11 iulie 2011
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare) 6

Sunt mandru ca sunt (specialist) roman

  

”Datorită ţie stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mîinile în şolduri –
Sfîntă laşitate românească! ”                                                                                                                           

   Damian Ureche –  SFÎNTĂ LAŞITATE ROMÂNEASCĂ

Sunt mandru ca sunt roman!

Apreciez doar ca informatie pitoreasca si vesela, caracterizarea romanului din operele lui Cantemir de acum trei sute de ani, care sugera si superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare.

As retine doar insusirea particulara a romanului de a fi animat pe toata durata vietii lui de sentimente de ura, prietenie, dar si de lacomie si lasitate.

Ce ne-am face fara dusmani? Dar fara prieteni? Ce-am fi noi fara sefii nostri sau fara subalterni? Fara bani (cei mai buni prieteni si cei mai aprigi dusmani ai nostri)?

 NIMIC n-am fi!

Daca nu i-am avea, i-am imagina obsesiv, in dorinta de a ne petrece intreaga viata alaturi de ei. La baza planurilor omenirii si ale noastre, ale romanilor, stau mai mereu, prietenii si dusmanii nostri. In orice intreprindem noi, romanii, ne bazam pe ajutorul sau (si) pe slabiciunile altora. Acesta este sensul si masura evolutiei noastre originale, romanesti. Munca noastra continua este animata de nazuinta spre mai bine, iar pentru asta ne asumam (constient sau nu) si conditia de prieten dar si pe cea de dusman al omului de langa noi. Ne ajuta mult uitarea, cea scrisa-n legile omenesti si lasitatea, fara de care n-am avea nici prieteni nici dusmani.  

Lucrand pentru sine, romanul lucreaza impotriva omului in general, desi e constient ca tot ce produce este sau se transforma treptat in nimic, romanul face si desface.  Este specialist in (a)faceri si desfaceri. Totusi noi, romanii, n-avem timp si chef sa ne gandim la asta. Iar cand o facem, o facem in pripa, ne trece repede. Si „decat sa ne-ntristam, mai bine un cantec vesel sa cantam” asa cum stim doar noi. De-asta noi, romanii suntem atat de usor de stapanit, de manipulat si de umilit. Ne vindem usor si pe bani putini, pe noi insine si unii pe altii iar asta se speculeaza cu spor.

Ne e draga petrecerea dar si aventura incursiunii in penibil. Ne bagam in seama, vrem sa fim vazuti, remarcati. Ne pricepem la toate. Avem valoare. Cautam mereu persoane si lucruri care sa ne afunde in situatii delicate, ciudate, uneori doar din dorinta de a demonstra (cui?) ca putem face fata acestor situatii. Ne bazam paradoxal pe prietenia cu sefii nostri, desi stim ca e doar o aparenta, ca scopul conducatorului este dezbinarea pentru usurarea stapanirii.

Naivi si lasi, deseori ne place sa ne inchipuim ca ajutorul prietenilor ne foloseste la atenuarea actiunilor dusmanilor. Ne modelam viata cu ganduri de razbunare si-i cautam pe dusmani cu lumanarea. Si pe presupusii prieteni, la fel. Incercand in mod ridicol sa  fim fericiti, in lasitatea care ne caracterizeaza, reusim sa fim doar lamentabili.

Suntem destul de destepti, dar teama noastra de a pierde este mult mai mare decat bucuria de a castiga. Suntem ambitiosi. Nu putem invata sa pierdem desi pierdem in mod constant. Ne plac banii, dar, desi ii castigam greu, ii risipim cu usurinta.

Stim ca rodul muncii noastre merge invariabil la prieteni si la dusmani, dar ce folos ca stim?!?…

Suntem cam saraci, dar rostul primordial al actiunilor noastre este obtinerea si incununarea reusitei. Iar asta o stiu bine adevaratii bogatasi. Dealtfel asta e unul din putinele lucruri pe care le stiu. Ei nu-si aglomereaza inutil bagajul de cunostinte. Il pastreaza usor, aerisit, cu putine informatii , asezate insa in ordine. Ei stiu putine lucruri despre putine lucruri. Stiu insa ca pentru a-si atinge scopul de a se imbogati, trebuie sa-i puna pe altii la treaba. Pe  (saracii)specialisti. Pe noi ceilalti, adica…

…Noi suntem maruntii specialisti in slujba unora de-aiurea, care ne pun la treaba contra unei doze de subzistenta. Soarta noastra e sa pierdem,  pentru ca intotdeauna, altii (bogatii) sa castige, sa se imbogateasca. Iar si iar. Cunoastem ca motivul pentru care bogatii se imbogatesc mai mult, este ca saracii saracesc mai mult. Ei, si????…

…Stiu, n-am spus nimic nou. Asta este imaginea capitalismului, tabloul zugravit intotdeauna in tuse puternice, contrastante. Contrastul ( nu-i asa?) dintre specialisti si cei care-i pun la treaba, are impact, da substanta si perspectiva,  o perspectiva in care orice posibilitate se transforma mai devreme sau mai tarziu in certitudine…

…Ciudat (sau nu), intre cei avuti si specialisti nu exista ura adevarata, dragoste adevarata, nu exista pretuire sau respect real. Intre ei, adevarata este numai o eventuala relatie contractuala si o mare si adevarata lasitate. Dealtfel iubirea, ura sau respectul dintre cei avuti si ceilalti nici nu-si au rostul. Iubirea – nu-l exploatezi pe cel pe care-l iubesti. Nu ai cum sa-l iubesti cu adevarat pe cel care te exploateaza. Ura – n-are sens sa-ti faci dusmani; ura flateaza, cel urat si dusmanit realizand importanta pe care i-o acorda cel care-l uraste. Respectul– e mai avantajos sa te faci ca nu observi valoarea celui de langa tine, a superiorului, a subalternului; pentru a nu fi pus la un moment dat in situatia de a  recunoaste aceasta valoare. Si-apoi, ce sens are sa-ti faci prieteni? La ce bun sa-ti faci dusmani? Prietenii mai pretentiosi iti devin oricum dusmani, iar dusmanii, e drept ca mai rar, iti pot deveni prieteni. Sa te amagesti ca intr-o zi, adevarata ta valoare ar fi (cu sau fara invidie)  recunoscuta de dusmani, sau acceptata cu sincera bucurie de prieteni: Ce destin mic, ce naivitate bolnava, ce viata fara de folos (cu tot cu valoare)!!!…

 …Ar mai ramane o varianta. Cea a trairii unei vieti fara lasitate, in demnitate, in care reprimarea nevoii de dragoste sa fie masura pentru reprimarea sentimentului de ura. Merita incercat acest model echilibrat de viata chiar si pentru ca rasplata pentru o viata echilibrata este o moarte naturala, romaneasca (pe care ne-o dorim in secret cu totii). Doar ea, moartea ne salveaza de destinul nostru insipid si mic, de singuratatea, lacomia si lasitatea noastra, cea din proximitatea  sefilor, subalternilor a prietenilor si dusmsnilor nostri, carora, cu insufletire le daruim intreaga noastra viata.

„Am prieteni si dusmani / Care ma golesc de bani’’ sunt versuri de manea ROMANEASCA. Iar eu ma mandresc ca sunt roman!

Iac-asa!

Luca N’Ascultatu’

21 august 2009
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare) 2

Profesionistii

 “Nimic nu este mai tragic decat talentul irosit” Sonny – A Bronx Tale

Am revazut aseara filmul Poveste din Bronx (1993).  Pentru cine nu stie inca, acest film constituie debutul regizoral al lui Robert de Niro şi urmăreşte viaţa unui tânăr care se afla sub influenta a doi  oameni foarte importanti din viata lui: tatal sau, un sofer de autobuz cinstit, cu o situatie materiala modesta si un sef mafiot extrem de puternic, care detinea controlul asupra cartierului. Povestea a fost scrisă de Chazz Palminteri, bazându-se, pe descrierea copilăriei sale.Tatăl este interpretat de De Niro iar mafiotul Sonny, chiar de  Palminteri.. DOI PROFESIONISTI.

Pentru prima data, pe parcursul vizionarii, pe care am intrerupt-o de cateva ori, am avut o senzatie ciudata. Simteam nevoia sa-mi iau notite. De ce? Mi s-a parut ca povesate ilustra excelent diferenta dintre valoare si nonvaloare. Erau acolo profesionisti si diletanti „marunti”, neprofesionisti, oameni obisnuiti, naivi, normali, putem (daca vrem) spune. Alaturi unii de altii.

Aseara am vazut si am inteles ca neprofesionistii mor inaintea profesionistilor.

De fapt ce este un profesionist?  Din punctul meu de vedere, un profesionist adevarat este (de cele mai multe ori)  un personaj controversat.  Si pe buna dreptate. Profesionistul este intai de toate un om. Are slabiciuni, dar mai are ceva, care-l diferentiaza de restul muritorilor: are geniu.

Un profesionist nu poate (si nici nu trebuie) sa fie omnicompetent; nu trebuie sa dovedeasca eruditie ci mai degraba o adaptabilitate superioara la principiile dintr-un anumit domeniu, o capacitate sporita de a crea conditiile necesare pentru acceptarea ideilor lui. Insasi societatea civilizata (mai ales cea americana) cere si presupune o specializare stricta.

   El (profesionistul) poate fi in acelasi timp smerit si diabolic . Are insa un talent pe care si-l educa si cu ajutorul caruia isi face drum in viata si in constiintele semenilor, patrunde in lumea valorilor reale. De cele mai multe ori profesionistul devine lider. Profesionist devine numai acela care vrea, incearca si reuseste sa-si acriveze fermentul creatiei, sa-si cultive neincetat talentul si sa se autoeduce intr-un anumit domeniu. Nu ajunge numai sa se informeze si sa invete. Trebuie sa se autoeduce. Spiritual, comportamental. Trebuie sa-si configureze si sa-si revizuiasca sistematic, elementele de securitate culturala pentru a nu se pierde in amanunte, pentru a dobandi acea suplete comportamentala deosebita si a-si activa unele componente cognitive care la ceilalti raman inerte. Nu oricine poate sa patrunda in comunitatea valorilor. Profesionistul este potent. El isi exerseaza si antreneaza neincatat potenta intelectuala.

   Ernest Hemingway,  probabil cel mai cunoscut autor american, era numit deseori de cea de-a treia sotie (a avut patru), „Porcul”, si asta din cauze foarte naturale: nu prea se spala si consuma alcool si tutun in cantitati considerabile. Totusi era un desavarsit profesionist. Intr-ale scrisului. Atat. Asta si-a dorit, pentru asta a trait si s-a pregatit. S-a auto-pregatit. Conduita si morala sa erau deseori dezavuate chiar si de cei apropiati, insa din cele scrise de el izbucnea o forta a spiritului care n-ar fi putut avea atata putere daca n-ar fi fost consolidata printr-o tenace educatie a spiritului si competentei scriitoricesti provocand un imens impact emotional si imaginativ . Opera lui vorbeste (de la sine). Restul sunt …vorbe. Speculatii. Si exemple de profesionisti sunt nenumarate: Mozart, Cantemir, Baudelaire,  Freud, Michael Jackson, Paunescu, Chaplin, Presley, (scuze pentru asociere), Banica; profesori, avocati, contabili, manageri.

…Profesionistul nu crede ca este obligatoriu si nu cere ca toata lumea sa-l considere profesionist. Nu e neaparat nevoie de unanimitate in aprecierea talentului adevarat. El stie, intelege asta pana la nesimtire. Stie ca unanimitatea, pe langa faptul ca e demodata si de cele mai multe ori necredibila, conduce la abandonarea autonomiei intelectuale, la anularea gandirii si a actiunii, la decesul ideilor chiar inainte ca ele sa se nasca. Explicatiile si motivatiile in privinta unanimitatii nu pot scoate la iveala si dovedi decat existenta spiritelor precare, a caracterelor excesiv-pragmatice si alunecoase…

 Pentru un profesionist motivele invocate de unii in aprecierea profesionalismului aproape ca nici nu mai conteaza, asa cum considera despre calitatea de profesionist ca trebuie recunoscuta, cel putin de cine trebuie.

Uneori calitatea unui profesionist este recunoscuta prea tarziu. Post-mortem, din pacate. Viata e scurta, deci noi trebuie sa deschidem ochii. Profesionistii sunt langa noi. In universitati, la locurile noastre de munca, in metrou, chiar si in carciumi, mai ales acum, in vremurile pe care le traim si in care din naivitate, uneori, acceptam sa/si consumam si apreciem prea multe nonvalori. Este indeobste cunoscut ca mancarea proasta, muzica proasta, presa proasta, femeia proasta, se consuma puternic in zilele noastre, si asta din cel mai simplu motiv. Exista mai multi prosti decat destepti, mai multi diletanti decat profesionisti.

Sa ne scuturam deci de naivitate pentru ca ea degenereaza previzibil si neconditionat in prostie si ignoranta, provocand aritmia simturilor. Este daunatoare, contagioasa. Egoista.

                Aseara am vazut si am inteles ca neprofesionistii mor inaintea profesionistilor.

…Sa cautam sa descoperim profesionistii si sa invatam ce putem de la ei. Chiar si cum putem trai mai mult. Sa invatam de la ei cum sa nu ne irosim talentul si cum sa-l transformam in valoare. Sa ne abonam la valori si sa consumam valoare. Valoarea nu contine „E” uri. Pe Bune!

Luca N’Profesionistu’

 

21 august 2009
luca-pitesteanu Folclor, etnografie in imagini si sunet 2

Rusinea si pacatul curata satul

 

„Asistam inca de la inceputurile regimului comunist la o permanenta reconsiderare a notiunii de pacat si, indraznesc sa spun, pe alocuri, la moartea gradata a conceptului. Moare si rusinea… poate de tot, poate doar ca sa renasca! Spiritul individualist al culturii capitaliste nu mai pretinde individului sa asculte la ceea ce cred altii despre el. Rusinea rezultata din imposibilitatea reproducerii idealului social este inlocuita de conceptul «That’s Me!».

Ma intrebam odata ce e mai greu de suportat, rusinea sau pacatul?! Desigur, pacatul apasa greu asupra constiintei omului crestin, dar nici rusinea nu se lasa mai prejos. Faci un lucru care stii ca nu trebuie facut si obsevand ca esti observat, te autocondamni pentru deserviciul facut propriului tau statut in comunitate. Rusinea ia nastere prin raportarea la ceilalti membri ai grupului tau social, pacatul prin relatia individ-divinitate. Dar pacatul individual adus la cunostinta comunitatii poate deveni usor o alta rusine. Totul este sa stii ca ceilalti stiu ca tu ai pacatuit.
Era sarbatoare mare, nu-mi amintesc exact ce zi, dar stiu ca aveam otava cosita pe langa cale. S-au sfatuit matusile mele ce sa faca! «Hai s-o mai lasam pana mane tu, ca-i pacat!» zice matusa cea putin mai bise-ricoasa. «Si daca da ploaia ce ne facem, tu desteapto?!» exclama cealalta matusa, cea usor ciupita de antihartul ateismului comunist. }n fine, castiga cea din urma, cu conditia sa ne apucam de strans otava doar dupa ce au intrat oamenii la biserica si sa terminam inainte sa iasa. Zis si facut. Dar cand ne-am vazut la mijlocul locului, numa’ vedem trecand pe cale o batranica intarziata in drumu-i spre biserica. «Auleu, ne-a vazut!» remarca in surdina matusa intepata. Si asa n-am scapat nici de pacat, nici de rusine.
  
Ø Nerusinarea cu nerusinare se plateste. Asa credeau femeile de la noi. Cu omul nerusinat de-geaba esti cuviincios, intrucat, neavand simtul rusinii, el nu va sti sa aprecieze buna ta cuviinta. Umbla vorba cat era Tara Barsei si Tara Fagarasului cum ca satul nostru si-ar fi vandut targul. Intr-adevar, cu aproape doua veacuri in urma, satul nostru, sat de iobagi asupriti, isi vanduse dreptul de targ pentru a-si putea plati datoriile la sasii asupritori. De atunci pana nu demult, care cum trecea prin sat, le intreba starnitor pe femeile noastre: «Cand e targul la Vladeni?» Femei diplomate, ele aveau mereu acelasi raspuns. Ridicau rochia, ridicau poalele si aratandu-si fundul descoperit indemnau rece: «Uite-te in calindar si citeste!» Apoi, cu aceeasi diplomatie, lasau jos poalele si rochia si isi vedeau de drum.
Ø Rusinea are mai multe sensuri, printre care cele de dezonoare, batjocura, dar si jena, sfiala sau timiditate. La noi in sat, rusinea mai era inteleasa si ca o rezultanta a penetrarii intimitatii unui alt grup familial-nuclear; probabil si dintr-o frica de «gura satului» cea permanent cusurgie. Acest sens al rusinii cred ca l-am preluat de la sasi: gospodarii gen cetate, porti inalte si geamuri la strada, obligatoriu acoperite cu obloane… nu care cumva vreo trambita curioasa sa-si vare nasul in treburile casei. La urma urmei, rufele se spala in familie. Odata, copil fiind, am fost insarcinat de buna sa incui poarta mare, dupa ce ea cu ajutoarele ei au iesit cu caruta sa mearga in camp. Cum am inchis-o, cum n-am inchis-o, vantul a deschis-o! Eu… pe coclauri! Cand m-am intors catre seara, am gasit-o pe buna in culmea rusinii: o zi intreaga statuse poarta mare deschisa si toti trecatorii se vor fi zgait in curtea ei!
Ø Zabovind putin asupra semioticii conceptelor de rusine si pacat, putem observa o distinctie perceptiva considerabila. In primul rand, datorita politicii religioase a Vaticanului, ce a influentat si traditia ortodoxa, pacatul este perceput ca o esenta simbolica solida, cantitativa. Spunem ca pacatele «apasa», sau spunem ca «vom merge la Judecata cu pacatele-n traista». La spovedanie, te «lepezi» de pacate, precum un pom se leapada de crengi uscate. Pe de alta parte, rusinea se vrea mai mult o esenta simbolica lichida, calitativa. Spunem ca «rusinea ne pateaza onoarea» sau ca «ne spalam de rusine». Este o problema de psihanaliza: ce se vrea mai usor de controlat, o constiinta impovarata sau o constiinta inmuiata?”
 

 

 

George-Paul Meiu

 

21 august 2009
luca-pitesteanu Folclor, etnografie in imagini si sunet

Modelul etic traditional romanesc

  

 „Despre psihologia poporului roman s-a scris mult, incepand de la domnitorul erudit Dimitrie Cantemir la Dumitru Draghicescu, la Constantin Radulescu-Motru si Mihai Ralea, iar astazi pana la Andrei Plesu si Horia-Roman Patapievici. S-au retinut pe seama romanului ezitarea, provizoratul, tentatia de a respinge orice lucru nou si de a construi vizavi o alta realitate, proprie, in care sa se recunoasca. S-a convenit ca morala acestuia se concentreaza in jurul bunului simt; principiu etic capabil de alt fel de performante decat principiul ratiunii. De aici si unele indaratnicii ale romanilor, reprosate de M. Vulcanescu si Emil Cioran, dar si unele deschideri ale lor, remarcate de Eliade si Noica.
   Adaptabil tot atat pe cat este de tolerant, romanul a apreciat valorile altora, dar a crezut doar in ale lui, s-a lasat fascinat de lucrurile sclipitoare, dar si le-a asumat numai odata cu ceilalti. A fost profund, reflexiv cu evenimentele grave ale vietii, dar superficial cu µpropria-i fericire. Estetic, nu adopta monumentalul si nici epopeea, iar umorul lui ramane profund latin (ridendo castigat mores) si nu atinge sarcasmul nici cand vrea sa indrepte. A fost si ramane tolerant gratie spiritualitatii lui indatorate poate mai mult Orientului decat Occidentului, iar agresiunea lui e “foc de paie” si se rezuma adesea la injuraturi. Mai mult slugarnic decat despotic, a

respins perfidia grecului, trufia ungurului, pe turc l-a judecat ca pe un pagan, pe bulgar ca indaratnic, pe rus l-a gasit apucator si nu i-a placut decat tovarasia neamtului, desi i-a gasit si lui cate ceva de reprosat. Cu tiganul a fost tolerant fiindca pe fondul fatalismului sau subtil, mioritic, a gasit la el o sensibilitate duioasa si l-a facut lautar de suflet, dar l-a ironizat in snoave cand si-a dat in petec.
   Superficial in fapta ca romanii, al caror urmas este, romanul a ramas profund ca ei in spirit si nu a urmat vechilor greci, sa cultive ca ei virtuti si idealuri de fericire. A trait fara a-si oferi prea multe motive care sa duca la scopuri morale, etica lui comoda ramanand fundamental crestina, iar crestinismul sau fundamental ortodox. Fara porniri protestante, ci poate mai degraba de carcotas, el nu a cautat o limita crestinismului sau cand a afirmat ca “si Sfantului de e sfant si tot trebuie sa-i aprinzi candela”, ci a sanctionat extinderea pana la generalizare a sensibilizarii. Dar, cu toate acestea, a fost adesea scump la tarate si ieftin la malai, incat a riscat sa frizeze irationalul: si moara a ars, dar si soarecilor le-au plesnit ochii, zice el. Numai ca nu totdeauna intre vorba si fapta romaneasca a fost un deplin acord; romanul este totdeauna bun sfatuitor, dar se impiedica in superficialitatea faptei. Ezitarile lui ascund comoditate, nu prevedere si de aici monotonia cu care si-a trait istoria. Noul il surprinde debusolat si este mai tentat sa astepte prilejuri decat sa le caute.

Libertatile care au venit peste el dupa 1989 i-au pus mai intai in valoare entuziasmul si mai apoi discernamantul. Etica romaneasca, fiind una a bunului simt, s-a cenzurat cu constiinta colectiva, nu cu constiinta de sine si nici macar cu constiinta elitelor, iata de ce noi, venind de-a valma in istorie, am venit mereu in urma. Evocarea lui Mircea Eliade, a lui Brancusi, Enescu si Cioran nu ne scuza stangaciile cu care raspunem exigentelor etice tot mai globalizate, tot asa cum nu-i scuza nici pe cei care culpabilizeaza si eticheteaza imputand etnicului ceea ce apartine individului. Trebuie sa recunoastem ca modelul nostru etic nu este, din pacate, si un proiect moral de actualitate, ispititor, ci numai protector pana la limita pagubei, dar se poate actualiza tocmai prin adaptabilitatea noastra traditionala ca valoare prin care mai mult am supravietuit decat am trait, ca sa-l parafrazam pe Cioran.”

Autorul articolului

George-Paul Meiu

Fotografii le au fost realizate de Kurt Heischer in anul 1930.

21 august 2009
luca-pitesteanu LIRICA si SPIRITUALITATE 1

SPIRITUL ROMANESC AL SARBATORII

„Busuioc batut pe masa,
De la usa pâna-n casa
Numai valuri de matasa„

   Colind de flacau – Focsani

 

 

Deoarece am observat ca mai ales tinerilor le-a cam scazut interesul in ceea ce priveste obarsiile si folclorul minunat al poporului nostru, am hotarat sa aloc in acest blog spatiu si pentru cateva articole care nu-mi apartin, pe care le consider valoroase, pline de intelepciune.  Nefiind rod al „inteligentei” mele, vor fi editate cu italice. Iata trei dintre acestea, a caror lectura va va deschide inca un orizont, acela al traditiilor populare. Cititi si bucurati-va!

Va asigur ca merita!

 

 

 

 

  „Dupa Constantin Noica, romanii ar putea fi reprezentati spiritualiceste, intr-o ipotetica limba comuna a natiunilor, prin numai trei cuvinte: colinda, doina si dor. Trei cuvinte si tot atâtea mladieri spirituale, straine multora, prin care se trec cu vederea toate contradictiile firii românesti. Pentru un popor crestinat in statornicie, sarbatorescul a aparut odata cu nevoia timpului profan de a se intoarce la obârsia timpului sacru, când taranul si-a primenit sufletul ca sa o poata lua de la cap cu speranta innoita.
   Ca si strabunii lor de la Roma, deschisi amicitiilor petrecarete, românii au consacrat sarbatorilor laice destul timp (dupa unii, poate prea mult) ca sa fie laolalta. Numai ca in sincretismul calendarului lor, sarbatorile crestine s-au adaugat si ele, intarind datina cu un nou continut, fara a o acoperi sau a o desfiinta. Datina a ramas functional legata de ocupatiile lor, de credinte si temeri stravechi.
Asa se explica de ce, pâna astazi, in lumea satului românesc s-au pastrat traditii multimilenare in afara timpului de munca, deci intr-un timp sacru,iarna, in jurul ideii de innoire ciclica a timpului, la Anul Nou, dar si la Craciun: innoirea cosmica si innoirea spirituala.
   Modernitatea, daca nu s-a adaptat acestui spirit al sarbatorii, n-a avut nicio sansa, cum nu a avut nici ofensiva comunista impotriva lui, fiindca nu se poate desfiinta prin decrete ceea ce s-a infiintat prin datina.
In general, etnologii sunt de acord ca la români, ciclul sarbatorilor de iarna incepe la Sf. Andrei si se incheie la Sf. Ion, un timp aproape in exclusivitate al sarbatorii si al pregatirii ei. Acum, petrecerea impreuna este tot mai evidenta si se structureaza pe vârste: copiii pregatesc colindele din Ajunul Craciunului, steaua, apoi, la Anul Nou, plugusorul, semanatul, sorcova, etc. Flacaii pregatesc irozii, capra, vasâlca, iordanitul. Tinerele fete practica jocuri premonitive legate de soarta. Femeile cauta sa citeasca in semne mersul casei in anul ce vine. Barbatii testeaza si ei in calendare din foi de ceapa cât de manoase vor fi lunile anului urmator, iar afinitatile de clan se respecta, in numele legaturilor consacrate (nasi, fini, socri, cumnati), prin petreceri impreuna. 
   Asadar, fie ca sunt ale intregului sat (colindele), fie ca sunt ale clanului (ale inrudirii sau reiterarea unor afinitati), fie ca sunt ale fiecaruia in parte, dupa vârsta sau sex, sarbatorile românesti de iarna afirma un timp sacru in care veselia rituala, generozitatea, impacarea si evlavia dau tonusul acelui spirit care conserva si regenereaza.
Vremea colindelor deschide si sufletele, nu numai usile. Deschide usa, crestine… este cheia cu care satul românesc deschide pâna si cerul noptilor de Anul Nou, când celor mai curati li se ingaduie o privire in Rai. Leru-i ler…, volerunda…, florile dalbe… deschid si ele adâncimi inca nedeslusite ale fiintei românesti, dar care reverbereaza prin spiritul sarbatorii in sensibilitatile românilor de pretutindeni. Gândul tainic cauta meleag de balada, sfintit de omatul nostalgiilor. Imagini fugare poposesc bucolic in satul patriarhal, care azi nu mai este nici macar o ipoteza, si isi adapa identitatea haituita de modernitatea unei lumi pe care tot mai mult o refuzam in principiu, dar fara de care, in fapt, destinul ne refuza irevocabil.
Ne regasim doar in odihna gândului, incercând sa impacam descumpaniti, cu pretul sacrificiului de sine, ceea ce vrem cu ceea ce putem si ne improspatam in solemnitatile simtirii. Deschide usa, crestine…, Leru-i ler…, Florile dalbe…”
 
 Iulian Chivu

 

 

 

 

7 august 2009
luca-pitesteanu Muzica neagra si veche

Muzica neagra si veche

Cesaria Evora – Carnaval De Sao Vicente

Louis Armstrong & Johnny Cash – Blue Yodel

Ray Charles – Georgia On My Mind

Stevie Wonder – Part Time Lover

Hot Chocolate–Everyone’s a Winner

Afric Simone – Discoring – 1977

 Lionel Richie – Hello

John Lee Hooker – BOOM BOOM  – 1966

Bob Marley – No woman no cry – 1979

Donna Summer – Bad Girls / Hot Stuff

Whitney Houston – I will always love you

Oleta Adams – Get Here

7 august 2009
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare)

Despre motivare – comentariu psiho-socio-simplist

  

 

 

 

 

 

 

 Multe studii arata ca cei mai multi angajati sunt foarte slab motivati, drept pentru care randamentul lor este modest. Angajatii motivati sunt persoane implicate complet in munca lor, muncesc cu pasiune si entuziasm si sunt legati de compania apartinatoare. Acesti oameni sunt mai productivi, orientati catre client, iar sansele ca ei sa paraseasca compania sunt mici. Totusi, cele mai potrivite mecanisme de motivare sunt, se pare, foarte greu de intuit si de aplicat.
Voi face in continuare referire la cele mai banale dintre motivele pentru care un salariat nu se simte motivat (pe deplin).

 

Acestea sunt consideratii personale, de salariat si pe buna dreptate, pot fi suspectate de o doza de subiectivism.

 

Sefii ca si subalternii sunt „oameni” si au structuri morale sovaitoare…
In majoritatea lor, salariatii sunt bine intentionati, dornici sa realizeze la locul de munca tot ce e mai bine pentru ca obiectivele pe care le au de realizat sa fie atinse in conditii de calitate. Aceasta majoritate este organismul capitalului uman. Capitalul uman al unei organizatii are un caracter bivalent. Pe de o parte, forta de munca trebuie dimensionata corespunzator cu volumul si complexitatea muncii de realizat si pe de alta parte, calitatea personalului angajat trebuie sa se situeze la inaltimea potentialului necesar pentru indeplinirea sarcinilor. Ori pentru ca aceasta calitate sa nu ramana doar un deziderat, e nevoie de niste oameni entuziasti si multumiti. Entuziasmul vine (si) din multumire. De aceia consider ca a le transmite salariatilor in mod mai mult sau mai putin explicit sarcina sa fie entuziasti, este dupa parerea mea exagerata, dovedind doar cultura subtire si exces de zel. In acest caz, multi vor avea grija si vor lucra pentru ca aparenta fata de clienti (mai ales), sa fie conforma cu standardul corporatist care le-a fost comunicat. Cu ce pret???
Cu ce pret?
Angajatii se pare ca pun cel mai mare pret pe fructificarea oportunitatilor de avansare si dezvoltare personala. Salariul este foarte important (cu bani se rezolva orice), dar multi isi doresc sa aibe un sef bun, cel putin la fel de destept ca ei, in stare sa realizeze care sunt problemele care apar in derularea activitatii si niste colegi pe masura. Majoritatea angajatilor sunt oameni rezonabili si daca sunt tratati cum se cuvine, se vor purta si vor munci cum se cuvine… In aceasta perioada o afacere poate supravietui doar daca atrage cei mai buni oameni de pe piata. Si daca se pricepe sa-i pastreze. Se dezvolta si creste doar daca, repet, reuseste sa-si pastreze acesti oameni. Daca la angajare nu s-au facut prea mari compromisuri (cum e obiceiul, din pacate), cu privire la cooptarea aspirantilor de calitate si de incredere, trebuie ca alesii sa se bucure de ce merita, de incredere, adica. Asadar, sefii trebuie fie capabil sa le demonstreze angajatilor care merita, in permanenta, ca au incredere in ei. Increderea care este investita intr-un salariat bun, este un binom cu mare putere de motivare. Increderea cu care un superior isi crediteaza subalternul este datatoare de siguranta. Cand seful nu pare ca se indoieste de capacitatea si de bunele intentii ale subalternului, ii transmite acestuia din urma un mesaj reprezentand un mix de apreciere si incurajare. Increderea care i se acorda ente…
   Se poarta sondajele (de opinie) prin care se masoara nivelul de calitate al serviciilor. Departe de a nega utilitatea acestor demersuri, imi permit sa fac o observatie. Raspunsurile la intrebarile adresate prin sondaje, sunt de multe ori subiective, alcatuite neprofesional. De multe ori, cei chestionati, din teama de a nu parea ridicoli, superficiali sau prea „apropiati” de cel a carui activitate face obiectul sondajului, evita formularea unor raspunsuri categorice sau la superlativ. La randul lor, operatorii de sondaj, „oameni” si ei, coplesiti de volumul de munca mai comit greseli. Nu fac aceste afirmatii gratuit. Ele se bazeaza pe experienta traita, nu citita. Aceasta atitudine, chiar daca nu are o influenta radicala in aprecierea unor rezultate, se rasfrange in mod negativ asupra salariatului. Afirm cu toata responsablitatea ca exista salariati care din diferite considerente, pe care n-am sa le mentionez acum, isi propun sa realizeze prestatii la superlativ. Uneori chiar reusesc. Am cunoscut astfel de oameni. EXISTA!!!…
…Ce simte un salariat care stie ca si-a facut datoria fara greseala si din tot sufletul, cand activitatea lui nu este apreciata la adevarata valoare?

   Insatisfactia celui care constata ca aportul lui nu a fost rasplatit cu aprecierea cuvenita, il determina sa-si reconsidere atitudinea fata de munca si sa inceapa sa faca economie de efort. Pe buna dreptate se gandeste ca n-are rost sa se dedice in totalitate indeplinirii obiectivelor, din moment ce obtine aceiasi apreciere ca si unii dintre colegii lui, care sunt mai „atenti cand isi dozeaza efortul” si nu pun pe primul plan rezultatele muncii.
Organizatia care a ales sa lucreze pentru ea oameni responsabili, constiinciosi si de incredere, nu cred ca mai trebuie sa apeleze la alte metode de cuantificare a aportului celor care reprezinta interfata intre ea si clientii ei. Si iarasi spun: Increderea este sau nu este, iar masurarea ei nu e cea mai fericita alegere. Nu e corect sa ai incredere in cineva intr-o oarecare proportie. Oricine, orice-ar spune, siguranta ca omul trimis sa-si desfasoare activitatea intr-o organizatie- client este unul de exceptie, nu va descalifica niciodata un furnizor de servicii, ci dimpotriva. Inca ceva: Increderea este un atribut foarte important, puterea ei determinata de reciprocitate fiind extraordinara.
Las pentru un alt capitol tema despre ungerea unor personaje dubioase si confuze, in pozitii de sefi.

Inainte sa inchei, mai fac totusi cateva divagatii legate si ele intr-o masura oarecare de motivare.
Mare atentie din partea sefilor la ce premiaza si pe cine avanseaza. Experienta pe care am acumulat-o pe parcursul a mai bine de un sfert de secol de activitate in diverse domenii, mi-a atras de multe ori atentia asupra acestui aspect. In virtutea unei traditii, care cu trecerea timpului isi pierde substanta, am observat tendinta unor sefi de a propune pentru premiere sau avansare, fara sa stea prea mult pe ganduri, unii si aceiasi oameni, care (se presupune ca) fac parte din setul de valori ai organizatiei, chiar daca acesti premiati de ocazie sunt in realitate niste personaje obediente care nu au nici pe departe o activitate meritorie. Unii dintre acestia chiar creaza unele prejudicii mai mult sau mai putin acceptate si vizibile. Ori acest lucru, mai ales premierea ineficientei, diminueaza drastic increderea subalternului in seful care a facut propunerea de avansare sau premiere si scade substantial respectul fata de sistemul de conducere si administrare a beneficiilor, in organizatie, in general.
Se ajunge invariabil la concluzia care le displace cel mai mult sefilor, aceia ca cel mai important lucru e sa ai pile. Si din pacate, importanta pilelor e un adevar care tinde sa se generalizeze.
Ce poate fi mai daunator pentru imaginea unei firme decat aprecierea importantei indiscutabile a pilelor, venita din partea propriilor salariati?
Nu in ultimul rand: Sefule, incearca intotdeauna sa te tii de cuvant. Nu promite si nu afirma nimic inainte de a te convinge ca cele spuse de tine se vor (si) intampla. Motiveaza-ti subalternii cu „complicitatea” adevarului. Si daca ai cerzut ce-ai zis, fii sigur ca la randul tau vei fi crezut, poate si apreciat.

 

Luca N Influentatu’/ 12 august 2008

 

7 august 2009
luca-pitesteanu CORPORATE (Comunicare)

Eu nu strivesc corola de lumini (a lumii)

„Cand eram mic, priveam la soare/Intrebandu-ma ce-i fericirea/Acum stiu, sunt baiat mare./Fericirea e un lucru marunt/E o aripa care vibreaza/ Fericirea e un lucru mic,/Un pitic ce danseaza” – Covei de la Tapinarii

   Suntem niste fluturi care bantuie in jurul unor becuri aprinse. Mai mari, mai mici, mai luminoase sau mai putin luminoase. Asta e lumea noastra. Lumea in care cu totii cautam cu ravna, ca niste fluturi bezmetici, FERICIREA.
Unii dintre noi mai mari si mai puternici se apropie mai mult de lumina becului. Se-nvart necontenit, tipic si solicitant, imbatandu-se, imbogatindu-se cu lumina in care se scalda. Uneori iau atata lumina incat incep sa lumineze la randu-le. Priviti cum se-nvart in jurul becului lor, iti pare ca sunt petale de lumina sau licurici. Licuricii cufundati deopotriva in lumina si in pacla indeletnicirilor cotidiene, in care cu voie (sau mai putin), se agita, uita deseori ca mai sunt si altii pe-alaturi. Ocupati, uita sa mai priveasca in jur. Sarguinciosi si constiinciosi, isi fac treaba, cautandu-si fericirea, ignorandu-i pe cei care se afla pe-o orbita vecina cu a lor. O corola de lumini, formata din licurici carora le este mai bine si mai cald decat celor de pe orbitele vecine, care dau in disperare din aripi (ca n-au coate), vrand sa se apropie si sa (se) lumineze si ei mai mult. Degeaba. Sunt prea departe si abia daca se pot vedea…
   Toti si toate merg bine. La fel cum merge si mirajul fericirii care danseaza ca un pitic in zare, dar (vai), intotdeauna la aceiasi distanta (de noi)… Pana in momentul in care o palpaire rebela , venita dinspre cei neluati in seama si in serios, se insinueaza in aria vitala a licuricilor… E palpairea aripilor unui fluture mic care incearca o scuturare din reveria promisiunii ca intr-o zi si viata lui va fi mai calda si mai luminoasa si care inca mai crede ca poate fi atat de fericit cat hotaraste sa fie…
   Asta ce-o mai vrea? Ce mai e si cu asta?…Altul care vrea sa se afirme!…Da-te ba la o parte ca faci curent!…Nu-ntelegi de vorba buna hai? Numai tu mai lipseai!…
Daca totusi ala mic nu-ntelege de vorba buna ca nu e loc si nici macar timp pentru el, un curent puternic, format de bataile ferme din aripi ale licuricilor, il izbeste napraznic, facandu-l sa se prabuseasca ametit, gata sa-si dea duhul, reprosandu-si naiv: Asa-mi trebuie daca nu ascult de vorba buna!
Asumandu-si esecul, desi nepregatit sa-si accepte drama, bulversat de netrairea unui deznodamant fericit, fara sa poata realiza ca lupta lui mica nu-i va asigura niciodata o glorie mare, ar vrea sa strige din toti rarunchii dar nu mai are putere decat sa sopteasca: Ce-aveti cu mine?…Baa, ce-aveti cu mine? Eu nu strivesc corola de lumini a lumii!!! Ce-aveti cu mine? Am vrut doar sa fiu si eu putin mai fericit!
…
„FERICIREA E UN LUCRU MARUNT, E O ARIPA CARE VIBREAZA”…
   Dar de ce simt ca povestea asta a mea, adica a noastra; defapt a lor, e la fel de trista ca cea a greierusului mic, necajit de venirea toamnei gri?
Nu fiti tristi, e doar o poveste, o fantezie.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
   In viata asta eficienta si plictisitoare, oamenii nu sunt fluturi, nici licurici si nu sunt nici atat de diferiti unii fata de altii, precum par. Sunt doar incapabili sa inteleaga egalitatea, considerandu-se  inferiori sau superiori celor din jur, mai bogati sau mai saraci, mai luminati sau mai intunecati…
Si ar mai fi ceva: Convingerea celor bogati ca cei saraci sunt mai fericiti decat ei nu e mai stupida decat convingerea celor saraci ca cei bogati sunt.
Fericirea, ne e greu sa recunoastem ca e simpla lipsa a nevoii de a lupta pentru fericire. De-aia luptam mereu.  Deseori, fara sa stim clar pentru ce luptam sau daca am obtinut ce ne-am dorit cu adevarat. Pentru ca uneori nici nu ne e clar ce ne dorim, pentru ce luptam.
In mintea noastra ne facem un tel din a lupta neintrerupt pentru mai bine. Dar ce inseamna „mai bine”?  Ce ne trebuie defapt ca sa ne fie mai  bine?… Luptam mereu, luptam in nestire! Fara sa ne mai gandim ca pentru a putea sa fim fericiti avem nevoie de mai multe fericiri, de micile fericiri ale tuturor…
…FERICIREA E UN LUCRU MIC, UN PITIC CE DANSEAZA!…
Luca I Luminatu’/ 07 august 2008