“Hai sa mai beeem un Neeess

Ca sa mai sacpam, scapam de stres.”

                         Cantec corporatist

       Activitatea profesionala ne plaseaza deseori  in circumstante dificile sau paradoxale care ne dau o stare de  cautare, agitatie si disconfort. Nu putem sa fim nepasatori, impasibili la presiunea la care zilnic suntem expusi si supusi si care ne poate secatui de energie si de resursele de adaptare. Pericolul de a ne simti depăşiţi de sarcinile si problemele pe care le avem la serviciu e mare. Zilele ne par scurte si putine, termenele scurte si multe. Simtim ca timpul nu ne mai ajunge sa ne ocupam cum se cade  de noi si de cei din familie sau din grupul nostru de prieteni. Numai pana la ziua de salar avem sentimentul ca mai e o vesnicie…

   In fiecare zi venim cu sentimentele noastre  negative şi pozitive de la serviciu acasă şi invers. Nu intentionez sa fac acum o proportie intre aceste sentimente dar am convingerea ca cei mai multi dintre noi nu se simt coplesiti de sentimentele cele mai inaltatoare si nobile.

   Obosim. Simtim cum devenim mai vulnerabili. Si de parca n-ar fi de ajuns oboseala de care ne ‘imbolnavim” la serviciu, ne mai imbolnavim si de la fumat, de la telefon, de la invidie si chiar de la castraveti. Omul e cel mai vulnerabil si stresat dintre  animale.

    Incepem sa dormim mai prost si mai putin, devenim mai retrasi, simtul umorului ne scade.   Incepe sa ne scada si stima de sine, devenim mai impulsivi si mai ingrijorati. Nu mai putem avea randamentul obisnuit si incercam sa ne realizam atributiile ramanand peste program, ca sa lucram (si) in afara lui. Nu din loialitate pentru firma ci pentru ca stresati fiind peste masura, ajungem la concluzia neplacuta ca  timpul nu mai are rabdare cu noi.

   Stiu povestea cu cantitatea optima de stres si efectul ei benefic, care ne provoaca sa ne depasim limitele, dar stiu ca si factorii de stres  care se inmultesc mereu si care ne asalteaza zi de zi, ne marcheaza (de multe ori) iremediabil, existenta. Acesta, despre care scriu acum, este stresul acela acumulat, in stare sa ne aduca la epuizare emotionala dandu-ne sentimentul ca cerintele de la locul de munca sunt istovitoare si nerealiste si care ne poate usor compromite cariera.  Mi s-a intamplat nu demult sa trec printr-o astfel de stare.   

   Mi-a fost foarte greu sa ma reculeg si sa incerc sa reintru in starea normala. Nici acum nu stiu daca am reusit in totalitate, dar, ce stiu sigur este ca existenta celor de acasa si responsabilitatea pentru ei, insotite de sfaturile unor prieteni m-au obligat la o noua atitudine. Mi se parea nedrept ca desi munceam foarte mult si in credinta, ajunsesem sa ma indoiesc ca sunt apreciat cum se cuvine. Desi ajunsesem la capatul puterilor si eram coplesit de sarcinile care se revarsau asupra mea in fiecare zi, simteam cum pierd controlul asupra a ce faceam la serviciu in fiecare zi, in mod obisnuit. Desi nu sunt un tip superficial, avand un timp atat de comprimat, nu mai reuseam sa-mi fac treaba la calitatea pe care chiar eu o impusesem.  Nu mai eram eu si trebuia sa fac ceva. Aveam nevoie de un plan dar tot din lipsa timpului nu l-am mai facut. Totusi am inceput prin a incerca sa-mi evaluez rezervele de energie, adaptabilitate  si optimism. Erau jalnice. Despre bani, nu mai vorbesc. Marturisesc insa ca am descoperit ca mai am urme de mandrie si chiar si un pic de egoism. Cam cu atat mai ramasesem. Si mai aveam ceva: mai aveam (lucrul cel mai important) prieteni. Simteam nevoia discutilor ca de la om la om cu prieteni cu care demult nu ma mai vazusem si nu mai vorbisem nici macar la telefon. Mi-am amintit cum si ei, la randul lor au apelat la mine din nevoia de a-si spune pasul si de a-mi cere un sfat in unele situatii limita aparute in vietile lor. Trebuia sa ies din transa. Am inceput sa ma intalnesc cu prieteni vechi si buni si sa le cer sfatul la o bere. Am apreciat faptul ca inca le mai pasa ca am (si) probleme.

Doamne, comunicarea este sfanta! Prietenii mi-au amintit (ce ciudat suna) ca am o familie frumoasa si iubitoare, ca am inca prieteni multi si adevarati, ca stiu si pot sa fac (si) lucruri pe care altii ar fi incantati sa le poata face. Mi-au sugerat, unii in modul cel mai direct,ca trebuie sa fiu mai atent cu mine insumi, sa ma respect  mai mult, sa ma bucur de lucruri carora nu le mai acordam prea mare importanta. Mi-au amintit de Dumnezeu si de faptul ca (si) El ma iubeste. Urmandu-le sfaturile am descoperit avantajul de a aprecia micile mele reusite profesionale, oricat de marunte, dupa efortul pe care l-am facut pentru a le obtine si nu m-am mai gandit ca pentru altii realizarea lor este (poate) o bagatela. Pentru a economisi timpul, am inceput chiar sa invat sa refuz, lucru care mi se parea aproape condamnabil. Am descoperit un lucru extraordinar. De cele mai multe ori, nu refuzam din egoism. Da, asta am descoperit… Despre tacere mi-am amintit ca poate fi cel mai potrivit raspuns pentru multe intrebari iar despre uitare ca este un bun pansament pentru suflet.  Mi-am impus sa nu ma mai joc de-a perceptia fina, pe care o consideram un atu si care defapt  imi insuma suspiciunile, sporindu-mi stresul. Am hotarat sa iau lucrurile ca atare.  Am lucrat la inlaturarea sentimentului de resemnare care ajunsese sa-mi determine si dirijeze modul de actiune. Mi-am dat astfel seama ca gandul si sentimentul sunt doua lucruri diferite, un gand dintre cele mai putin bune, poate usor sa dea nastere la suspiciune si sa determine un resentiment profund, puternic si coroziv, care sa-mi acreasca viata si de care chiar n-aveam nevoie. Mi-am amintit ca demult nu m-am mai plimbat in parc, ca am o bicicleta, ma rog, lucruri mici, omenesti, ca trebuie sa am grija si de starea MEA de sanatate, care, multumita lui Dumnezeu este inca buna.

Astfel am redescoperit ceva ce nu mai luasem in seama demult si anume trairea in armonie cu tot ce ma inconjoara. Sigur, mai am inca de lucru in acest sens, nu stiu  cat si daca voi continua demersul meu de armonizare dar stiu ca toate cele enumerate mai sus m-au readus pe o cale normala (poate si fireasca) pentru a rezista in continuare.

   Intentia mea nu este sa ma spovedesc, nici sa-mi ascund  micul egoism existential. Nu vreau sa demonstrez nimic. Imi asum subiectivismul. Nu am pretentia ca cele relatate vor avea vre-un ecou…

… Chiar am simtit ca sunt unele lucruri la care trebuie sa stii cand sa renunti si altele  care asteapta sa le (re)descoperi. Mie mi-a trebuit mult timp sa-mi dau seama…

… Pentru a putea construi in continuare nu  trebuie sa  te gandesti ca tot ce ai reusit sa faci cu ravna si seriozitate, poate fi stricat cu un gest sau o vorba a cuiva. Daca gandesti asa, nu vei mai construi nimic si sentimentul inutilitatii iti va intuneca viata.

   Evolutia omenirii e caracterizata de schimbări bruste, rapide, imprevizibile uneori, pofunde  si durabile. Constientizand imposibilitatea de a influenta majoritatea  acestor schimbari in acord cu dorintele si nevoile noastre devenim vrand-nevrand prea preocupati de gasirea si aplicarea unor  metode de supravietuire pe care le vrem normale si eficiente, neluand in calcul ca exista posibilitatea ca unele dintre problemele noastre (profesionale) sa se rezolve de la sine. Acestui lucru ii dam deseori o importanta exagerata, importanta noastra ca oameni lasand-o pe un plan secundar. 

   Suntem, fiecare dintre noi importanti iar importanta noastra creste odata cu puterea de a lupta cu viata (asa cum e ea). Ori, pentru a fi puternici nu trebuie sa uitam ca exista Dumnezeu, oameni dragi, colegi buni si simpatici, ( chiar si) sefi cumsecade si ca lumea (noastra) nu se rezuma (numai) la activitatea  profesionala. Nu traim ca sa muncim. Trebuie doar sa ne schimbam din cand in cand (atitudinea), fara a renunta la valorile noastre fundamentale. Partea frumoasa a vietii nu cred ca trebuie cautata doar  in munca. Nu este acolo dar poate fi (si acolo). Depinde cum privim lucrurile. Viata e scurta si e pacat sa ne batem joc de ea.

Luca N’ Spoveditu’