Impactul schimbarilor pe plan global asupra afacerilor, calitatii vietii si comportamentului uman

Populatia globului a atins cifra de 7 miliarde, schimbarea sociala s-a accelerat sporind presiunile de tot felul, intensificand declinul economic si accentuand problemele de supravietuire. Omul va deveni mult mai preocupat decat pana acum de gasirea modului optim de supravietuire. In curand pragmatismul va capata proportii nemaiintalnite.
Vom asista la o deplasare/migrare masiva a populatiei a carei majoritate va saraci in mod vizibil. Oamenii se vor refugia in tari in care situatia li se va parea mai putin tulbure. Stabilirea in „state” nu va mai reprezenta insa o tentatie, America, nemaiavand (nici ea) resurse financiare indestulatoare. Criza este de pe-acum evidenta si acolo. Nu va mai trece mult timp pana cand Statele Unite vor depinde de China iar daca nu va incerca o alianta cu Rusia si Turcia (utopica dar singura, dealtfel, varianta salvatoare), Uniunea Europeana isi va pierde autoritatea si va fi compromisa.
Nu cred ca ar trebui sa ne mire prea tare daca la un moment dat vom constata aparitia unor noi moderne si subtile forme de lagare de munca, administrate de nemti.
Politicile si strategiile vor trebui gandite pe termen scurt si revizuite mai des.
Legea va pierde teren in fata inventivitatii umane. Numai boii (conform proverbului) se vor opri in fata barierelor legale. Conflictul dintre minoritati, va degenera in violenta si in consecinta, intrunirea majoritatii va fi din ce in ce mai greu de realizat.Insasi principiul majoritatii, care a insemnat intotdeauna o sansa pentru cei saraci,(ei reprezentand majoritatea), va cadea in derizoriu existand chiar posibilitatea de a fi pulverizat…
Din cauza ca societatea a coborat in mod foarte periculos gradul de suportabilitate a normelor sociale, in dorinta sa de autoconservare, omenirea va deveni (instinctual) mult mai agresiva decat este in prezent .
Singur si lipsit de aparare, omul se va afla mai mult decat oricand in fata fortelor oarbe ale instinctului si ale agresivitatii. Multe dintre valorile acceptate ca esentiale vor fi rand pe rand rasturnate. Buna credinta si indulgenta (comportamentala) nu vor face exceptie si vor contribui sistematic si din ce in ce mai pregnant la instaurarea unui sentiment general de precaritate existentiala. Este insa posibila, chiar daca mai putin probabila si varianta in care (paradoxal), desi limita suportabilitatii acestei situatii grave va tinde catre zero, spiritul protestatar sa se diminueze si el simtitor, lasand locul unei apatii morbide, plina de egoism si lasitate, de natura sa elimine orice posibilitate de masificare din societate, cu consecinta deplorabila de asumare fatalista a unui destin potrivnic…
…Desi absolut totul va deveni posibil de vandut si de cumparat (chiar si unele dintre constiinte), profiturile se vor diminua simtitor…

Sistemul bancar acompaniat de cel corporatist a ruinat si continua sa ruineze viata omenirii. (Pana cand?)
Economia monetara va pune in pericol economia reala si nu cred ca e prea departe ziua in care va deveni certitudine faptul ca in acest haos, numai bancile vor avea sanse reale de supravietuire. Spun asta deoarece va exista intotdeauna speranta si  incercarea disperata a unei redresari economice, imposibila fara creditarea masiva a corporatiilor, care, lacome si inglodate in datorii, se vor lupta  de data asta chiar pe viata si pe moarte si  inghitindu-se una pe cealalta se vor imputina drastic…

…Existand o masa imensa si un aflux important de salariati framantati de indoiala si nesiguranta, sistemul salarial va inregistra un recul important. Omul va accepta cu incrancenare in schimbul muncii sale orice i se va oferi iar oferta nu va fi deloc generoasa, fiind afectata de inflatie, cresterea impozitarii, devalorizarea monedei si bineinteles de obisnuitele si (dovedit) ineficientele „taieri”. Salariatii vor fi foarte ieftini, saraci si usor de manipulat si santajat.
Spiritul de revolta se va „interioriza’’ facandu-i pe oameni sa injure (in gand) si sa continue sa munceasca, cu dintii stransi, intr-o continua frustrare. Puterea sindicatelor (cate/daca vor mai rezista/rezista) va fi neglijabila, fiind sabotata mai ales din interior. Metodele represive se vor diversifica si vor fi categorice si mult mai dure, capabile sa descurajeze orice (cat de mica) revendicare sau manifestare a nemultumirii.Pana la momentul, sper, destul de indepartat (peste vreo zece ani), cand si putinele corporatii ramase vor sucomba, stresul salariatilor lor va deveni cronic. Petrecandu-se prea tarziu,  actiunea categorica unita, la fel ca resemnarea personala, ma tem ca vor avea acelasi rezultat deplorabil. Soarta omenirii este, din pacate, pecetluita…
…Amintesc ca miscarea protestatara impotriva bancilor si a sistemului corporatist care a avut loc nu de mult pe Wall Street a avut ca unic rezultat arestarea TUTUROR celor 700 de manifestanti.
Este evident ca in aceste conditii dure si rezultatele activitatii din organizatii vor avea serios de suferit, din cauza scaderii interesului comun si al devotamentului real al salariatilor, „colectiv unit” sau „spirit de echipa” vor deveni in realitate doar niste simple asocieri de cuvinte, lipsite de substanta.
Organizatiile vor intampina mari dificultati in a pastra in colectivele lor loialitatea si coeziunea. Fiecare salariat va incerca sa ia pentru sine atat cat va putea si de pe unde va apuca, facind rabat de la orice principiu de corectitudine, clamat intens pe toate caile.
Desi invatamantul va fi cu mult mai scump si calitatea lui se va diminua continuu, investitia organizatiilor in pregatirea oamenilor pe care-i au deja (in spiritul pastrarii specialistilor formati), trebuie sa fie in permanenta un obiectiv prioritar. Avantajele acestei investitii nu vor aparea rapid, dar vor fi remarcate, uneori chiar remarcabile. Intr-o lume în care aproape totul e controlat de computere, efectele atacurilor cibernetice asupra computerelor din corporaţii, din armată sau din guverne se vor agrava si deoarece ca orice sistem nici sistemul cibernetic nu e perfect, mai devreme sau mai tarziu va trebui restartat(neputand sa fie nici distrus nici oprit in totalitate). Scriind, ma gandesc cu groaza la cat de straniu suna „”sistemul cibernetic nu mai poate fi oprit””
Cu tristete afirm ca la toate cele de mai sus se va ajunge in definitiv din cauza nepasarii fiecaruia dintre noi. Ghidandu-ne dupa zicala ca cel mai destept cedeaza (primul) vom ajunge sa traim toate efectele neimplicarii noastre.
Cam asa vad eu viitorul (apropiat). Astea sunt parerile (nu postulatele) pe care, cu buna stiinta am gasit de cuviinta sa le exprim aici desi stiu ca parerile trebuie sa fie expuse numai atunci cand sunt cerute. Imi asum inca o data riscul de a fi blamat.

Acest articol incarcat de pesimism se bazeaza, din pacate pe concluziile observarii starii de fapt si pe unele dintre lecturile mele despre fenomenele geopolitice si economice mai mult sau mai putin actuale.

Oricum, vom trai (cum vom putea) si vom vedea (ce vom mai apuca).  Nu ne mai ramane decat sa speram  ca nu vom asista la cozile formate in fata ferestrelor de la etajele superioare ale sediilor corporatiilor, cozi la care sa se aseze pentru a se arunca in gol, disperati, investitorii faliti, ca in timpul crahului din1929.
NOI TOTI AM ALES SA FIE ASA!!!…
Intregul nostru sistem etic trebuie foarte rapid reconfigurat astfel incat lasitatea sa faca loc demnitatii iar supunerea neconditionata – actiunii gandita temeinic…

P.S. Sigur ca mi-as dori din tot sufletul sa n-am dreptate dar sunt dezolat observand cum zi de zi oamenii isi distrug vietile prin propriile lor alegeri, nepasare, incapatanare si mandrie de cele mai multe ori prosteasca.

Luca N Intrebatu’
07 decembrie 2011

Sarguinta egoista – solutie defecta de supravietuire (vremelnica)

Acesta articol NU ESTE un manifest! Fiecare e liber sa gandeasca si sa actioneze functie de ce-i dicteaza constiinta.

Totusi…
Vedem zilnic cum societatea involueaza pierzandu-si pe rand valorile adevarate. Banii sunt putini si scumpi. Clientii cer din ce in ce mai mult si ofera din ce in ce mai putin. Dorintele noastre sunt mereu limitate de ale altora.Profitul unei părţi a ajuns sa fie măsurat in mod realist numai prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte. Asistam la distrugerea economiei, culmea, de catre cei care ar trebui sa contribuie la consolidarea ei. Trăim un moment de criză fara precedent si stim ca momentele de criza reprezinta prebudii ale unor schimbari majore pe care, firesc, le asteptam sa apara in curand. Instinctul de conservare (si nu numai) ne izoleaza incet dar sigur. Presiunea conventiilor, scaderea consumului, nazuinta catre bunastare, determina la fiecare preocupari mai personale mai pragmatice si mai sofisticate. Mai egoiste.
In aceste conditii, mai toti salariatii isi impun si urmeaza un mod de viata frust, egoist. Trist, evident.
Oamenii se transforma atat de mult incat uita de omenie. Sub presiunea poverii indatoririlor chiar si cei (putini) care au cunoscut ce înseamnă sa fi om, realizand dificultatea existentei in aceasta „forma”, incearca sa devina orice altceva, numai om nu. Pentru ca da, e greu sa mai fii OM in ziua de azi. Interesul individual si pe termen scurt a devenit mai important decat posibilele consecinte negative, greu de contrloat, pe termen lung.
Cresterea responsabilitatii personale a unora, asociata deseori (in mod nefast) cu lipsa de responsabilitate a altora a adus dupa sine exacerbarea egoismului individual si descurajarea unei reale asocieri in vederea realizarii de obiective comune. In acest fel aproape ca a disparut si conceptul unirii care face puterea, fiecare incercand sa urmeze si aplice reguluile unui ghid personal de supravietuire in noile conditii (de criza).
Suntem activistii stransi la un loc in vederea realizarii unui scop. Fiecare activeaza in felul lui si atat cat (de mult) e obligat, poate sau vrea s-o faca. Unii mai buni, altii mai putin buni, asa cum suntem, ne place sa credem ca punem umarul ca sa urnim aceiasi caruta. De ce? Fiindca altfel nu se (mai) poate, fiindca daca nu facem asta, vom ramane fara slujba, asa cum au ramas altii. Nimeni nu-si doreste sa ramana fara slujba. Fiecare, in propriul egoism (normal dealtfel) pune pe primul plan asigurarea ramanerii in sistem. Este oare de ajuns? Este intr-adevar o realizare faptul ca (inca mai) lucrezi si prin asta iti asiguri (vremelnic) existenta? Este oare un success faptul ca tu ai rezistat si ai in continuare serviciu, pe cand alti colegi de-ai tai au fost exclusi? Ce le lipsea lor, ce oferi tu in plus fata de cei care au disparut? Este un real motiv de satisfactie faptul ca inca nu tu ci altul a fost exclus? Cum trebuie si ce trebuie sa faci ca sa-ti fie bine si sa-ti pastrezi serviciul in continuare si sa poti sa actionezi si tu, rotita din marele angrenaj, pentru mentinerea in stare buna de functionare a marelui system? Stie oricine ca pentru pastrarea locului de munca o conditie (esentiala) este ca intreprinderea pentru care presteaza sa mearga bine si in directia buna. Pentru asta insa, este necesara mai mult decat oricand renuntarea la subiectivismul care caracterizeaza orgoliile individuale si aderarea la demersul de asigurare a desfasurarii unei activitati rodnice. Impartasirea valorilor (comune) trebuie sa devina un deziderat adevarat, nu doar o insiruire de cuvinte frumoase dintr-o poveste pe care o citim prin diverse documente sau o auzim din cand in cand pe la sedinte.
…Eu sunt bun, dar cine vede asta? Trebuie sa fac in asa fel incat sa fiu remarcat si (poate si) apreciat la adevarata valoare.Daca eu la locul meu de munca imi fac treaba bine, urmarind sa-mi realizez si obiectivul personal, ce-mi pasa ce se mai intampla la alt department? In definitiv imi fac datoria. Este firesc si uman (pana la un punct) ca fiecare sa gandeasca asa. Totusi cred ca nu ne mai putem permite sa actionam ca entitati separate pentru ca sunt (multe) situatii in care obiectivul personal nu are prea multe in comun cu obiectivul general. Ba chiar (uneori) intre cele doua (tipuri de obiective) pot sa apara contradictii. Asta duce la dezordine iar unde apare dezordinea, apre in mod invariabil, inevitabil, haosul cu efectele lui devastatoare. O eventuala greseala a unuia dintre noi se (poate) rasfrange asupra functionarii unui intreg department. O hotarare insuficient (de bine) gandita, luata (pe criterii subiective) la nivelul unui department, afecteaza in mod dramatic functionarea sanatoasa a intregii activitati din firma. Lipsa de coeziune devine in aceste conditii cel mai aprig dusman si are un efect puternic coroziv asupra activitatii in general.
Intr-o cultura organizational generala in care concurenta interna s-a accentuat iar dezbinarea incepe sa-si arate efectele este imperios necesar ca acum, mai mult decat oricand, sa fim uniti. Tuturor, indiferent de departamentul din care facem parte trebuie sa ne pese daca anumite parteneriate ale companiei noastre esueaza, daca nu se (mai) semneaza suficient de multe contracte, daca nu s-au strans suficient de multi bani din piata, daca colegilor nostri le este bine sau nu, daca ce s-a hotarat intr-un department ca trebuie sa se-ntample in viitor, alt department are posibilitatea sa faca…Sarguinta noastra manifestata strict in aria de actiune a departamentului din care facem parte nu mai inseamna mare lucru daca nu este orientata unanim si in mod evident spre realizarea scopului general. Faptul ca seful ne apreciaza (la un moment dat) ca urmare a sarguintei cu care ne facem treaba in stilul nostru personal (deseori egoist) nu mai reprezinta garantia unei “supravietuiri” pe termen lung.
Exploatarea judicioasa a tuturor canalelor de comunicare interna (si) interdepartamentala este si in acest sens foarte bine venita deoarece asigură coeziunea, buna receptare şi înţelegerea unanima a mesajului, adaptarea informaţiilor la caracteristicile activitatii, flexibilitatea rolurilor şi a indatoririlor din fisa postului, luarea masurilor celor mai potrivite.
Imi asum riscul enuntarii unei consideratii personale indraznete afirmand cu convingere ca daca pana acum inca nu ne-a fost destul de clar, este momentul in care trebuie sa ne fie FOARTE CLAR TUTUROR ca o comunicare de calitate, onesta si lipsita de egoism, cu si intre angajaţi este instrumentul-cheie de obtinere a coeziunii – necesara pentru asigurarea performanţei necesara supravietuirii.
Toti avem nevoie să mâncăm. Aceasta este propozitia de baza a existentei noastre. In traducere libera si redus la idea (vulgar-primitiv-egoista) de consum, aceasta propozitie se poate traduce mai devreme sau mai tarziu prin: „Suntem nevoiti sa ne mâncam unii pe alţii”. Si atunci ce mai ramane?… Exista traducere si pentru raspunsul la aceasta intrebare…
Unde-s doi puterea creste, unde-s mai multi, uniti in cuget si-n simtiri, puterea creste considerabil.
Consider ca “UNITATE” este cuvantul necesar, cel mai important si mai potrivit in retorica specifica actualei conjuncturi. Numai unitatea ne da puterea, asigurand substanta si coerenta necesare demersului nostru comun.
Apropos!
La un buletin de stiri, am auzit ca Putin si-a exprimat public un mare regret: faptul ca Uniunea Sovietica s-a destramat, considerand acest lucru o greseala monumentala. De ce oare?

Luca N’ Sofisticatu’
07.10.2011

Depresie matinala

VIDEO _Mistretul cu colti de argint – de Stefan Augustin Doinas

Singur la fereastra stau si privesc lung;

Acolo, departe, nu mai vreau s-ajung.

Vad stelele noptii palide cum  mor

Minciuna se-asterne peste adevar.

Alta zi incepe, noaptea a trecut.

Nu ma  ispiteste un alt inceput.

Ce anosta viata, ce destin marunt!

Sunt dovada vie-a timpului pierdut.

Beat de aroganta, asuprit de patimi,

Cearcanul secundei il  ascund in lacrimi.

Mandrie prosteasca, ura si complot:

Am vazut prea multe, sunt satul de tot.

Dorinte desarte, farmec idiot…

Vino langa mine, singur nu mai pot!…

Nu mai are sens vorbe dulci sa spun;

Sunt prea educat sa mai stiu ce-i bun.

Irosit talentul, drumul ratacit,

Cheama inceputul de sfarsit, grabit.

Tine-ma de mana, pana plec de tot…

Nu mai stiu sa vreau, nu mai vreau sa pot.

Luca A Plecatu’

1 noiembrie 2011

La plecarea Poetului

Imi amintesc cum intr-o poezie

I-ai scris lui Marin Preda, suparat

Ca prea iute-a plecat spre vesnicie

Lasand Delirul, brusc, neterminat.

Pe-acelasi drum purcezi si tu acuma

Poetule, tacut si resemnat

Abandonandu-i pentru totdeauna

Pe cei a caror viata-ai luminat.

De teama sa nu intarzii la–ntalnirea

Cu Preda, pleci grabit spre infinit

Nerabdator sa-ti cauti nemurirea

Luceafar bland, cu chipul ostenit.

Ce punctualitate nefireasca

Spre astri poarta astazi ai tai pasi,

Ca sa ne lasi in ceata lumii deasa

Sovaitori, descumpaniti si lasi?

Ai fost poetul vremurilor noastre

Ce straniu suna asta la trecut!

Acum cand zbori cu lira-ti catre astre

Spre vesnica odihna, trist si mut.

Luca Pitesteanu’

5 noiembrie 2010; orele 9:36, dupa moartea lui Adrian Paunescu

La trecere

…Si cand voi vrea sa fac un pas alaturi de drumul meu ingust nu-mi sta in cale.

Cu sufletul lipit pe-aripi de fluturi, din varf de munti zbura-voi jos, in vale…

Iti voi lasa in ziua cand pleca-voi sa-mi odihnesc o mie de ani trupul

Povara mea de ganduri si de vise, spre a-mi fi usor sa ma-nfratesc cu lutul.

Luca Trecatoru’

Dator

In viata mea sunt unii care imi cer de toate

Cu zambetul pe buze imi cer tot ce se poate.

Ei sunt multi si peste tot. Ma-nconjoara.

Imi cer lumina, aerul si apa, bunaoara.

Dar cred ca este si-un manunchi foarte mic

Al celor care nu-mi cer niciodata nimic.

Pe-astia as putea sa-i insir intr-o lista.

Nu-mi amintesc niciunul. Poate ca nu exista?!

De la nimeni, niciodata, n-am primit nimic.

Toti spun ca nu cer, ca sunt eu mai orgolios un pic.

Si au dreptate; nu cer (prea mare lucru) niciodata…

Oricum, desi doar dau, tot sunt  mereu dator la lumea toata…

Am totusi un motiv de incantare:

Dumnezeu imi da cate ceva sa-mpart cu fiecare.

Luca N’ Chivernisitu’

Rafinamentul comunicational al corporatiei si viata salariatului in corporatocratie

Din istoria economiei stim ca la începutul revoluţiei industriale, oamenii săraci care se angajau sa lucreze in fabrici, munceau până la extenuare si erau deseori umiliti. Abuzurile erau la ordinea zilei. Aceste abuzuri si umilinte au alcătuit subiectul unora dintre romanele lui Charles Dickens, el însuşi fiind  nevoit inca din copilărie să muncească într-o fabrică. Dickens a evocat în mod elocvent  acei ani grei, de sărăcie şi umilinţe. Ce s-a schimbat in mod fundamental de atunci?  Atat  in Romania cat si pe plan international, mai nimic nu s-a schimbat, in afara de faptul ca fabricile (care n-au disparut fiind vandute la fiare vechi) au fost inghitite de mari corporatii. Efectele si perspectivele perverse ale economiei capitaliste asupra calitatii vietii salariatului care au ramas si ele la fel, sunt greu de atenuat, evitat sau anulat. La fel si efectele sistemului corporatist de principii morale, creat in avantajul celor bogati, al proprietarilor adevarati.

Scopul real, principal al oricarei organizatii este maximizarea profitului, asta in conditiile mentinerii unei imagini (cu caracter umanist), fara cusur.

Aceasta stare de lucruri, moderata subtil dar ferm de o combinatie de instrumente şi metode specifice, contribuie cu spor la atingerea obiectivului de creare şi întreţinere a imaginii pozitive a unei organizaţii – element extrem de important pentru mentinerea unor relaţii (mutual) profitabile cu si intre  salariati si cu publicurile organizatiei respective.

Desi izvorata din lectură, educaţie, imaginaţie, talent, atenţie, experienţă si calificare;  creativitatea si autonomia salariatului, indiferent de pozitia pe care o ocupa, chiar daca in aparenta sunt  incurajate, sunt foarte atent urmarite si bine canalizate. Autonomia, ca rezultat al increderii care se investeste intr-un salariat, se concretizeaza in libertate de decizie si actiune. Ea creste  de regula gradual, ca element motivational, odata cu avansarea in pozitii importante. Este o metoda de management cu rezultate garantate. Ea ofera siguranta stabilitatii mediului corporatist. Asadar, autonomia nu e pentru toti. Creativitatea da, desi nu toti pot fi liberi sa gandeasca, sa decida si sa actioneze. Libertatii omului de a decide, chiar si spre binele companiei in care lucreaza i se impune o arie de manifestare limitata, incadrata de niste granite care pot fi usor controlate.

Afirm cu (obiectiva) convingere ca si in acest sens comunicarea are un rol primordial. Ea reprezinta principalul instrument de mentinere a echilibrului intre ce se intampla defapt  si ce e bine si trebuie sa se stie ca s-a intamplat intr-o companie.

„Suntem bulversaţi să aflăm despre decesul unui salariat al agenţiei profesionale din Bordeaux care şi-a pus capăt zilelor dându-şi foc în această dimineaţă în parcarea agenţiei Merignac” (la periferia oraşului Bordeaux), a declarat conducerea grupului francez de telecomunicaţii…ne anunta printr-un comunicat de presa organizatia franceza.

Este unul dintre zecile de exemple de manifestari disperate ale efectelor exploatarii corporatiste si ale unei comunicari alterata de  opacitate intentionata, manipulare si cenzura, punctul terminus al evolutiei starii depresive de care sufera foarte multi dintre salariati.

Pentru producerea efectelor dorite de corporatii, conferinţelelor si comunicatelor de presa li se imprima, cu un deosebit rafinament si un vocabular indulcit, un aer de importanţă, bunavointa, toleranta  şi credibilitate.

…Cum de este posibil asa ceva? Ne intrebam cu totii. Pai e posibil, pentru ca in spatele gardului vopsit proaspat in culorile cele mai vii si atragatoare, se ascunde defapt un leopard feroce, gata oricand sa devoreze…Toti salariatii din mediul corporatist stiu bine asta, chiar daca unii nu o recunosc. Fiecare spera insa ca nu va fi el cel devorat sau chiar daca va fi, momentul acela nu va fi prea aproape. Ieri, am auzit la radio ca in China s-a hotarat ca un milion de roboti industriali sa preia o mare parte din activitatea salariatilor, deoarece studiile au scos „la lumina” faptul ca 85% dintre salariati sufera de depresie. Corporatocratia asigura conditiile necesare pentru ca revolutia industriala sa-si urmeze cursul normal. Pana aici totul e corect si (pare) normal. Ce vor face insa acei salariati care vor fi inlocuiti de roboti?  Depresia acestora se va amplifica dramatic. Oare acesta este pretul (real) suportat de om, pentru evolutia umanitatii. Da, oricat de cinic suna… Eu cred ca desi nu se spune asta niciodata, exploatarea omului de catre om se amplifica, provocand nenumarate forme ale depresiei, sub pretextul ca industrializarea, tehnologizarea si modernizarea vin in ajutorul omului, in general. Salariatul, fara macar ca uneori sa realizeze, devine cu preponderenta dependent de  de seful care-i hotaraste soarta (influentandu-i existenta)  si supus masinii, pe care, culmea, a inventat-o pentru a-i fi de ajutor.

Folosindu-se toate mijloacele si canalele de comunicare pentru a prezenta informaţiile despre corporaţie se induce sentimentul ca lucrand constiincios, tot ce ne dorim sã fim vom fi, ca tot ce vrem sa avem vom avea, ca vom ajunge oriunde ne dorim si avem toate conditiile sa realizam ce ne dorim. Pentru cei mai multi dintre salariati, toate acestea raman doar vise. Pentru foarte putini devin împliniri. Aceasta este esenta „democratiei” de corporatie, a corporatocratiei.

De la sefi aflam ca diferenţa constã în primul rând în formularea ţelului. Trebuie sa fii obiectiv si sa-ti vezi lungul nasului. Daca telul tau de salariat mijlocas este sa devii intr-o zi posesorul unei case si al unui autoturism  (conditii minime de existenta decenta), este treaba ta. Esti incurajat sa speri la imbunatatirea calitatii vietii tale. Este insa foarte greu sa ajungi sa-ti indeplinesti aceste aspiratii ramanand in mediul corporatist care iti va oferi, de obicei, un salar cu care sa poti  supravietui, de regula, fara a face excese, pana la urmatorul salar. Oricum sunt unii care-ti vor spune mereu ca nimic nu este imposibil si ca daca esti rabdator si muncitor, vei reusi. Vor profita copios de naivitatea ta sau de faptul ca esti la stramtoare si-ti vor oferi, sub pretextul ca te ajuta, sarcini mai multe contra unor (eventuale) sume mici, pe care vei ajunge sa le folosesti eventual pentru a-ti cumpara medicamente. Animat de dorinta de a impartasi valorile corporatiei, ofertantul, de regula unul dintre sefi, nu va avea nicio urma de remuscare. Va avea doar sentimentul ca a impuscat doi iepuri cu acelasi glont, ca s-a ajutat si pe el si te-a ajutat si pe tine, atunci cand ai avut nevoie. Nici macar (pentru el) nu va accepta ca te-a manipulat, sau daca va accepta, va crede ca te-a manipulat intr-un sens pozitiv,  avantajos.

…Unii dintre cei care se angajeaza, din dorinta de a dobandi statutul de proprietar, (contracteaza credite istovitoare pentru locuinte) nu fac decat sa sporeasca proprietatile marilor proprietari. Altii, in dorinta de a-si mentine (eventuala) mica proprietate, sopresc si ei defapt imensele averi ale adevaratilor capitalisti…Daca e adevarat sau fals ce-am scris, judecati!…

…Capacitatea salariatului de a distinge între adevăr şi fals este bine gestionata deoarece poate genera reacţii puternice la tendinţele de manipulare şi cenzură, indispensabile pentru buna functionare si vigoarea unui mediu corporatist. A-i tine pe salariati ocupati mereu si intr-o continua tensiune, este un obiectiv fundamental. Multi vor spune ca e normal sa muncesti tot timpul si ca tensiunea produsa de conditia de a respecta termenele e normala si ea. Doar nu vrei sa fii platit sa vii la serviciu ca sa te odihnesti!…De parca n-ar fi normal sa muncesti din ce in ce mai putin si sa traiesti din ce in ce mai bine, fara sa se abuzeze de calitatile si sanatatea ta…Ca asa-i capitalismul cu care ne-am dorit (cu ardoare) sa inlocuim socialismul nostru cladit pe principii marxiste…Iar daca toti colegii gandesc in acelasi fel, iar tu in altul, inseamna ca faci opinie separata, ca nu pui pret pe valorile echipei, ai o atitudine contra revolutionara, deviationista, ceea ce e rau, foarte rau. Daunator.

Tendințele de iesire “la suprafata” sunt la timp combătute,  reprimate chiar, prin metode rafinate, pentru  că un singur  act de împotrivire poate da nastere la un precedent ce poate provoca aparitia unui punct de cotitură nedorit. Asadar, ti se va reprosa conduita nepotrivita, lipsa atasamentului fata de echipa si fata de organizatie, lipsa de initiativa benefica, lipsa de interes pentru munca,  predispozitia spre erori profesionale, oferirea exemplului negativ.

In fata acestor reprosuri realizezi ca esti de fapt un reper, o piesa de schimb intr-o masinarie care poate functiona si fara tine; ca esti un individ oarecare dintr-un grup oarecare, care poate fi înlocuit dacă manifestă atitudini „contrarevoluționare” sau „deviaționiste”.

Companiile îşi dezvoltă si-si revizuiesc permanent cultura corporatistă. Ele vor invoca mereu motive sofisticate pentru a nu recunoaste o realitate evidenta: ca in  stilul de comunicare pe care-l practica, cenzura si manipularea au roluri incontestabil, importante. Constiintele  se  modeleaza, personalitatile se nivelaeza, atitudinile se slefuiesc. Cunoasterea evolueaza, constientizarea se dirijeaza. Totul sub aparenta grijii fata de capitalul suprem al companiilor: oamenii.

Exploatarea imbraca permanent forme din ce in ce mai noi, mai subtile si mai rafinate.   Limitele rezistentei umane sunt fortate cu indecenta si sarg sub aparenta unor oportunitati  atragatoare de crestere a calitatii (muncii si vietii) si de preluare a controlului asupra, culmea (!), propriului destin.

Sunt situatii in care intelepciunea de a spune nu unor astfel de oferte poleite cu aparenta celor mai bune intentii se dovedeste a fi o remarcabila calitate. Macar pentru mentinerea instinctului de conservare in limite rezonabile.

Luca N’ Atragatoru’

Seful si prietenul lui – Subalternul

 

 

 

 

 

 

 

 

De ceva vreme, le-am spus atunci si catorva apropiati, imi dadea tarcoale ispita de a scrie un articol despre insingurarea sefului si alterarea relatiei de prietenie dintre doi oameni atunci cand unul dintre ei devine sef. Am inceput sa-l schitez, aproape ca se inchegase, mai trebuia putin finisat cand…

Saptamana trecuta am avut ocazia sa particip la un curs de leadership unde am invatat (cu mare placere) niste lucruri importante. Dupa acest curs am recitit textul si mi s-a parut ca trebuie sa rad aproape jumatate din el. Am inceput  sa mai tai cate o fraza, sa mai renunt la cate o idée, sa mai adaug ici-colo cate ceva sa mai caut sensuri, sa mai fac legaturi. Dupa asta mi-am dat seama ca l-am saracit de coerenta, ca ar trebui sa renunt la el si sa mai astept momentul inspiratiei.

Laura, Paul, Tudor, Stefan (va salut pe toti si va multumesc) cativa vechi cititori ai blogului meu m-au certat insa ca de mult n-am mai postat nimic si iata:

Lumea in care traim nu e una perfecta. Imi amintesc acum o strofa care i-a fost atribuita lui Eminescu si care incepea asa: “In lumea asta prost facuta”….

Daca lumea noastra nu e una perfecta inseamna ca este lipsita de echilibru. Asa cred eu.

Unde sa fie echilibru cand unii traiesc in palate iar altii in bordeie de pamant. Unde sa fie echilibrul intre cei care dau comenzi si indicatii printr-o simpla apasare a butonului unui mouse si cei care trudesc in galeriile minelor cu cazmaua si tarnacopul.

E stiut faptul, ca oamenii nu sunt egali din punct de vedere intelectual. Corect!

Unii destepti, totusi, se incapataneaza sa spuna ca in viata asta exista un echilibru in toate…

A afirma cu convingere ca echilibrul exista, este la fel cu a afirma ca stii tot. A sti tot inseamna a avea o putere supranaturala. Ori asa ceva omul nu are. Are insa atata putere cata presupune o pozitie de sef sau una de subaltern. Orice pozitie de sef inseamna de obicei, o putere mai mare decat a celor din jur. Si stim ca puterea corupe!…….

Fiecare dintre noi are prieteni mai mult sau mai putin adevarati. Se-ntampla uneori ca unii  dintre prietenii nostri sa ne devina sefi. Se-ntampla si ca noi sa le devenim la un moment dat sefi unora dintre prietenii nostri. Asta decurge aproape firesc, din dorinta de a evolua, caracteristica omului si din nevoile pe care le are societatea, nevoi care trebuie satisfacute prin aportul unora dintre noi.

Desi ne este poate greu sa acceptam asta, nici in prietenie nu exista o egalitate perfecta, desi prietenia ne dorim sa insemne in primul rand comunicare de la egal la egal. La baza fiecarei prietenii exista un cat de mic interes. Nu ne imprietenim cu oricine de pe strada ci cu oameni cu care impartasim aceleasi valori sau au aceleasi interese.

Se poate pastra o prietenie cand unul este seful prietenului sau.?  Aici apare o relatie mai mult sau mai putin formala de sef-subaltern  Si fara-ndoiala unde apare formalul incep sa dispara atributele prieteniei. O prietenie poate fi bazata pe respect (reciproc), pe omenie, la fel si o relatie ierarhica. Exercitarea puterii poate insa genera chiar dispret, iar relatia in care apare o cat de mica forma de dispret nu e prietenie.

Un om nu ajunge sef  decat daca doreste si reuseste sa se detaseze de obiceiurile prieteniei in sens traditional. Omenia lui nu mai poate fi la fel. In momentul in care apare relatia sef- subaltern, apare si delimitarea intre prietenia de dupa program si relatia din timpul programului. Prietenia incepe sa se erodeze, impurificata de relatia ierarhica iar fostii prieteni se transforma in sefi si subalterni care „incearca sa salveze aparentele”…

Cred totusi ca in sufletul oricarui sef isi face loc o umbra de tristete la gandul ca nu va mai putea fi ce-a fost odata, cand prietenul nu-i era subordonat. Singur in teama lui, in duritatea lui, in deciziile lui, singur in fata riscurilor asumate, avand povara raspunderii pe umeri, mai poate spera ca prietenul de odinioara sa inteleaga ca el nu le poate imparti pe acestea cu nimeni, pentru ca raspunderea finala este doar a lui.

Serviciul e serviciu!…. Si nimic nu este mai important pentru un proaspat sef, ca atingerea unui scop sau îndeplinirea unei sarcini… ..

Constient de imposibilitatea de a-si mai putea permite sa mai fie la fel de superficial ca mai-nainte, isi asuma responsabilitatile de sef,  ştie că nu mai e de glumit pe seama lucrurilor importante, gluma, poanta, ironia, fiind de domeniul sensurilor echivoce, al ambiguităţilor, al simulării, al jocului. Toate acestea coboara incet sub demnitatea lui. Pozitia de sef presupune prestanta, seriozitate, rigurozitate, fermitate (am mai spus-o). Pentru asta, seful asteapta sau pretinde intelegere. Altfel nu va putea sa-si exercite cu eficienta rolul de conducator. Defapt el incepe sa faca parte dintr-un scenariu bine pus la punct, in care rolul sau este bine determinat. Incepe sa intre in pielea noului personaj (Seful ), sa-si interpreteze rolul. Asta e calitatea de sef. Un rol de interpretat. Iar cand incepe sa-si interpreteze rolul omul, inceteaza sa mai fie el insusi. Pe masura ce-si intra mai adanc in rol,  obiectivele de realizat incep sa fie dince in ce mai importante pentru el si comunica rapid acest lucru.

La orice sef apare destul de repede, un soi de cinism derivat din necesitatea realizarii sarcinilor de serviciu…

Devine aproape un motiv de incantare o marturisire a lui prin care  incearca mai voalat sau mai direct sa transmita ca odata ce a devenit sef, adica unul din pleiada de avocati ai diavolului a incetat, nu mai poate sa mai fie acelasi om. In incercarea de a se dezvinovati cumva in fata prietenului  care de cele mai multe ori  e sceptic fata de “capriciile de management”,  seful isi poate chiar recunoaste mai mult sau mai putin devenirea cinica (pe care si-o asuma de la inceput),  amagindu-se cu faptul ca forma asta de cinism daca e  profesional il poate dezlega de pacate…  El isi face datoria…Nimic personal, etc…

Sa fie clar: Seful nu devine un om mai bun sau mai rau decat a fost inainte de a deveni sef.  El ramane acelasi, dar consolat cu ideea ca punctul lui de vedere este cel mai bun, mai logic, mai adevarat. Devine astfel prizonierul constiintei lui care-i dicteaza sa fie ceea ce spune ca este. Ori constiinta, restrange autonomia firii eliminand nevoia de rezumare la subiectiv. Seful devine din ce in ce mai serios, mai constiincios, mai atent, mai ambitios (uneori capos), mai exigent.  Incearca sa fie mai convingator.  Devine mai strict. Nu are incotro.  Absorbit in aceasta indeletnicire  transformatoare se insingureaza amagindu-se:  Asta e!  E mai bine asa!…Sunt mai destept! Mi se cuvine!…TRIST,TRIST!

…O mare capcana pentru un sef este sentimentul ca e indispensabil pe motiv ca stie tot. E foarte periculoasa aceasta capcana pentru ca a sti tot inseamna a nu mai sti incotro. La omul care crede ca  stie tot apare blazarea, suficienta, dispare ratiunea cautarii cercetarea, iar invatarea nu mai are sens , deseori piere umorul, iar in acest moment singuratatea sefului devine certa iar prietenia dispare efectiv.

Sistemul organizational desi se doreste o inovare a disciplinei este creator de metode iar aplicarea metodelor presupune incadrare in cerinte si  renuntare intr-o oarecare masura  la logica. Seful poate, cand e vorba de un prieten, sa indulceasca metodele dar nu le poate ignora sau elimina…  Pragmatismul impus de practicile manageriale (corporatiste), obliga seful sa devina prea matur ca sa introduca speranta in logica si (paradoxal) sa accepte sa mai creada cu usurinta in idealuri, realizand exigentele practice ale realitatii. Astfel se departeaza de firescul relatiei de prietenie, accentuandu-si orgolios gradul de individualizare, cu gandul ca fiecare lucru individual se leagă de toate celelalte si ca in felul acesta, realul se suprapune peste ideal.

In dorinta de a se incadra in limitele de corectitudine si onestitate fata de cei cu care au avut relatii de prietenie, cei mai abili dintre manageri construiesc – combinand gandirea libera din arte cu gandirea rationala din stiinte, sisteme care garanteaza faptul ca oamenii cei mai capabili si motivati vor ocupa posturi de munca mai bune si ca distorsiunile si discriminarea vor fi eliminate. Este cam tot ce mai pot sa faca pentru a inprima o nota de firesc relatiilor cu fostii prieteni…

La un anumit moment al prezentarii cursului, trainerul ne-a zis: Va dau o veste: voi nu sunteti prietenii oamenilor pe care-i aveti in subordine. Punct!…Fara de la capat.

Luca I Maturu’

 

Despre dezradacinare

Hai acasa! – Gil Dobrica (audio&video)

Foarte putini oameni se nasc si mor in acelasi loc desi foarte putini reusesc sa ajunga acolo unde isi propun.

 Oamenii circula, alearga, se zbat sa-si asigure un loc mai bun in societate, un loc de munca mai bun, o casa mai mare si mai frumoasa, o masina. Mutarea dintr-o locuinta in alta, de la un serviciu la altul, reprezinta dezradacinari pe care intr-o masura oarecare ni le asumam  contra unui pret mai mult sau mai putin convenabil…

     Tema dezradacinarii e eterna si universala, atat in viata, cat si in literatura. De ea suntem marcati uneori mai profund, alteori abia atinsi, fiecare dintre noi. De fapt, dezradacinarea apare oriunde apare modernizarea societatii. E, as indrazni sa apreciez, una dintre conditiile modernizarii. Mase (mari) de oameni isi schimba (deseori) radical modul de trai din dorinta de a-si face viata mai usoara. Rationamentul lor este simplist: pleaca sa munceasca din greu, pentru o perioada (pe care o doresc la inceput) scurta pentru a-si asigura o existenta tihnita, lipsita de multe din grijile vietii, la intoarcere. In anii ‘50-‘60  (ai secolului trecut)  italienii  plecau sa castige bani in tarile din jur, prin Elvetia sau Germania Federala. Astazi romanii, in dorinta de a-si face o viata mai buna (se poate citi si normala), lasa tot ce au drag acasa si merg in Italia, Spania, Anglia si Germania, sperand intr-o intoarcere cat mai grabnica, intr-o dezradacinare (doar) temporara.

Cati insa reusesc sa-si pastreze  dorinta de a reveni?…

Oricand au o izbanda sau chiar o deznadejde, oamenii plecati  ar dori s-o traiasca alaturi de cei dragi de-acasa. Paradoxal, in aceasta situatie trupul se misca iar sufletul ramane „pe loc”.  Emigrantul se afla fizic in locul acela, in tara aia, dar sufletul ii ramane tot in locul din care a plecat. Gandul ca intr-o zi nu prea indepartata va reveni in tara lui, ii sporeste puterea si rezistenta, ii atenueaza sentimentul de dezradacinare.  Acolo departe, reuseste sa faca lucruri pe care nu le-a facut si nu le-ar fi facut poate niciodata aici. Uneori accepta sa fie umilit. Umilinta de acolo, n-ar suporta-o aici.

Si totusi…

   Cu sufletul coplesit de dorul celor care, cu acelasi dor, il asteapta in pridvorul casei parintesti si cu gandul la florile din gradina casei (sau din ghivecele de la ferestre), la sarmalute si caltabosi, la mititei si ciorba de burta, la mamaliguta aburinda si vinul din rodul viei de la tara, indura strangand din dinti, toate neajunsurile vietii de emigrant.

   O doamna plecata de vreo paispe ani in America imi povestea ca acolo se gasesc toate verdeturile si condimentele din lume in afara de leustean (da, de leustean) si in avion, pe intreg parcursul, la venirea in tara s-a gandit la o ciorba romaneasca (taraneasca) cu mult leustean proaspat…

   Cand obositi vin pe-acasa, ceva mai ofiliti (imbarbatandu-se  oarecum cu gandul ca cine nu se ofileste nu traieste) dar bucurosi de revederea cu cei dragi, mai afla una, alta despre viata de-aici, asa cum nu stiau din emisiunile televizate pe care in putinul timp liber le urmareau de afara, tocmai ca sa-si mai aline dorurile. Afla ca aici e tot (mai) greu, si asta de cele mai multe ori ii (re)pune pe ganduri. Reapar in sufletele lor tristetea si indoiala. Privind spre infinitatea calma a cerului senin de acasa, incep sa se resemneze ducandu-se cu gandul catre gazoanele impecabile de acolo

Chinuiti de indoieli, multi nu mai au puterea  sa vada (doar)  partea idilica a vietii de-aici si a meleagurilor natale

Pragmatici, mai rationali, mai putin sentimentali, asa cum ii invata Occidentul, se consoleaza cu cliseul ca omul ramane om cat timp are o casa pe pamant. Incep sa compare cele bune de aici cu cele bune de acolo. Se prefigureaza déjà ideea prelungirii sederii sau chiar “asezarea” in tarile in care s-au aciuat, acolo, departe. Indemnul la renuntarea la ce este aici li se insinueaza si el perfid in minte si le anemiaza dorinta de a mai fi cetateni ai tarii in care s-au nascut si au crescut si in care le-au ramas prietenii.

Ce se schimba de fapt prin mutarea in alta tara? Constiinta, probabil, in primul rand. Apare  usor si un soi de trufie (asupra careia nu voi insista acum).  Am fost plecat afara si acolo „m-am realizat”. Sau/si: „Ma gandesc sa raman acolo”…Cum?!?…Apoi starea de normalitate (?!).  Concesia pe care cei care pleaca isi intemeiaza viata, amplifica dorinta de realizare a scopurilor propuse. Iar tot ce are un scop précis (care, desigur, scuza mijloacele), lasa locul ispitei, al dorintei de siguranta de  perfectionare, de “realizare” (ceea ce nici nu e rau pana la un punct)… Dar daca esti sigur ca (TU) ai realizat ceva,  in viata ta sau cu viata ta, inseamna ca nu ti-ai inteles menirea, ca traiesti in paralel cu timpul tau…Din fericire (cred) – omul nu poate realiza NIMIC; cat despre „realizarea lui”……………………………

Izolare, lacrima, esec, amintire, inocenta. dor. Fiecare in parte, putin din fiecare sau toate la un loc, inseamna dezradacinare. Oare cum primesc cei plecati in alte tari (de soare pline) urarile din colindele romanesti ascultate la un casetofon?

…………………………………………………………………………………………………………………

Ce prêt au totusi sentimentele de decenta, de prietenie si de normalitate, in tara in care ne-am nascut, in care traim si in care (totusi)  iubim?

Luca N’ Statornicitu’

Stresul de la munca si puterea de a ne bucura de frumusetea vietii

 

 

 

 

 

 

“Hai sa mai beeem un Neeess

Ca sa mai sacpam, scapam de stres.”

                         Cantec corporatist

       Activitatea profesionala ne plaseaza deseori  in circumstante dificile sau paradoxale care ne dau o stare de  cautare, agitatie si disconfort. Nu putem sa fim nepasatori, impasibili la presiunea la care zilnic suntem expusi si supusi si care ne poate secatui de energie si de resursele de adaptare. Pericolul de a ne simti depăşiţi de sarcinile si problemele pe care le avem la serviciu e mare. Zilele ne par scurte si putine, termenele scurte si multe. Simtim ca timpul nu ne mai ajunge sa ne ocupam cum se cade  de noi si de cei din familie sau din grupul nostru de prieteni. Numai pana la ziua de salar avem sentimentul ca mai e o vesnicie…

   In fiecare zi venim cu sentimentele noastre  negative şi pozitive de la serviciu acasă şi invers. Nu intentionez sa fac acum o proportie intre aceste sentimente dar am convingerea ca cei mai multi dintre noi nu se simt coplesiti de sentimentele cele mai inaltatoare si nobile.

   Obosim. Simtim cum devenim mai vulnerabili. Si de parca n-ar fi de ajuns oboseala de care ne ‘imbolnavim” la serviciu, ne mai imbolnavim si de la fumat, de la telefon, de la invidie si chiar de la castraveti. Omul e cel mai vulnerabil si stresat dintre  animale.

    Incepem sa dormim mai prost si mai putin, devenim mai retrasi, simtul umorului ne scade.   Incepe sa ne scada si stima de sine, devenim mai impulsivi si mai ingrijorati. Nu mai putem avea randamentul obisnuit si incercam sa ne realizam atributiile ramanand peste program, ca sa lucram (si) in afara lui. Nu din loialitate pentru firma ci pentru ca stresati fiind peste masura, ajungem la concluzia neplacuta ca  timpul nu mai are rabdare cu noi.

   Stiu povestea cu cantitatea optima de stres si efectul ei benefic, care ne provoaca sa ne depasim limitele, dar stiu ca si factorii de stres  care se inmultesc mereu si care ne asalteaza zi de zi, ne marcheaza (de multe ori) iremediabil, existenta. Acesta, despre care scriu acum, este stresul acela acumulat, in stare sa ne aduca la epuizare emotionala dandu-ne sentimentul ca cerintele de la locul de munca sunt istovitoare si nerealiste si care ne poate usor compromite cariera.  Mi s-a intamplat nu demult sa trec printr-o astfel de stare.   

   Mi-a fost foarte greu sa ma reculeg si sa incerc sa reintru in starea normala. Nici acum nu stiu daca am reusit in totalitate, dar, ce stiu sigur este ca existenta celor de acasa si responsabilitatea pentru ei, insotite de sfaturile unor prieteni m-au obligat la o noua atitudine. Mi se parea nedrept ca desi munceam foarte mult si in credinta, ajunsesem sa ma indoiesc ca sunt apreciat cum se cuvine. Desi ajunsesem la capatul puterilor si eram coplesit de sarcinile care se revarsau asupra mea in fiecare zi, simteam cum pierd controlul asupra a ce faceam la serviciu in fiecare zi, in mod obisnuit. Desi nu sunt un tip superficial, avand un timp atat de comprimat, nu mai reuseam sa-mi fac treaba la calitatea pe care chiar eu o impusesem.  Nu mai eram eu si trebuia sa fac ceva. Aveam nevoie de un plan dar tot din lipsa timpului nu l-am mai facut. Totusi am inceput prin a incerca sa-mi evaluez rezervele de energie, adaptabilitate  si optimism. Erau jalnice. Despre bani, nu mai vorbesc. Marturisesc insa ca am descoperit ca mai am urme de mandrie si chiar si un pic de egoism. Cam cu atat mai ramasesem. Si mai aveam ceva: mai aveam (lucrul cel mai important) prieteni. Simteam nevoia discutilor ca de la om la om cu prieteni cu care demult nu ma mai vazusem si nu mai vorbisem nici macar la telefon. Mi-am amintit cum si ei, la randul lor au apelat la mine din nevoia de a-si spune pasul si de a-mi cere un sfat in unele situatii limita aparute in vietile lor. Trebuia sa ies din transa. Am inceput sa ma intalnesc cu prieteni vechi si buni si sa le cer sfatul la o bere. Am apreciat faptul ca inca le mai pasa ca am (si) probleme.

Doamne, comunicarea este sfanta! Prietenii mi-au amintit (ce ciudat suna) ca am o familie frumoasa si iubitoare, ca am inca prieteni multi si adevarati, ca stiu si pot sa fac (si) lucruri pe care altii ar fi incantati sa le poata face. Mi-au sugerat, unii in modul cel mai direct,ca trebuie sa fiu mai atent cu mine insumi, sa ma respect  mai mult, sa ma bucur de lucruri carora nu le mai acordam prea mare importanta. Mi-au amintit de Dumnezeu si de faptul ca (si) El ma iubeste. Urmandu-le sfaturile am descoperit avantajul de a aprecia micile mele reusite profesionale, oricat de marunte, dupa efortul pe care l-am facut pentru a le obtine si nu m-am mai gandit ca pentru altii realizarea lor este (poate) o bagatela. Pentru a economisi timpul, am inceput chiar sa invat sa refuz, lucru care mi se parea aproape condamnabil. Am descoperit un lucru extraordinar. De cele mai multe ori, nu refuzam din egoism. Da, asta am descoperit… Despre tacere mi-am amintit ca poate fi cel mai potrivit raspuns pentru multe intrebari iar despre uitare ca este un bun pansament pentru suflet.  Mi-am impus sa nu ma mai joc de-a perceptia fina, pe care o consideram un atu si care defapt  imi insuma suspiciunile, sporindu-mi stresul. Am hotarat sa iau lucrurile ca atare.  Am lucrat la inlaturarea sentimentului de resemnare care ajunsese sa-mi determine si dirijeze modul de actiune. Mi-am dat astfel seama ca gandul si sentimentul sunt doua lucruri diferite, un gand dintre cele mai putin bune, poate usor sa dea nastere la suspiciune si sa determine un resentiment profund, puternic si coroziv, care sa-mi acreasca viata si de care chiar n-aveam nevoie. Mi-am amintit ca demult nu m-am mai plimbat in parc, ca am o bicicleta, ma rog, lucruri mici, omenesti, ca trebuie sa am grija si de starea MEA de sanatate, care, multumita lui Dumnezeu este inca buna.

Astfel am redescoperit ceva ce nu mai luasem in seama demult si anume trairea in armonie cu tot ce ma inconjoara. Sigur, mai am inca de lucru in acest sens, nu stiu  cat si daca voi continua demersul meu de armonizare dar stiu ca toate cele enumerate mai sus m-au readus pe o cale normala (poate si fireasca) pentru a rezista in continuare.

   Intentia mea nu este sa ma spovedesc, nici sa-mi ascund  micul egoism existential. Nu vreau sa demonstrez nimic. Imi asum subiectivismul. Nu am pretentia ca cele relatate vor avea vre-un ecou…

… Chiar am simtit ca sunt unele lucruri la care trebuie sa stii cand sa renunti si altele  care asteapta sa le (re)descoperi. Mie mi-a trebuit mult timp sa-mi dau seama…

… Pentru a putea construi in continuare nu  trebuie sa  te gandesti ca tot ce ai reusit sa faci cu ravna si seriozitate, poate fi stricat cu un gest sau o vorba a cuiva. Daca gandesti asa, nu vei mai construi nimic si sentimentul inutilitatii iti va intuneca viata.

   Evolutia omenirii e caracterizata de schimbări bruste, rapide, imprevizibile uneori, pofunde  si durabile. Constientizand imposibilitatea de a influenta majoritatea  acestor schimbari in acord cu dorintele si nevoile noastre devenim vrand-nevrand prea preocupati de gasirea si aplicarea unor  metode de supravietuire pe care le vrem normale si eficiente, neluand in calcul ca exista posibilitatea ca unele dintre problemele noastre (profesionale) sa se rezolve de la sine. Acestui lucru ii dam deseori o importanta exagerata, importanta noastra ca oameni lasand-o pe un plan secundar. 

   Suntem, fiecare dintre noi importanti iar importanta noastra creste odata cu puterea de a lupta cu viata (asa cum e ea). Ori, pentru a fi puternici nu trebuie sa uitam ca exista Dumnezeu, oameni dragi, colegi buni si simpatici, ( chiar si) sefi cumsecade si ca lumea (noastra) nu se rezuma (numai) la activitatea  profesionala. Nu traim ca sa muncim. Trebuie doar sa ne schimbam din cand in cand (atitudinea), fara a renunta la valorile noastre fundamentale. Partea frumoasa a vietii nu cred ca trebuie cautata doar  in munca. Nu este acolo dar poate fi (si acolo). Depinde cum privim lucrurile. Viata e scurta si e pacat sa ne batem joc de ea.

Luca N’ Spoveditu’