distribuţie din care faceau parte: Şerban Ionescu, Adrian Pintea, Colea Răutu, Silviu Stănculescu, George Alexandru.

”Sunt primul care a făcut şcoală de cascadori în România, pentru că am făcut filme mari istoric – mondiale. Am făcut ‘Dacii’, ‘Lupta pentru Roma’ cu Orson Welles şi cu Laurence Harvey”, declara pentru Agerpres maestrul în 2010, adăugând că alegea actorii pentru roluri după o metodă proprie, fără a-i pune să dea probe: ”Cu tinerii am mână bună dar am şi nişte metode speciale. De pildă, pe copii când îi aleg îi pun să joace fotbal. Jucând fotbal îmi arată caracterul lor adevărat. La actori eu văd comportamentul in viaţa de toate zilele şi îi iau pentru roluri potrivite. Nu le mai cer să participe la probe. Nu contează că sunt profesionişti sau nu, cu oricare am aceeaşi metodă”.

Din 1990, Nicolaescu a fost directorul Studioului de creaţie ”Star 22”.

La ultimele producţii, Sergiu Nicolaescu a colaborat cu mulţi actori tineri, susţinând că nu există un conflict între generaţii în cinematografie.

”Niciodată nu a existat un conflict între generaţii în cinematografie. Nu a existat! Imi aduc aminte de începuturile meseriei mele, vorbeam cu respect, aveam respect pentru cei care (…) erau o generaţie înaintea mea, le respectam eforturile, greutăţile, pentru că nu poţi să trăieşti numai în prezent. Trebuie să vezi cine sunt cei din trecut”, spunea regizorul.

Filmul ”Poker” a fost filmat în 26 de zile şi este o adaptare a piesei de teatru cu acelaşi nume a scenaristului Adrian Lustig. Sergiu Nicolaescu a reuşit să aducă în sălile de cinema un număr impresionant de spectatori. In week-end-ul de lansare (9-11 aprilie 2010), ”Poker” a fost vazut de 7200 de oameni.

Cel din urmă film al lui Sergiu Nicolaescu, “Ultimul corupt din România”, continuarea peliculei “Poker”, a avut premiera în februarie 2012. Filmul a avut, în acel an 13200 de spectatori.

Toate creatiile lui Nicolaescu au fost premiate. Nu mai insist asupra acestui aspect.

Voi aminti numai cateva dintre distinctiile cineastului:

In decembrie 2008 a primit „Premiul pentru întreaga activitate”, la cea de-a VII-a ediţie a Galei Premiilor de Excelenţă acordate de TVR Internaţional. În cadrul ceremoniei de decernare a Premiilor Uniunii Cineaştilor UCIN pe 2009, i-a fost conferit „Premiul academic”, o distincţie acordată de UCIN în premieră. În noiembrie 2011, a fost premiat pentru întreaga sa carieră, în cadrul celei de-a 17-a ediţii a Festivalului de Filme Mediteraneene MedFest, desfăşurat la Roma, unde România, Egiptul şi Tunisia au fost invitate de onoare. Sergiu Nicolaescu a fost premiat, şi la Academia Română din Roma, de juriul festivalului ProCult Cinemafest.

Sergiu Nicolaescu a fost membru al SCAD (Societatea Autorilor de Film din Franţa).

Era un tip strâns la pungă. “După filmări, noi, actorii și cascadorii, mergeam la restaurant, Sergiu, invariabil, la împinge tava”, a rememorat, pentru ziarul Libertatea Vasile Popa, care a mai spus ca  in adolescență Sergiu și-a pus pistolul la tâmplă, lucru confirmat de regizor.

“Am vrut să mă împușc de trei ori. Era un revolver pe care îl aveam în casă. Mama stia de el.  Chiar am apăsat pe trăgaci. De fiecare dată … Am avut noroc, se pare. De ce-am făcut-o?  Nu știu. Mi-era lehamite de tot, mi-era indiferentă viața”… Nu ma gandeam nici la mama, nici la nimic… acum mai vreau sa fac filme”… “Nu mi-e frica de moarte dar as vrea sa mai traiesc sa mai fac cateva filme”….”Tata muncea foarte mult. Eu cu el seman”…”Eu tot ce fac, fac prin munca asidua. Multi ma invidiaza, dar nimeni nu ma imita” …” Invatam foarte bine si ei (nn. parintii) aveau incredere in mine” … „Mi-am vazut dosarul de la Securitate. Era si Szoby Cseh acolo”..,  Sunt cateva crampeie din declaratii, graitoare pentru profilul artistului.

A fost un barbat frumos, plin de sarm, pe care l-au iubit foarte multe femei, celebre sau nu. Dincolo de numeroase legaturi pasagere a avut si trei casnicii. Prima relatie oficializata a fost cu o coafeza frumoasa. Au divortat dupa numai cateva luni, dupa ce ea a ramas gravida. Au hotarat amandoi ca acel copil sa nu se nasca. La 24 de ani, Sergiu simtea ca nu e pregatit sa devina tata. A doua oara s-a casatorit cand avea 50 de ani, cu o artista-scenograf  care facea si costume de film, pe nume Gabriela. Aceasta casnicie a durat 10 ani. Au ramas prieteni si dupa divort. Pana la ultimul mariaj, Nicolaescu a trait o poveste de dragoste cu actrita Ileana Popovici.

Cu Dana (Ionica), ultima dintre sotii, relatia a inceput pe cand ea avea numai 16 ani. Era, deci, cu 47 de ani mai tanara decat regizorul. Au fost casatoriti din 2005 până la moartea lui. Dana a fost genul de femeie preferat de regizor: inalta, bruneta, cu par lung, eleganta si foarte feminina, enigmatica si discreta, care semana izbitor cu actrita Ioana Pavelescu, una dintre actritele preferate ale regizorului.

Oficial, Nicolaescu n-a avut urmasi dar el era convins că are un copil dintr-o relație din 1956, cu o femeie pe nume Roxana. Ea era foarte frumoasa si …proaspat casatorita. La  un moment dat a plecat din tara fara sa-i spuna nimic artistului, de la care se pare ca a vrut doar un copil pe care sa-l creasca impreuna cu sotul ei.

“Marea iubire si cea mai stabila mi-a fost meseria” spunea maestrul.

Cei care l-au cunoscut aveau despre marele regizor, pareri impartite.

“Era un om cinstit, un barbat adevarat” isi aminteste scenograful Radu Corciova.

„L-am perceput ca fiind un om rece, un om respingator, de gheata. Un tip pe care cu greu il ghicesti”, spunea Costel Baloiu, partenerul lui Nicolaescu din “Pistruiatul”.

Au fost voci care l-au înfierat şi l-au descris ca pe un apropiat al regimului ceauşist. Unii l-au acuzat de colaborare cu Securitatea, dar Nicolaescu a negat mereu.

Intr-un interviú pentru revista Tango, Nicolaescu face o dezvaluire uimitoare:

“Eu din ‘78 aveam doua arme in casa. Le-am cumparat si nu le-am declarat. In decembrie 1989 le-am luat si le-am aruncat in curtea ambasadei Germaniei. Mi-era frica sa nu le gaseasca cineva acasa si sa o aresteze pe sotia mea…. Imi luasem o pusca cu luneta si amortizor. Nu imi inchipuiam neaparat ca am sa pot eu sa-l omor pe Ceausescu. Dar arma aceea reprezenta o speranta. O posibilitate. Dar, ca sa fiu sincer, eu nu sunt un om violent.”

Va las pe voi sa trageti ce concluzie doriti (!).

A jucat un rol important şi în Revoluţia din ’89. Este de notorietate episodul in care pe 22 decembrie, aflandu-se in balconul  Comitetul Central a fost la un pas de a  prelua puterea. Luase cuvantul Ilie Verdet si multimea l-a huiduit. A luat microfonul Iliescu si, de emotie (sau din obisnuinta) li s-a adresat oamenilor cu „dragi tovarasi“. Vacarm! Au inceput sa strige „Jos comunistii“. In aceste imprejurari, cand in difuzoare s-a auzit: „Sunt Sergiu Nicolaescu“ cei 400000 de oameni din piata au inceput sa scandeze in cor : „Sergiu, Sergiu“, un moment despre care artistul avea sa declare : «A fost un sentiment fantastic, cu siguranta cel mai emotionant din viata mea».

Sergiu Nicolaescu a scris mai multe cărţi pe tema Revolutiei.

Prima, „Un senator acuza”, publicata in doua editii (1996 si 1998), a fost urmata de „Cartea Revolutiei Romane decembrie ’89”- in 1999. In 2005, a publicat, „Lupta pentru putere. Decembrie – 1989” si „Revolutia. Inceputul adevarului”, apoi, in anul 2011 – “Mamaliga a explodat! Decembrie 1989”,  pe care autorul a scris-o ca raspuns pentru cei care se indoiesc de Revolutia Romana. La lansarea volumului, in martie 2011, Nicolaescu a spus ca participarea la Revolutie a fost „cel mai important lucru” pe care l-a facut: „Va rog sa credeti ca momentele respective au insemnat foarte mult pentru noi, si pentru mine a fost cel mai important lucru pe care l-am facut in viata mea. Romania, in momentul de fata, pentru mine, este o mare dezamagire. Si acest lucru a influentat aceasta ultima carte pe care am scos-o, in care, fara doar sau poate, transmit si cititorului aceasta cumplita stare prin care trecem in momentul de fata”.

Sergiu Nicolaescu a avut cinci mandate de senator, între 1990 şi 2012 si a activat mereu in cadrul Comisiei de Cultură, pentru 4 ani fiind preşedintele acestei comisii.

Marele regizor a scris si o carte autobiografica “Viaţă, destin şi film”, apărută la Editura Universitară, pe care eu n-am reusit inca s-o citesc. Documentarea pentru acest material are la baza exclusiv surse din domeniul online.

In decembrie 2007 Nicolaescu a avut un accident stupid.  A cazut pe scari, si si-a spart capul. I s-a format un hematom si a paralizat. Si-a pierdut toate facultatile, mentale si fizice. A fost operat pe creier de doua ori. Medicii nu credeau ca-si va mai reveni. Cu o perseverenta uimitoare a luat totul de la zero, invatand sa mearga din nou, sa vorbeasca. …”Imi repetam in cap „Desteapta-te, romane“ si ma chinuiam sa-l recit, ma gandeam la colegii mei de regie si asa am pronuntat primele nume: Blaier, Pita, Mihu… La 78 de ani am invatat sa scriu din nou… nu mai stiam nimic… era o senzatie cumplita”,  isi amintea regizorul.

Adevărat luptător atât în viaţă, cât şi în filmele sale, dupa ce şi-a revenit a lansat pe piaţa cinematografică, la 11 aprilie 2008, un nou film din seria comisarului Moldovan, ”Supravieţuitorul”, care nu s-a bucurat de acelasi succes ca predecesoarele din serie. Cei care l-au cunoscut spuneau ca Nicolaescu se schimbase. Era tot timpul nervos, nu mai avea rabdare.

Ca si traseul profesional, sfarsitul vietii lui Nicolaescu a fost unul controversat.

În 2009, a fost operat laparoscopic de colecistită acută, de o echipă de medici din cadrul Spitalului Elias din Capitală.

La sfârşitul lunii aprilie 2010, Sergiu Nicolaescu a fost internat la Spitalul de Urgenţă Floreasca, după ce a căzut (tot) pe scări şi s-a lovit  la frunte. Desi nu şi-a pierdut cunostinta iar investigatiile au aratat ca nu era vorba despre o lovitura foarte grava, dupa sutura plagii medicii au decis ca artistul trebuie sa ramana internat.

În februarie 2011, regizorul a acuzat unele probleme de sănătate (n-am aflat ce fel de probleme), fiind internat pentru câteva zile la Spitalul Elias.

Pe 6 decembrie 2012, Sergiu Nicolaescu a fost declarat cetatean de onoare al municipiului Targu-Jiu. In aceeasi zi, a fost inaugurat si un cinematograf care-i poarta numele. Cu acest prilej marele artist a declarant: „Ceea ce am facut in viata, in primul rand, a insemnat munca. Am facut peste 60 de filme, am 135 de milioane de telespectatori in Romania si peste un miliard de telespectatori in lume… Intotdeauna am spus cu mandrie ca sunt nascut in Targu-Jiu… Pentru mine filmul a insemnat ceea ce era mai important in viata. Existenta mea”, a spus atunci Sergiu Nicolaescu.

Pe 12 decembrie 2012, de la tribuna Senatului si-a anunţat retragerea din viaţa politică cu un mesaj emoţionant: … “Vreau să vă spun un sincer „La revedere!” şi vreau să vă spun în acelaşi timp „La mulţi ani!” şi Sărbători fericite”. „Mai am puțin de trăit și mi-am dorit să termin în profesia mea. Pentru acest lucru n-am mai participat la alegeri”…

A fost aplaudat de toti cei prezenti, desi cu unii dintre ei avusese divergente cu caracter politic. Un semn ultim de consideratie si respect.

Inainte de Craciunul din 2012, în timp ce mergea spre garaj, Nicolaescu a căzut din nou şi a suferit un traumatism toracic fisurandu-si câteva coaste.

Cadre medicale de la Spitalul Elias au declarat ca la 28 decembrie 2012 a fost operat laparoscopic de… peritonita (!?!). Intervenţia chirurgicală, a comunicat unitatea medicala, a decurs normal, fiind impusă de evoluţia clinică din ultimele 24 de ore, în contextul unei afecţiuni digestive cronice benigne cunoscute.

Cineastului i-a placut sa moara in aproape toate filmele. S-a lasat ucis in majoritatea filmelor sale, dar, la câteva zile dupa operatie, la 3 ianuarie 2013, orele 8:20,  intr-o dimineata de joi, moartea avea sa vina in realitate. Sergiu Nicolaescu – omul, chiar a murit în urma complicaţiilor cardiace şi pulmonare severe, care nu au răspuns la tratamentul intensiv aplicat.

„Am aflat cu tristete si m-a cutremurat aceasta stire, mai ales ca ieri dupa-amiaza am vorbit la telefon cu sotia lui Sergiu Nicolescu. Urmaream starea lui la spital. Mi-a povestit de Craciun despre accidentul acela, a alunecat pe gheata si si-a fisurat niste coaste. Eu credeam ca asta a fost cauza internarii sale. Am aflat ca de fapt a avut o peritonita … si de la sotie am aflat ieri ca dupa operatie a avut o evolutie mai complicata. Ieri dimineata s-a simtit mai rau, dar dupa-amiaza si spre seara se ameliorase situatia lui. Speram ca azi poate o sa-i fac o vizita, insa m-a luat prin suprindere aceasta veste tragica”, a spus Ion Iliescu.

Sergiu Nicolaescu a murit la varsta de 82 de ani si a fost incinerat. Ideea incinerării lansata suspect de tarziu ca dorință a maestrului, – a starnit agitatie indoieli si dezbateri contradictorii, nefiind pe placul multora, inclusiv al Bisericii Ortodoxe Române.

Danei i-a ramas intreaga avere a cineastului: 3 case si 2 terenuri insumand  un milion de euro, precum si 13 conturi bancare insumand 400000 de euro.

La sase luni de la moartea lui Sergiu Nicoleascu, un scandal fara precedent arunca in aer lumea artistica si nu numai. Iolanda – sora regretatului regizor sustinea ca fratele ei nu a vrut sa fie incinerat, vaduva lui hotarand acest lucru. Despre acest subiect a vorbit si poetul Corneliu Vadim Tudor care a lansat si acuzatia de malpraxis asupra medicilor  de la Elias care l-au  avut in grija pe Nicolaescu: „Marii doctori au facut multe greseli. Ei au spus ca a fost operat de peritonita si ca asta a fost cauza decesului, dar nu este adevarat. La internare au spus ca o coasta i-a intepat plamanii si el a acumulat lichid acolo. 48 de ore l-au plimbat dintr-o parte in alta, fara sa il bage in operatie. Cand au vazut ca are puroi in stomac au decis sa il opereze (ca la NASA), laparoscopic, in loc sa taie si sa elimine sangele de acolo. Acel spital se transforma incet-incet intr-o uzina a mortii. Acolo s-au stins si Eugen Barbu si Adrian Paunescu„, a spus Corneliu Vadim Tudor la RTV.

La aflarea vesti despre moartea artistului, Petre Roman declara: „L-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu atat inainte cat si dupa Revolutie si m-am simtit foarte aproape de omul acesta. Ne raman pentru eternitate, pot spune, creatia sa, rolurile sale, maiestria sa regizorala, toata filmografia sa de dinainte si de dupa Revolutie. imi pare foarte rau de disparitia lui, dar ne ramane minunata lui creatie”.

“Vestea cutremuratoare a trecerii in nefiinta a uneia dintre cele mai mari valori a Romaniei, maestrul Sergiu Nicolaescu, marcheaza finalul trist al unui capitol din istoria noastra. Un capitol care s-a intins peste generatii, care a inchegat spiritual poporul roman si care a insemnat mult mai mult decat un indelung moment de aur al cinematografiei romanesti”, a spus Victor Ponta.

Iata si un fragment din mesajul de condoleante transmis de Traian Basescu: ”Maestrul a fost nu doar un mare regizor, scenarist şi actor, ci şi un creator de şcoală pentru ceea ce astăzi numim, cu atât de multă mândrie, cinematografia românească.…a dat dovadă de un talent excepţional, pe care a ştiut să-l cultive prin muncă şi dăruire, prin entuziasm şi vitalitate, trăsături care aveau să se regăsească în toate creaţiile sale cinematografice. Filmele sale fac parte nu numai din cultura românească, ci au fost înscrise demult în istoria cinematografiei mondiale”.

……………………………………………………………………………………………………

Gasesc portivit sa inchei aceasta evocare intrebandu-ma si intrebandu-va: Sergiu Nicolaescu a fost un geniu? Raspunsul meu este ca a fost un om, cu bune si cu rele, iubit si detestat, foarte inzestrat dar, mai ales, foarte muncitor. Ce putem invata de la Sergiu Nicolaescu? Raspunsul meu este unul singur: Tenacitatea. Voi ce parere aveti?

13 aprilie 2020

Luca Pitesteanu’

8 aprilie 2020
luca-pitesteanu Personaje si personalitati 1

Francisc Munteanu – o viata ca o poveste dintr-un film de aventuri

Francisc Munteanu a fost omul care a scris atat de mult, despre care s-a scris foarte putin, fata de cat ar fi trebuit ,,, si e pacat, zic eu, ca multi oameni din generatiile tinere nici macar n-au auzit de el. Acesta este motivul principal pentru care am hotarat sa scriu cele care urmeaza.

Probabil că multora, numele sau nu le este familiar. Nu e de mirare, insă Francisc Munteanu sau Franţ, cum îi spuneau apropiaţii, a fost o figura proeminenta a cinematografiei româneasti. A fost scriitor, a devenit scenarist, iar apoi regizor, regăsindu-se ulterior, concomitent în cele trei posturi.

Cea mai populară dintre operele sale este, fara indoiala,, serialul  „Pistruiatul“ pe care l-a realizat pentru Televiziunea Română, reluat cu succes şi astăzi, a cărui regie îi este deseori greşit atribuită prietenului său Sergiu Nicolaescu. Voi aminti aici ca adevaratul regizor al cunoscutului serial a organizat o preselecţie, cu vreo 500 de băieţi, între 10 şi 15 ani pentru rolul Pistruiatului, descoperindu-l astfel pe Costel Baloiu.

Colaboratorii sai spuneau despre Frant, ca vorbea bine româneste dar avea un vag accent unguresc, ca era si simpatic dar si exigent si ca îsi putea permite sã vinã la lucru oricând, adica ii displacea trezitul preá de dimineata.

Ion Dichiseanu, unul dintre actorii preferaţi ai marelui regizor spunea: „Ce om minunat, Francisc Munteanu, cât de mult îi datorez! … Un om cald, deschis, cu umor şi spirit de echipă. Nu mai vorbesc de talent. Era o plăcere să joci sub bagheta lui, ştia să vorbească cu actorul, ştia cum să-l îndrume, îl lăsa liber, nu-i impunea, neapărat să facă aşa cum credea el că trebuie…

Prima dată cei doi s-au întâlnit la Buftea si actorul isi aminteste: …  «aşteptam proba de filmare la « Dincolo de barieră ». S-a uitat în direcţia mea şi a zis: «Hai, Belmondo, vino să-ţi dau textul!» Nefiind obişnuit cu felul său de-a fi, am întors capul. «Nu tu, ma’,  ăla dichisitul»”

Cu aceiasi nostalgie, amintindu-si despre inceputurile sale in cinematografie, Constantin Vaeni, cel care avea sa devina la randul lui regizor, povesteste despre Francisc Munteanu: ‘’Broască”.. îmi spunea, ori de cite ori dădea cu ochii de mine, pe la diverse filmări prin Bucuresti la care mă trăgea ața … rîdea de mine, cu drag, zicîndu-le celor din preajmă : îl vedeți?.. ăsta se uită la cadru ca broasca la libelulă … lasați-l, mă, şi pe el să bage un ochi în aparat „.

Francisc Munteanu s-a nascut pe 9 aprilie 1924 in Vetel, azi in judetul  Hunedoara, intr-o familie modesta, si din cauza saraciei a inceput sa lucreze de la o varsta frageda. Scoala  a facut-o in Timisoara si Orsova. Nevoit sa se intretina va avea mai multe  slujbe, lucrand ca  ucenic lacatus si muncitor la o fabrica de ciocolata de la Resita – in timpul razboiului, sau ca ucenic la un pictor de firme din Budapesta.

In paginile romanului memorialistic „Disciplina dezordinii“ Titus Popovici a relatat multe dintre aventurile din tinereţea prietenului si colaboratorului său Francisc. Voi aminti si eu, foarte pe scurt, cateva dintre acestea:

Intre anii 1943-1944 a fost marinar si a condus un slep al flotei germane pe Dunărea plina de mine magnetice.  Pur si simplu a avut noroc sa traiasca.

In timp ce la Bucuresti la 23 August 1944 se intorceau armele impotriva nemtilor, tanarul Francisc se afla la  Budapesta. Va fi luat prizonier mai intai de trupele germane, apoi, la inceputul anului 1945 (intr-un mod realmente stupid), de cele sovietice, fiind internat într-un lagăr de prizonieri, de unde a evadat ascunzandu-se in casa familiei unei fete, Ilonka.

Pe Ilonka o cunoscuse in urma cu vreo jumatate de an, pe cand lucra pe slep. A dus-o odată pe Dunăre, până la Tulcea. Pe drum, Francisc si-a pus in valoare farmecul irezistibil, a sedus-o si Ilonka a ramas insarcinata.

Era criza, i se nascuse copilul si avea nevoie de hrana. Tuturor le era greu, dar  el era inventiv si descurcăreţ, calauzit de curajul inconştienţei. Avea pasaport de apatrid si făcuse rost si de un fel de atestat de traducător, cu ştampila falsă a Comandamentului Sovietic al Budapestei. Nu ştia ruseşte ci invatase doar putin  bulgareste din carciumile de pe malul drept al Dunării. “Furase” ceva meserie in vremea cand fusese ucenic de pictor si pictase un portret al lui Stalin si-l facuse sul. Oriunde pleca lua portretul sub brat. Cu cele trei efecte, Francisc pacalise multe patrule de pe strazile Budapestei, prezentandu-se drept pictor apatrid sau traducator. Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, intr.-o zi, un ofiter i-a rupt portretul şi i-a spus: «Uje tî ne hudojnik ( Acum nu mai eşti pictor!)» şi  asa tanarul Francisc a devenit prizonier de război. A fost impins  intr-o coloana masiva de prizonieri care se indrepta în marş forţat catre uriaşele pivniţe de vinuri de lângă Budapesta, întinse pe zeci de kilometri, care fusesera transformate in punct de tranzit pentru prizonierii civili. Acesta este cel de-al doilea mare cosmar al vietii sale, dupa slalomul cu slepul pe Dunarea plina de mine magnetice. Pivnitele intunecate erau inundate de vinul care curgea din butoaiele lovite de gloante.  Din cauza aglomeratiei fiecare era nevoit sa se usureze in locul in care se afla si prizonierii stateau efectiv cu picioarele in vinul amestecat cu excremente.  Duhoarea era de nesuportat si cum tranzitarea pivnitelor uneori dura chiar si doua saptamani, foarte multi nu rezistau. De fapt aceasta era si o metoda de triere. Numai cei care-si demonstrau rezistenta urmau sa fie dusi sa munceasca fortat pentru a reconstrui Uniunea Sovietica.

Dar soarta viitorului scriitor avea sa-i fie favorabila si de data asta. Iata cum povesteste Titus Popovici aceasta intamplare: „După câteva zile de zăcut în beznă şi putoare au fost scoşi în paturi de puşcă pe o câmpie acoperită cu zăpadă orbitoare în razele unui soare necruţător. Francisc a suferit atunci o ardere de retină. Ani de zile după aceea, cea mai mică rază de soare îi provoca dureri insuportabile. (…)

A reusit sa fuga destul de repede pe campul inzapezit . Dar aventura nu avea sa se incheie. „A doua zi şi-a luat soţia şi copilul si-au plecat la gară. Au stat ascunsi într-un vagon de marfa dintr-un tren cu care Francisc spera sa ajunga la Viena. Dar trenul a ajuns la Arad.  Cat a durat chinuitoarea calatorie, Franţ s-a hrănit cu laptele nevestei sale de 19 ani. Un soldat sovietic beat, care i-a vazut, a vrut s-o violeze pe Ilonka. S-a iscat o bataie si soldatul l-a lovit pe tanarul sot cu patul pustii. Atunci Francisc a pierdut toţi dinţii dar a reusit să-l arunce pe soldat din trenul aflat in mers.

La Arad, pe peron, un tovaras care recruta viitori membri ai  Partidului Comunist, ii promite ca daca va semna o adeziune, va primi cu siguranta o slujba si o locuinta.  Francisc semneaza imediat. Locuinta care i s-a repartizat a fost de fapt un spaţiul dintre peretele si  spatele ecranului  cinematografului «Urania».

A locuit luni de zile acolo, cu sotia sa si copilul lor. Ca sa-si castige existenta a început să picteze, portrete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Portrete mari, de câte 10 metri pătraţi. Comenzile erau din ce in ce mai multe, si, ca sa le poata onora, a angajat cativa ucenici. Adica devenise exploatator. Tovarasii au aflat si  l-au exclus din partid, insa Francisc a avut si de data asta noroc. Se apropia sarbatoarea de 7 Noiembrie şi era mare nevoie de tablouri si panouri. Asa ca a doua zi a fost rechemat in partid.

1945. Se termina razboiul. In viata lui urmeaza un alt capitol. Diferit. Francisc Munteanu incepe sa scrie in presa destanga a vremii, initial la revista “Orizonturi noi”, apoi devine redactor la ziarul aradean “Patriotul”, muncind in paralel la o tesatorie. La inceputul anilor ’50 primeste un post de inspector general al Directiei Teatrelor din cadrul Ministerului Artelor si Informatiilor si debuteaza, ca dramaturg, cu piesa “Sabotaj” pe scena Teatrului National din Bucuresti. I se ofera functia de director general al teatrelor, cu sediul la etajul al II-lea al hotelului «Ambasador». Aici il cunoaste pe Titus Popovici, cu care avea sa colaboreze in domeniul literaturii si cinematografiei, tot restul vietii. Dealtfel cei doi debuteaza impreuna in 1951, cu volumul de proza scurta „Mecanicul si alti oameni de azi”.

1954 este un an bogat in evenimente pentru Francisc Munteanu. Publica nuvela “Lenta”, inspirata din realitatile satului nou, si romanul “In orasul de pe Mures”, in care abordeaza tema industrializarii socialiste. Plin de ambitie, ca sã câstige bani multi, incepe se sa scrie si scenarii de film si, curand, incepe si activitatea de regizor la Studiourile Cinematografice „Buftea”.

Devine un om bogat. Ca si principalul lui colaborator, Titus Popovici, Francisc Munteanu traia acum intr-o locuinta de lux, avand tot ce dorea si scria “in conditii omenesti”.

Opera sa literara este impresionanta: peste 30 de volume de romane si nuvele, fara a socoti si traducerile.

Reprezentative sunt: “Profesorul de muzică”, “Pistruiatul”, “Lenta”, “În orașul de pe Mureș”, “Statuile nu rad niciodată”, “Reîntoarcerea” , “Prințesa din Sega”, “Scrisori din Calea Lactee”.

Din cele peste 20 de scenarii de film semnate de Francisc Munteanu, amintesc : “Valurile Dunării”, “La patru pași de infinit”, “Sfînta Tereza și diavolii”, “Pistruiatul”, “Roșcovanul”, “Pruncul, petrolul și ardelenii”, “Pădurea de fagi”.

Scrierile sale oscileaza intre registrul ideologic si registrul eroic si, daca nu au subiecte privitoare la constructia socialismului, se refera la intamplari si conflicte neobisnuite din anii razboiului si ai regimului fascist, putand alcatui o cronica neorealista, de mari dimensiuni istorice, cu tuse autobiografice amintind deseori de suferinte si de lupta pentru supravietuire. Aceste scrieri fac din Francisc Munteanu un scriitor reprezentativ al deceniului sase.

“Pistruiatul”, “Roscovanul”, “Vară sentimentală”, “Tunelul”, “Duminică în familie” sunt numai cateva dintre cele 20 de filme pe care le-a regizat.

Se poate spune despre Francisc Munteanu ca si-a cladit succesul cu propriile maini? Eu cred ca da. Cred deoarece in tinerete el nici nu indraznea sa se gandeasca la o cariera literara sau regizorala. A inceput sa scrie  pentru a supravietui. A muncit foarte mult. Si a reusit.

S-a nascut intr-o zi de  aprilie si a murit tot intr-o zi de aprilie.

Francisc Munteanu a murit pe 13 aprilie 1993 la Bucuresti si a fost incinerat.

9 aprilie 2020

Luca Pitesteanu’

22 octombrie 2019
luca-pitesteanu LIRICA si SPIRITUALITATE

Fashion

Mondene circumstante,

Intrigi si arogante,

Emotii si sperante,

Vremelnice-aliante.

Ambitii contagioase,

Polemici fabuloase,

Argumentari taioase,

Regrete si angoase.

Dileme puerile,

Lamentari inutile,

Insinuari subtile,

Manipulari abile.

Iluzii, consternare,

Prejudecati, candoare,

Minciuni, dezavuare,

Declin si renuntare.

22 octombrie 2019

Luca N Intrigatu’

21 octombrie 2019
luca-pitesteanu Politica in tara lucrului bine facut

Politica in tara lucrului bine facut

Minune! Marele Mut a inceput sa vorbeasca.

Dupa un concediu petrecut in tihna, care dureaza de la inceputul mandatului, Presedintele a prins glas si a devenit foarte activ. In discursurile de campanie sustine ca pentru a-si indeplini obiectivele are nevoie de cel de-al doilea mandat. Nimic neasteptat!
Intotdeauna, spre deosebire de multi, am afirmat despre consilierii lui KWI ca sunt foarte buni, ‘’stiu carte” si lucreaza ca la carte. Chiar si manipularile strecurate in discursurile scrise pentru Inaltimea Sa sunt urzite strict dupa “retetele” din manuale. Cele cateva gafe pe care le-a comis in putinele cuvantari din timpul mandatului nu sunt rezultatul nepriceperii consilierilor si functionarilor din Administratia Prezidentiala ci (numai) al incapatanarii Presedintelui (inca) in exercitiu.
Am observat ca, desi putea sa-l numeasca pe Orban imediat dupa aflarea rezultatul motiunii, rezultat pe care lasa sa se inteleaga ca-l cunoaste inainte de votul motiunii, n-a facut-o. A mai asteptat cateva zile. Nu ca, in general, nu e un tip grabit cand e vorba de luarea deciziilor…
De vreo saptamana s-au vehiculat ,,pe surse” cel putin cincisprezece variante (de componenta) a viitorului executiv. Numai cei naivi isi pot inchipui ca aceste versiuni “au scapat la presa” intamplator. Scopul a fost testarea reactiilor eventualilor parteneri de guvernare si (cu mult mai putin) a opiniei publice.
Sigur ca pentru a justifica faptul ca n-a facut nimic (concret) in mandatul care (i) se termina curand, KWI aduce ca argument “imbatabil” lipsa “Guvernului Lui”. Pe de alta parte, cu viclenia care-l caracterizeaza, la comunicarea oficiala a desemnarii Primului Ministru, acelasi KWI a afirmat ca Guvernul pe care-l va propune alesul Orban va fi unul de tranzitie. In consecinta noul organism guvernamental nu va putea sa rezolve preá multe dintre problemele sociale, economice, administrative, din educatie, sanatate, sau justitie “mostenite”. Adica electorul (fraierul), in caz ca va fi dezamagit (si va fi) nu va putea sa-si manifeste nemultumirea si dezaprobarea fata de activitatea noului guvern pentru simplul fapt ca acesta “va incerca dar nu promite” … deoarece nu va avea timp si (fie vorba-ntre noi), nici nu prea are cu cine. Sau are: Catu, Turcan, Gorghiu, Alexandrescu … Anisie … (Vai!!!) …
Oricum, obiectivul principal al “Guvernului Lui” este organizarea in bune conditii a alegerilor prezidentiale (adica sprijinirea candidatului KWI). Celelalte “obiective” sunt trecute la categoria“si altele”. KWI nu doreste sa mai castige un mandat pentru a contribui la rezolvarea problemelor romanilor ci numai sa mai castige un mandat, punct.

Avem un Presedinte sas si un Prim ministru pe jumatate maghiar. Atat s-a putut!

Degeaba afirma ca este presedintele tuturor romanilor, incercand sa dea impresia ca ii pasa de soarta lor. Nu-i pasa! Lui ii pasa numai de el. Romani sunt si pesedistii cu care presedintele se declara in razboi deoarece ai dracu’ pesedisti nu-i impartasesc convingerile. „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră” sunt vorbele lui Stalin folosite ca explicatie a vanatorii dusmanilor. Iata ca Iohannis adopta o ideologie de dictatura a minoritatii bazata exact pe aceasta lozinca. Aceasta pozitie – un real demers antisocial de instaurare a urii este cu atat mai periculoasa cu cat este exprimata in discursul electoral si poate reprezenta un precedent de o agresivitate greu de stapanit.

“Ludovice, nu te lăsa ameţit de aburii victoriei la europarlamentare că rişti să-ţi pierzi permisul de conducere” – Traian Basescu

Pentru a se “insuruba” in gratiile Presedintelui si a-l convinge de loialitate “neconditionata”, Orban (Sica-Mandolina sau Organ, cum a aparut scris de mai multe ori, intr-un document trimis de Elena Udrea membrilor unei comisii de ancheta din Parlament) era, nu demult, si mai explicit, cerandu-le liberalilor “sa puna parul pe alesii locali ai PSD”.

PNL nu are in acest moment nici jumatate din numarul de voturi necesare pentru a trece executivul.

Dupa trecerea motiunii, care i se datoreaza in mare masura, Orban se considera “mana dreapta” a lui KWI si, in disperarea de a alcatui si a “trece” noul Guvern, negociaza chiar (si) cu reprezentantul PMP-ului, un partid incropit la comanda lui Traian Basescu, din demisionari din PDL ( cei mai importanti fiind Elena Udrea si Toader Paleologu, langa care au mai aparut Cristian Diaconescu, Siegfried Muresan, Cristian Preda…) si prin fuzionarea cu UNPR-ul lui Gabriel Oprea. Numai oameni ‘’de calitate’’, care au facut mult ‘’bine’’ acestui popor.
Din aceiasi dorinta arzataore (sau/si sarcina primita de la KWI) de a “trece” Guvernul, Orban mai negociaza si cu Barna, Ponta, Hunor si Tariceanu. Acestia sunt actualii adevarati brockeri de putere. Presedinti ai unor partide care, stiind ca fara ei nu se poate, se vor lasa convinsi cu greu de noul premier. Ei il vor santaja in stil mare punandu-i fel de fel de conditii. Vor fi condiții greu de acceptat (fiind diferite de la partid la partid) dar pana la urma, vor fi acceptate iar Guvernul incropit va trece.
In privinta mentinerii statutului de “mana dreapta”, insa, Orban se inseala amarnic. Imediat dupa ce-si va vedea realizat planul de a castiga un nou mandat, Presedintele se va descotorosi de el. Si Rares Bogdan sta ‘’la panda’’ pana ce va aparea “oportunitatea”… Obedienta lui fata de KWI va da rezultate, E bine-vazut de Merkel si nu numai, deci va avea si sustinere externa.
Politica actuala a PNL-ului se rezuma la diseminarea celor doua idei pe care (in lipsa de altceva) le foloseste in mesajele sale seful (stapanul) lui Orban – KWI: “anticorupție” si “jos ciuma roșie!”. Principiile si valorile liberale traditionale sanatoase, solide altadata, palesc, impinse mai demult in derizoriu chiar de PNL-isti, care le mai amintesc (vag) in discursurile lor sforaitoare. Noi vom face, … vom drege …

Oastea de stransura.

Orban a incercat prin toate metodele (si a reusit) sa mobilizeze toate fortele politice impotriva guvernului Dancila. De aici rezulta ca este un bun organizator. Dar abia acum incepe adevarata batalie si aceasta va necesita un si mai mare efort.

Guvernul trebuie sa treaca si va trece.

Daca nu trece acest Guvern, candidatura lui KWI e in mare pericol.
Pentru Orban cea mai buna dintre variante ar fi cedarea cate unui portofoliu fiecarui partid din actuala opozitie (PSD nu intra in calcul). Numai ca in afara de Hunor si Tariceanu, lupii tineri, infierbantati si hamesiti vor dori mai mult. Va fi un razboi al nervilor, de anduranta. Va fi greu, cu siguranta, pentru noul premier sa-i multumeasca pe toti si dupa prima saptamana de negocieri va incepe sa faca multe concesii. N-are incotro. Este (totusi) de apreciat intentia declarata de a reduce numarul de portofolii ministeriale. Un guvern “suplu” poate, repet: poate, fi mai eficient, este mai usor de condus, este la moda in Europa. Ce mai, aceasta este o solutie rezonabila si care face sens. Dispar (oare?) Dancila si ministrii sai, unii dintre acestia fiind incompetenti “cu acte”.

Despre PSD, numai de bine.

Desi dupa rezultatul motiunii au avut unele momente de ezitare si au si revenit asupra unor declaratii date la cald, PSD-istii actioneaza in liniste dar ferm. Nu vor sustine “Guvernul Lui”.
Candidatul lor nu mai este Dancila cea de acum cateva luni, cand era perceputa ca o tantica de treaba, timida si putintica la minte. Dimpotriva. Dintre toti candidatii la presedintie, ea are o evolutie cu mult peste asteptari. Pentru multi oameni (echilibrati, dealtfel) un presedinte nu trebuie sa bubuie de desteptaciune, ca de-aia are o armata de consilieri, ci sa fie integru, modest, serios, bine intentionat. Si Dancila se incadreaza in acest tipar.
Ea a avut indrazneala sa-l provoace la “un dialog” pe ditamai Presedintele in exercitiu. Buna figura, zic eu, dar riscanta. Putin probabil, insa, ca actualul locatar de la Cotroceni sa raspunda acestei provocari. Daca o va face, s-ar putea sa asistam la un spectacol reusit.
Liviu Dragnea cand va iesi din puscarie nu va mai avea influenta. Poate nici chef sa revina in politica mare.
… Oricum, PSD-istii nu si-au spus ultimul cuvant.

De-o fi unul, de-o fi alta, ca vor fi vanturi sau ploi …
Le vom lua in piept pe toate…  Ca nu-i bine pentru noi!

Luca Pitesteanu’
18 octombrie 2019

25 aprilie 2019
luca-pitesteanu LIRICA si SPIRITUALITATE

Balada pacatosului fara duhovnic

Nu mi-a fost scris usor sa vietuiesc

Dar soarta nu mi-am pus-o pe taraba

Stiind ca n-am fost vrednic sa sfintesc

Locul, precum fac oamenii de treaba.

Am fost iscoditor si vanitos,

Istet, naiv, mereu indragostit,

Marinimos, ursuz, capricios,

Am admirat, si-am si dispretuit.

De multe ori am fost nesuferit,

Orgolios si neinduplecat.

Invidiat am fost, dar si iubit

Si-ntotdeauna greu de ignorat.

Fariseismul m-a scandalizat,

Demagogia, setea de putere,

Ca voi cunoaste Raiul, am sperat,

Cel mai misterios dintre mistere.

Pacate am facut, desigur, multe

Si cu mult mai putine fapte bune

Dar cine marturia sa-mi asculte

Acum, cand totul e desertaciune?

25 aprilie 2019

Luca N Ignoratu’